Traian Dorz – Din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin naşterea din nou a devenit fiu al Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu El în câmpul Evangheliei şi în scopul mântuirii, trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în toate lucrurile, încât şi cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur, în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor. Nu numai o apă în care se oglindeşte spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său, ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care îi arată cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face după cum se cuvine.
Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul din afară al cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe Duhul Sfânt, Care ne-a fost trimis de la Tatăl şi în Numele său şi Care să rămână în noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate lucrurile şi care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (In 14, 16-26; 16, 7-14).
Duhul Sfânt, fiind în noi prin smerenia şi curăţia dată de El, ne cercetează la fel, ne arată de fiecare dată din lăuntrul inimii noastre tot adevărul stării noastre, şi El Însuşi face nu numai lucrarea de Mângâietor în noi, ci şi lucrarea de Judecător fără cruţare al abaterilor noastre de la voia lui Dumnezeu şi de la calea ascultării de Cuvântul Său Sfânt.
Deci când cineva a devenit prin harul lui Dumnezeu un slujitor al Lui, un lucrător împreună cu El, un părinte şi un învăţător în Biserica lui Hristos, acela are permanent o mare datorie de a se cerceta singur şi necruţător în tot ce face şi ce spune, pentru a fi totdeauna în adevăr şi niciodată în afară de el.
Un astfel de om, având o slujbă de ochi, care îndrumă pe alţii, are cea mai mare nevoie să se controleze mereu spre a fi curat. Nici un alt mădular nu se vede pe sine însuşi aşa cum îl vede ochiul. Dar şi ochiul, dacă el însuşi nu se vede pe sine, nu mai există un altul să-l vadă. Ochiul trebuie să se privească cel dintâi pe sine, să vadă dacă este curat sau nu.
Pe celelalte mădulare, un fir de praf nu înseamnă aproape nimic, dar în ochi ce mult rău poate însemna aceasta!

Cercetarea de sine este una din cele mai însemnate condiţii şi datorii ale unui lucrător al Domnului.
Pe el adesea nimeni nu îndrăzneşte să-l cerceteze uşor. Din pricina respectului pe care toţi cei îndrumaţi de el li-l datorează. Nimeni nu se ridică uşor să-i arate paiul, ba uneori nici chiar bârna din ochii lui, zicându-i: Scoate-o! Din pricina asta, adeseori, astfel de oameni sunt depăşiţi de importanţa care li se dă şi dacă sunt caractere mai slabe încep să se îngâmfe şi în curând nu numai că nu se cercetează niciodată pe sine, dar nu mai admit să-i cerceteze nici altcineva. Nici chiar Biserica şi Lucrarea Domnului din care se pretind că fac parte.
– Nimeni n-are dreptul să mă cerceteze, zicea nu demult un astfel de îngâmfat, depăşit de marea importanţă pe care i-o acordaseră fraţii. Ceea ce am făcut mă priveşte pe mine personal şi nu-i dau voie nimănui să se amestece în viaţa mea intimă, răspundea el încruntat adunării frăţeşti care îi cerea socoteală de călcarea învăţăturii şi de nesinceritatea lui faţă de fraţi.
– Cine te-a pus pe dumneata şef al adunării, ca să-mi ceri mie socoteală, se răstea el la fiecare frate mai bătrân al adunării, care încerca timid şi mirat cum poate cineva, care se laudă cu întâietatea lui, să ajungă într-o astfel de stare contrară întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.
– Lucrarea este a Domnului, nu este a d-tale, nici a lui cutare, nici a lui cutare! declara el indignat şi provocator. Ca şi cum, dacă Lucrarea este a Domnului, cei neascultători şi îngâmfaţi pot face ce vor în ea, fără a putea fi nici măcar întrebaţi asupra umblării lor necinstite… Ca şi cum, dacă Domnul nu trimite pe loc un înger din cer ca să-l pălmuiască peste gură, nimeni altcineva n-are dreptul să-i aducă aminte de răul pe care îl face, nesocotind nu numai supunerea frăţească, ci chiar şi Cuvântul lui Dumnezeu care îl obligă la smerenia şi ascultarea faţă de Biserică şi de fraţi (Mt 18, 15-17).

