Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica mironosițelor
În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6, 1).
Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.
Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.
Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit în Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră în Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10).
O, ce mare lucru este ca orice suflet care vine în Ierusalim, adică intră în adunarea Domnului, să lase tot ce avea când era în lume, tot ce învăţase acolo, limba aceea, obiceiurile acelea, felul acela – şi, o dată venit în poporul Domnului, să devină un om nou, cu limba lui, cu firea lui, cu tot felul lui de a fi, devenind una, atât în gânduri, cât şi în simţiri, cu fraţii lui în Hristos, între care a venit şi între care trebuie să stea.
Un astfel de „evreu“ nu va mai vorbi „greceşte“ în Ierusalim.
Nu va mai privi înapoi spre „coloniile“ străine în care a trăit înainte de a intra în Ierusalimul Domnului.
Şi nu va mai avea nici unul dintre obiceiurile locului străin din care s-a strămutat aici, acasă.
Grija şi supravegherea asupra acestor lucruri trebuie să o aibă în primul rând fiecare de sine însuşi. Fiecare credincios sau credincioasă, care se strămută din firea lui cea veche în firea cea nouă, din păcat în har, din felul deşert de vieţuire al lumii acesteia, în felul cel duhovnicesc de vieţuire al lui Hristos, trebuie să se cerceteze mereu el pe sine însuşi, pentru a se vedea dacă este în credinţă sau nu.
Dacă este Hristos în el sau nu.
Dacă umblă prin Duhul Sfânt sau nu.
Acest lucru este foarte uşor oricui, fiindcă fiecare se ştie pe sine ce limbă vorbeşte, ce simţăminte are în inimă şi în ce locuri îi place să meargă.
Dar dacă unora nu le place să se cerceteze ei înşişi, atunci trebuie să aibă grija asta fraţii care îi văd, care îi aud, care îi ştiu.
Să caute aceştia să-i ajute să ajungă a se cerceta şi îndrepta mai înainte de a fi prea târziu…
Mântuitorul ne-a poruncit acest lucru când ne-a zis: Dacă vezi pe fratele că păcătuieşte, mustră-l între tine şi el. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine doi martori… Dacă nu te ascultă nici aşa, spune-l Bisericii… Iar dacă nu ascultă nici de Biserică, desparte-te imediat şi pe totdeauna de el (Matei 18, 17).
Ce bine ar fi fost dacă şi noi am fi ascultat de acest cuvânt poruncitor al Domnului nostru şi am fi făcut de la început aşa cu toţi cei care au venit şi în Ierusalimul Oastei, dar n-au vrut niciodată să-şi schimbe nici limba străină, nici obiceiurile altora, nici simţămintele, ci îşi schimbară numai puţin părul sectar de pe dinafară, ca să semene cu lâna frăţească a adunării noastre.
O, de câte necazuri pe care le-au făcut aceştia, de zeci de ani, Lucrării Domnului, ar fi scăpat fraţii!… De câte cârtiri şi tulburări şi de câte pagube ar fi fost scutiţi dacă s-ar fi scăpat de ei.
Să vă fie această lecţie amară de învăţătură măcar vouă, celor care veniţi după noi, pentru ca să nu păţiţi şi voi la fel. Pentru ca măcar voi să fiţi scutiţi de durerile şi pagubele pe care le-am îndurat noi, din pricină că nu am fost destul de treji şi de veghetori asupra Ierusalimului Sfânt, la curăţia căruia avem datoria să veghem cu toţi ochii noştri mari deschişi.
Dar în Ierusalim, nu numai între cei care vorbeau greceşte erau păcate şi scăderi care au adus tulburări în adunarea Domnului. Erau fapte nepotrivite şi între ceilalţi.
Când doi se ceartă, amândoi sunt vinovaţi… Iar cel care vrea să facă pace între ei trebuie să-i facă să-şi recunoască, fiecare, partea lui de vină… Să şi-o judece singur. Şi să se îndrepte.
Cei care împărţeau ajutoarele făceau părtinire şi nu dreptate.
Ar fi trebuit să fie oameni foarte drepţi acei puşi să împartă.
Având o conştiinţă curată, ei ar fi fost nepărtinitori cu nimeni, ci la fel de buni cu toţi.
Dar se vede că nici ei nu au fost chiar aşa.
Dacă undeva este o nedreptate din partea unuia şi nu este tot atâta răbdare şi renunţare din partea celuilalt, acolo totdeauna se vor isca tulburare şi cârtire.
Se poate că la început a fost aşa o vreme.
Dar când sfoara se întinde prea mult, ea se rupe la acela care trage mai tare.
Scumpii mei fraţi şi surori, nu vă nedreptăţiţi niciodată nici unul, pe nici unul… Nu vă nedreptăţiţi întru nimic, nici pe faţă şi nici în ascuns, nici trupeşte şi nici sufleteşte, fiindcă nedreptatea împotriva fratelui este un păcat strigător la cer.
Lasă mai bine ceva de la tine, decât să iei ceva de la el.
Dacă trebuie să împarţi, dă-i lui partea cea mai mare.
Dacă trebuie să alegi, ia tu partea cea mai slabă.
Dacă trebuie să începi, ia tu partea cea mai mică.
Dacă trebuie să iei, rămâi tu cel mai din urmă.
Pâinea pe care o dăruieşti altuia, aia te satură cel mai bine şi haina cea pe care o laşi altuia te încălzeşte cel mai plăcut.
Cu o fărâmă nu te saturi, dar poţi să-ţi câştigi un prieten şi să-ţi obligi un vrăjmaş.
Iar voi, cei care sunteţi ochii gurilor flămânde şi ai mâinilor împărţitoare, fiţi treji să vedeţi şi să prevedeţi totul. Împiedicaţi necinstea dintre fraţi, până când ea nu ajunge nedreptate. Căci, o dată ajunsă, va fi mai greu să împiedicaţi cearta dintre ei, apoi dezbinarea, apoi ura – care se vor aprinde din micile scântei, pe care, dacă aţi fi fost treji să le stingeţi la timp, aţi fi împiedicat o sumedenie de rele şi aţi fi salvat o mulţime de suflete.