Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 20 septembrie:
„El le-a smerit inima prin suferinţă: au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat“ (Psalmi 107, 12).
Cine îşi cunoaşte inima sa, nu se va lăuda cu ea niciodată!
Cine ştie cât de înşelătoare este inima…,
cât de lipsită de înţelepciune, cât de nestatornică este biata inimă omenească,
cât de gata să se laude, să se umfle de mândrie, să se mânie, să se răzbune, să cadă în ispite – acela ştie că, dacă mintea sănătoasă
şi dacă duhul cumpătat nu-i pun totdeauna un frâu puternic,
inima este gata să se arunce mereu în multe prăpăstii.
Mai ales trufia este păcatul care pune cel mai des stăpânire pe inima omului.
Fie inima chiar cât de credincioasă, în ispita trufiei este gata să cadă oricând, cu plăcere.
Îndată ce a săvârşit o faptă bună
sau îndată ce a spus sau a scris un cuvânt frumos sau un gând ales,
inima este gata să se umfle de mândrie,
să se înalţe trufaşă şi să privească de sus spre alţii şi să aştepte laudă…
Ori chiar să pretindă, fără ruşine, să i se dea aceasta.
Chiar când a suferit, într-o oarecare măsură pe dreptate, prigoniri din partea vrăjmaşilor lui Hristos…
Chiar când a trecut prin încercări într-un chip jalnic de nevrednic, îndurând numai cu de-a sila, cârtind, căzând, dezgolindu-se şi târându-se tot timpul încercării,
după ce încercarea ei a trecut, inima înşelătoare este gata să se îngâmfe
şi să se laude cu „meritul“ ei, uitând cum l-a „cucerit“ acest aşa-zis merit.
Înainte de suferinţă, inima nu mai poate de îngâmfare.
Tinereţea şi sănătatea, puterea şi libertatea,
neascultarea şi închipuirea, toate acestea o umflă şi o îmbată, de nu-i mai poate ajunge nimeni marginea.
Când omul se găseşte în mijlocul acestor bunătăţi, inima lui uită tot ce este bine şi îşi dă frâu liber spre tot ce este rău.
Dar Dumnezeu, Care este plin de bunătate şi de îndurare, de înţelepciune şi de iubire, având milă de ea, intervine în chip mântuitor şi înţelept cu suferinţa, cu nuiaua, cu mustrarea salvatoare.
Suferinţa fiind singurul mijloc prin care o astfel de inimă mai poate fi dezumflată şi cuminţită.
În focul suferinţei ard penele trufiei cu care inima nebună se împodobeşte şi se îngâmfă.
Sub călcâiul suferinţei inima se moaie şi se turteşte, până la adevărata ei micime.
Atunci omul se arată ce este şi cât poate.
Numai suferinţa arată cu adevărat valoarea unei inimi, valoarea unei prietenii, valoarea unui cuvânt, valoarea unei idei.
Până la suferinţă, toate acestea sunt necunoscute şi pot foarte uşor înşela.
Dar foarte multe inimi care în suferinţă şi-au cunoscut şi recunoscut josnicia, îndată ce suferinţa a încetat,
îndată ce călcâiul s-a ridicat de peste ele,
golul lor a început să se umfle din nou, ca un balon de gumă.
Toată suferinţa prin care trecuseră s-a dovedit zadarnică (Gal. 3, 4).
Tot ce părea că au învăţat în suferinţă a fost uitat în clipa ieşirii din ea.
Inima smerită pentru un moment a început să se îngâmfe din nou, mai punându-şi pe lângă vechile podoabe încă una nouă: aceea că a suferit
– şi devenind mai de neînduplecat.
Ce alt mijloc oare să mai întrebuinţeze Dumnezeu pentru a putea cuminţi şi smeri o astfel de inimă?
Vai de familia şi lucrarea în care umblă şi „lucrează“ o astfel de inimă,
umflată de neascultare,
de păreri deosebite,
de închipuiri de întâietate
şi de „merite“ pretenţioase!…
O Dumnezeul Înţelepciunii şi al Mântuirii noastre,
Te rugăm, ai milă de orice inimă omenească şi n-o lăsa să se piardă, căzută în cursele viclene ale diavolului!
Tu, Doamne, Care cunoşti cât de nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea este inima, dăruieşte-ne fiecăruia o minte sănătoasă,
cinstită şi dreaptă,
care să ne călăuzească drept, cinstit şi sănătos inima noastră în tot ce trebuie să creadă,
să facă şi să simtă.
Dăruieşte-ne un duh puternic şi sfânt, care să stăpânească inima noastră, oprind-o de la tot ce este josnic, umflat şi înşelător.
Iar dacă este nevoie de suferinţă pentru aceasta, Doamne, spre binele nostru, nu o cruţa!
Când inima noastră nu vrea să se supună nici minţii sănătoase,
nici duhului cumpătat,
pune-o sub călcâiul suferinţei şi frământă-o până se va muia ascultătoare.
O Doamne, ai totuşi milă şi de acele inimi pe care nici suferinţa nu le-a putut smeri până la adevăr!
Tu, Căruia toate Îţi sunt cu putinţă, găseşte mijlocul prin care să poată fi mântuiţi, ca nimeni să nu piară, Doamne,
şi suferinţa nici unuia să nu fie în zadar!
Amin.
*
* *
Ce aproape-i suferinţa de plăcerea vinovată,
– totuşi mulţi nu văd aceasta
pân’ ce-o află greu odată!
Care-i oare înţeleptul cu pricepere înaltă
să nu umble după una,
spre-a n-ajunge-n ceealaltă?
*
Nimic nu-i la-ntâmplare, ci totu-i rânduit
de-Acel Ce ştie toate – rămâi deci liniştit!