Iată unde se ajunge dacă cercetarea de sine lipseşte de la un slujitor, iar ceilalţi fraţi nu iau seama din timp la primejdia îngâmfării acelui lucrător. Sau dacă, îndată ce a început să se arate nesupunerea lui, nu se foloseşte faţă de el fără cruţare mijlocul poruncit de Cuvântul lui Dumnezeu:
1. mustrarea între tine şi el;
2. mustrarea între doi-trei martori;
3. mustrarea înaintea Bisericii, şi, dacă nu ascultă nici de Biserică, de fraţii din Lucrarea Domnului, de adunarea frăţească – înlăturat, izolat, ocolit (Mt 18, 15-17; Rom 16, 17; I Cor 5, 9; II Tes 3, 6-14; Tit 3, 10, II In 3, 10).
Oricine vrea să fie mai îngăduitor decât Cuvântul lui Dumnezeu faţă de aceşti îngâmfaţi dispreţuitori de fraţi şi călcători de Cuvânt, acela se face el însuşi vinovat faţă de Acelaşi Înfricoşat şi Viu Dumnezeu, Care va zdrobi orice neascultare şi orice împotrivire faţă de El. Şi pe oricine se uneşte cu un astfel de neascultător.
Ce lucru serios şi greu este acesta! Şi cât de cu mare grijă ar trebui să ia seama la înştiinţarea asta toţi cei care privesc cu atât de mare uşurinţă neascultarea, amăgindu-se cu versetele scrise despre dragoste! Dar dragostea are datorii nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de cei care încă n-au devenit demoni prin neascultare.
Însă îndată ce omul devine diavol (In 6, 70),
sau devine un fiu al diavolului (In 8, 44),
sau un slujitor al lui satan (II Cor 11, 14-15),
– un astfel de suflet şi-a pierdut şi calitatea de creatură a lui Dumnezeu, devenind prin neascultare o creatură a diavolului, fiindcă face aceleaşi fapte de neascultare, de dezbinări şi stricăciune în lucrarea lui Dumnezeu, ca diavolul însuşi.

Să nu ne înşelăm în privinţa asta, fiindcă ne vom trezi prea târziu!
Semnul după care se cunosc slujitorii lui satan s-a spus că nu sunt cuvintele lor, ci faptele lor (Mt 7, 15-20). După cuvintele lor nu-i cunoşti. Ei se dau drept lucrători ai neprihănirii, învăţători ai altora, vestitori ai Evangheliei, apostoli ai lui Hristos… cu daruri, cu talente, cu laude… Căci dacă n-ar avea talente n-ar putea înşela pe nimeni.
Dar faptele lor, ceea ce rămâne unde lucrează ei, dărâmăturile, certurile, dezbinările, stricarea adunării Domnului, împrăştierea sufletelor, rătăcirea de la învăţătura dintâi, călcarea credinţei sănătoase, dispreţuirea fraţilor… toate acestea îl arată. Dar acestea îi arată ca pe nişte fii ai diavolului, care de la început a fost un mincinos pentru om, un dezbinător pentru îngeri şi un potrivnic pentru Dumnezeu.
Exact acelaşi lucru îl face şi lucrătorul rău.
De aceea este şi el un fiu al diavolului şi va merge în veşnicie împreună cu acela!
De aceea trebuie să ne cercetăm neîncetat, ca nu cumva să ajungem în primejdia asta (II Cor 13, 5).
Sau de aceea avem nevoie să cercetăm noi pe cei care nu se cercetează singuri, spre a nu ne duce şi pe noi cu ei, în pierzarea lor (I Cor 5, 12-13; 11, 31-32).

32. Dregătorul împăratului Areta
Dacă numele şi faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cereşti, în Cartea Vieţii, iată că şi numele celor care au prigonit Evanghelia şi pe copiii lui Dumnezeu nu sunt nici ele uitate.
Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat şi a suferit pentru Cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei, cât şi de Cartea Istoriei şi numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător. Şi să îm- piedice şi să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.
Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi, după cum Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus, tot aşa numele celor împotrivitori şi prigonitori ai lucrării sfinte şi ai lucrătorilor sfinţi vor fi blestemate în auzul tuturora, după cum de asemenea este scris (Mt 25, 41-46).

