Icoana – Fereastra spre Cer

Icoana – Fereastra spre Cer

„Apostolii Il vedeau pe Hristos fata catre fata, fiindca El era prezent in trup. Insa noi, cei care nu-L vedem nemijlocit si nu-I auzim cuvintele, le putem totusi auzi prin intemediul cartilor sfintindu-ne astfel auzul si, prin el, sufletul. Ne socotim fericiti sa veneram cartile cu ajutorul carora auzim cele sfinte, fiind noi insine sifintit. La fel, prin mijlocirea chipului, contemplam aspectul fizic al lui Hristos, minunile si patima Sa. Aceasta contemplatie ne sfinteste vederea, si, prin ea, sufletul. Ne socotim fericiti si veneram acest chip inaltandu-ne dupa putinta, de la infatisarea fizica pana la vederea slavei Dumnezeiesti”

Sf. Ioan Damaschin – Tratat despre icoane III

Decretul Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787

„Asa stînd lucrurile, mergînd noi pe calea împarateasca si urmînd învataturii de-Dumnezeu-graitoare a Sfintilor nostri Parinti si Predaniei Bisericii Universale (caci cunoastem ca aceasta este a Duhului Sfînt Care locuieste într-însa), hotarîm si definim cu toata exactitatea si purtarea de grija ca, alaturi de si asemenea tipului cinstitei si de-viata facatoarei Cruci, sa fie reînaltate în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase si vesminte, pe ziduri si scînduri, în case si pe drumuri, si veneratele si sfintele Icoane alcatuite din culori si mozaic, ca si din orice alta materie potrivita, si anume: Icoana Domnului si Dumnezeului si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stapînei noastre, Sfînta Nascatoare-de-Dumnezeu, a cinstitilor îngeri si a tuturor Sfintilor si Cuviosilor barbati. Caci cu cît mai mult sînt vazuti acestia prin întiparirea lor iconica, cu atît si cei ce privesc la ele si sînt ridicati spre amintirea si dorirea prototipurilor lor, le vor aduce sarutare si închinare de cinstire, iar nu adoratia adevarata, care potrivit credintei noastre se cuvine numai Naturii dumnezeiesti (a Sfintei Treimi); si în acelasi fel ca tipului cinstitei si de-viata-facatoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii si celorlalte sfinte asezaminte, întru cinstirea lor se vor face si aducere de tamîie si lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime. Caci, cinstirea icoanei urca la prototip si cel ce se închina la icoana se închina la ipostasul celui zugravit în ea. Fiindca asa e întarita înva tatura Sfintilor Parintilor nostri, adica Predania Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine pîna la cealalta a lumii.”

Icoanele in cultul ortodox

Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta.

Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptul ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sint locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavirsit pnevmatizata prin Duhul Sfint, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati.

Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? In Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboale sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfint, sicriul legii etc.

Dar admitind simboalele sacre, Vechiul Testament interzice chipurile si asemanarile lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19). Care e deosebirea intre simbolul admis si idolul interzis in Vechiul Testament ?

Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-a aratat puterea si si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca creaturi ale Lui si lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat si arata ca prin unele a lucrat si lucreaza In mod deosebit de accentuat. Adica 1ucreaza in mod supranatural si nu simplu natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta distinctie si clarificind prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu (“Plin e cerul si pamintul de marirea Lui”).

Aceasta distinctie intre natura si Dumnezeu nu o mai faceau inchinatorii la idoli. Ei confectionau sau alegeau singuri anumite obiecte si le aduceau inchinare, fara ca un Dumnezeu deosebit de natura sa se fi manifestat printr-un act de putere supranaturala ca e prezent in mod special in acele obiecte, numite idoli. Ei erau simplu “ciopliti” sau alesi prin simpla hotarire omeneasca, nu aratati de Dumnezeu printr-un act de putere supranaturala ca locasuri ale prezentei si lucrarii Lui.

Idolul era o piesa simpla a naturii, sau un obiect confectionat de om. Dar tocmai in aceasta calitate era identificat cu Dumnezeu. Tocmai intrucit ca parte a naturii reprezenta intreaga natura, sau o forta oarecare a naturii, el era considerat ca e ca atare identic in esenta cu Dumnezeu.

Poporul evreu, in baza Revelatiei Vechiului Testament, facea insa o distinctie intre simbol si Dumnezeu, fie ca era vorba de simbolul natural fie de cel ales printr-un act special al lui Dumnezeu, printr-un act supranatural. De aici putem trage concluzia ca nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre indicate de Dumnezeu in mod supranatural era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi.

Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolii, dar a recomandat vederea maririi lui Dumnezeu in toate si in mod special in anumite obiecte in care Dumnezeu si-a aratat printr-un act supranatural ca a lucrat si lucreaza, adica in simboalele sacre folosite in cult. Prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natura. Prin simbolul natural si sacru se mentinea constiinta acestei deosebiri. Prin idol poporul Israil ar fi pierdut constiinta unui Dumnezeu superior naturii, deci constient, personal, superior naturii si deosebit si liber de ea. Prin simbol ei pastrau credinta in Dumnezeu deosebit de lume, transcendent ei, si practicau o legatura concreta cu ea prin adorare, prin cult, prin rugaciune, pe temeiul credintei ca acest Dumnezeu ii poate apara chiar fata de greutatile naturii, fata de legile ei implacabile.Prin simbol vedeau toata lumea intr-o dependenta de acest Dumnezeu personal, superior in putere naturii, atotputernic fata de ea, proniator al ei si in mod deosebit al oamenilor.

In toate cazurile, prin simboalele sale sacre, dar si prin toata natura vazuta ca simbol, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu, prin mijloace sensibile, dar si deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sint in acest sens o anticipare a icoanei lor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos. [ Continuare ]