Alături de Cartea Albă, în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării de Dumnezeu şi de fraţi şi au mers frumos pe ea, mai este şi Cartea Neagră, care cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul şi de fraţi, mergând şi lucrând împotrivă.
Alături de Cartea Amintirilor frumoase, care stă pe masa Domnului, la dreapta Lui, cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele şi lacrimile celor ce-L iubesc pe Domnul, stă, în stânga Sa, şi Cartea faptelor nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit şi a lucrat fiecare nelegiuit sau viclean, fiecare prigonitor sau dezbinat, fiecare vânzător sau îngâmfat.
Şi, alături de numele celor care au strălucit în slujba Adevărului, în unirea dragostei, în frumuseţea smereniei, vor fi pomenite şi numele întunecate ale uneltelor lui satan, care au stricat învăţătura dreaptă, care au rupt unitatea frăţească şi care au purtat urâţenia trufiei.
Pe orice pagină a Sfintei Scripturi se poate vedea acest adevăr. Pe orice vreme din istoria creştinismului este arătată această cutremurătoare dovadă a trăirii şi a lucrării pe pământ a acestor două feluri de oameni, începând cu Cain şi cu Abel, cu Moise şi Faraon, cu David şi Goliat, apoi cu Ioan şi Irod, cu Pavel şi Areta, cu alţii şi alţii, până la sfârşitul acestei lupte pe care îl va aduce Venirea Domnului, cu deplina biruinţă a Binelui asupra Răului. Şi cu deplina izbăvire a celor buni de asuprirea celor răi.

Întrebarea cea mare ce se pune pentru fiecare dintre noi este: De partea cui suntem? Pentru cine luptăm? Ce slujbă facem?
Dragul meu, în lupta lui Dumnezeu cu Diavolul, a Binelui cu Răul şi a Adevărului cu Minciuna, nu există neutralitate. Nu poţi fi la mijloc. Nu poţi fi neangajat. Trebuie neapărat să fii în una sau în alta din aceste două partide. În una sau alta din aceste două tabere. Ori de partea lui Hristos, ori de partea lui Mamona.
Numele tău trebuie să fie scris neapărat în una din aceste două Cărţi. Tu te afli neapărat numai ori în dreapta, ori în stânga Judecătorului. Te aşteaptă ori răsplata luminii, ori osânda întunericului, după cum numele tău este scris în coloana celor care începe cu numele Şarpelui, apoi al lui Cain, Faraon, Iuda, Irod, Pilat, Caiafa, Areta, Neron şi ceilalţi.
Ori în coloana care începe cu Hristos şi se continuă cu Abel, Noe, Avraam, David, apoi apostolii, martirii, sfinţii.
Vezi şi cercetează-te bine acum. Şi, dacă eşti cumva în ceata vrăjmaşilor lui Dumnezeu, trezeşte-te îndată şi fugi din ceata asta care a prigonit şi prigoneşte pe Hristos şi pe ai Lui, şi treci îndată în ceata lucrătorilor şi a copiilor lui Hristos, ca să ai şi în veşnicie partea cu cei mântuiţi, şi nu cu cei pierduţi.

33. Am scăpat din mâinile lor
Din ziua când Noe, scăpat din potop, a adus o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu Care l-a scăpat din apele potopului în care pieriseră toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu;
şi din ziua când Moise, scăpat din robia Egiptului şi din apele Mării Roşii, a cântat cântarea izbăvirii, zicând: Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă; El m-a scăpat… (Exod 15, 2);
şi din clipa când David a spus: Binecuvântat să fie Domnul, Care nu ne-a dat pradă dinţilor lor. Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului, laţul s-a rupt şi noi am scăpat… (Ps 123, 6-7);
din ziua aceea, zic, o, de câte ori s-au mai înălţat spre ceruri recunoscătoarele suspine de uşurare şi fericitele lacrimi de mulţumire din partea copiilor şi a slujitorilor lui Dumnezeu, spunând:
– Am scăpat din mâinile lor!

Acum era rândul Sfântului Apostol Pavel să treacă prin flăcări, şi focul să nu-l ardă… Să treacă prin ape, şi valurile să nu-l înece, să ajungă în primejdie, dar laţul să nu-l prindă. Fiindcă Cel ce făcuse făgăduinţa: „Iată, Eu sunt cu tine, nu te teme!“ fusese credincios făgăduinţei Sale şi fusese puternic ca să o şi împlinească (Is 43, 1-2).

O, scumpi fraţi şi surori, bizuiţi-vă pe Domnul Care ne-a făcut făgăduinţa: „Iată, Eu sunt cu tine, ca să te scap“ (Ier 1, 8).
Bizuiţi-vă pe Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Mt 28, 20).
Şi nu vă temeţi, când sunteţi cu El, de nici un rău.
În curând şi voi veţi cânta ca Noe, ca Moise, ca David, ca Pavel: „Am scăpat din toate mâinile lor“.
Şi noi am fost în primejdii, ca Noe; în robii, ca Moise; în laţuri, ca David; în mâinile oamenilor, ca Pavel; dar, iată, şi noi am scăpat, fiindcă puternic şi credincios este Domnul Care ne-a făcut făgăduinţa.
Bizuiţi-vă pe El!

12, 1. E nevoie să mă laud…
În lumea aceasta se face atât de multă publicitate şi reclamă, pentru că altfel lucrurile n-ar putea fi cunoscute.
Publicitatea şi reclama au o mare putere. Nimeni n-ar fi ajuns să cunoască multe lucruri bune şi mulţi oameni buni, dacă n-ar fi fost alţii care să le prezinte şi să spună cuvinte de laudă despre ele şi autorii lor.
Din pricina celor ce spuneau despre Domnul cuvinte frumoase, mai veneau şi alţii la El. Din pricina celor ce lăudau pe apostoli, veneau atât de mulţi la ascultarea cuvintelor lor (Fapte 5, 13).

Dar în lumea asta, de cele mai multe ori, lauda este mincinoasă, publicitatea este înşelătoare, reclama este interesată. În loc să se spună adevărul, se spun minciuni, iar cei care le cred sunt înşelaţi.
Adeseori, lumea laudă o minciună şi pe un mincinos, iar un adevăr şi un slujitor al adevărului nu numai că nu sunt lăudaţi, dar sunt de-a dreptul batjocoriţi.
Din pricina asta, cei care se iau numai după ce aud cu urechile se pot înşela amarnic, dacă ei înşişi nu se duc să vadă cu ochii lor. Iar dacă se duc, să cerceteze cu mintea lor dacă ceea ce li se spune este aşa sau nu (Fapte 17, 11).

Pentru că cei mincinoşi sunt şireţi şi ştiu ce putere au reclama şi publicitatea; de cele mai multe ori ei ştiu să-şi orânduiască lucrurile în aşa fel încât numele lor să fie lăudat cât mai mult, inventându-se tot felul de minuni care ar fi făcute de ei, pentru a uimi lumea. Pe când despre adevăraţii oameni uneori nu-i voie să se spună nimic. În felul acesta se răspândeşte minciuna şi se opreşte adevărul.
Atunci este nevoie ca noi să spunem adevărul cu laude şi despre slujitorii adevăraţi ai Domnului, fiindcă satan, prin ai lui, spune destule minciuni cu hule despre ei.

6. O părere mai înaltă
Fiecare om are nu şcoala pe care o arată certificatele lui, ci şcoala pe care o arată faptele şi cuvintele sale.
Un om cu adevărat înţelept nu va avea niciodată despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Şi nici nu va lăsa pe alţii să aibă o astfel de părere. Fiecare om se cunoaşte cel mai bine pe sine însuşi. El ştie mai bine decât oricine cât de tare sau cât de slab este în ce priveşte virtutea sau păcatul, binele sau răul, înfrânarea sau desfrâul trupesc ori sufletesc.
Deci dacă este sincer cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, acel om va face totul ca părerea altora despre el să fie cât mai potrivită cu cinstea, cu adevărul, cu realitatea.

Numai omul mic caută să pară mai mare decât este.
Numai omul prost caută să pară mai învăţat, şi cel netrebnic, mai cinstit.
Când omul acesta netrebnic este şiret, el ştie foarte bine să-şi ascundă adevărata lui stare, pentru ca alţii, necunoscând adevărul despre el, să creadă minciuna lui.
Necunoscându-i prefăcătoria, să-l creadă credincios.
Necunoscându-i rătăcirea, să-l creadă adevărat.
Şi necunoscându-i vicleşugul, să-l creadă cinstit.
În felul acesta, şiretul nu va spune niciodată nici ce gândeşte, nici ce face. El îşi ascunde după cuvinte cu două înţelesuri adevărata lui stare, pentru ca fiecare să aibă despre el totdeauna o părere înaltă. Căci pe cel pe care nu-l înţelegi ce spune totdeauna îl consideri mai înţelept. Şi pe cel pe care nu-l cunoşti cum este îl vezi mai bun.

Dar vine vremea când Dumnezeu va da pe faţă tot ce este ascuns acum cu viclenie de către cel şiret şi de către sprijinitorii lui. Atunci se va vedea adevărul şi numai adevărul. Atunci vor vedea şi cei cărora le place să se laude şi să se linguşească astăzi, numai ca să pară mai altfel de cum sunt.
Dar ferice de cei care nu se lasă înşelaţi de pe acum.

7. Un ţepuş în carne
În faţa vieţii, omul are o mie de griji. În faţa morţii însă, are numai una: să scape de moarte.
În mijlocul bucuriei, omul are o mie de dorinţe. Dar în mijlocul suferinţei, are numai una: să scape de suferinţă.
La iad se poate merge pe o mie de căi, dar la rai nu se poate merge decât pe una.
Şi păcatul poate să fie aflat oricând, dar mântuirea nu poate fi aflată decât acum, astăzi; sau niciodată.
Iată atâtea lucruri la care omul fără ţepuş în carnea sa nu prea doreşte să gândească, dar omul cu ţepuş în carnea lui este ajutat chiar de acest ţepuş să mediteze la ele şi să ia hotărâri de răscruce în privinţa lor.
Până nu i se pune omului un ţepuş în carne, de cele mai multe ori dispreţuieşte pe Dumnezeu.
Dar când îi ajunge ţepuşul la os, omul nu mai vorbeşte cum vorbea înainte de a-l avea.

Până omului i-e bine,
nu şti’-n lume cine-l ţine,
dar când omului i-e rău
ştii că-l ţine Dumnezeu.

Când unui om i se fac mari descoperiri, inima acelui om este de multe ori în marea primejdie de a se îngâmfa din pricina acelor descoperiri.
Iar Dumnezeu, pentru a-l salva pe slujitorul Său de la astfel de prăbuşire pierzătoare, cum este totdeauna îngâmfarea, îi dă omului un ţepuş în carne, spre a-i aduce totdeauna aminte de slăbiciunea şi nevrednicia sa.
Din pricina unei mari străluciri lăuntrice a chipului Sfântului Pavel, Domnul a lăsat o umbră peste chipul lui dinafară. Se spune că ţepuşul acesta ar fi fost o boală de ochi sau o rană urâtă a feţei sale.
Din cele ce scrie el galatenilor, cam aşa se pare că era (Gal 4, 14-15).

Ce minunat este când un slujitor înzestrat al Domnului rămâne smerit, cu atât mai smerit cu cât descoperirile ce i se fac şi darurile ce i se dau sunt mai însemnate. În felul acesta, nici Domnul nu-i nevoit să-l supună la constrângerea suferinţei spre a-l păstra în umilinţă. Şi nici lui satan nu i s-ar îngădui să-l pălmuiască, fiindcă n-ar mai fi nevoie de aceasta.
Atunci lumina acestui slujitor scump al lui Hristos va merge mereu crescând, până la apogeu, până la amiaza lui, fără întunecimi şi scăderi.

Dar cât de slabă este firea noastră omenească în privinţa asta, arată şi cazul Sfântului Apostol Pavel.
De aceea şi tu, frate ales şi scump Domnului, care ai primit sau primeşti vreun mare dar de la El sau vreo mare descoperire, dacă nu vrei să ai de-a face cu ţepuşul, păstrează-te mult mai smerit decât înainte de a avea acest dar şi înainte de a primi aceste descoperiri. Atunci, umilindu-te tu însuţi, nu va mai fi nevoie să fii umilit de Dumnezeu sau de satan. Ferindu-te tu însuţi de boala îngâmfării, nu va mai fi nevoie să fii ferit prin ţepuşul pedepsei sau al înştiinţării.

Ţepuşul poate veni în două feluri, dacă este nevoie de el.
Întâi poate veni ca o doctorie preventivă, ca un leac înainte de a veni boala îngâmfării, pentru ca, atunci când aceasta va veni, sufletul să fie pregătit contra ei şi să nu fie cuprins.
Sau, apoi, după ce boala îngâmfării a cuprins sufletul, ţepuşul poate veni ca o doctorie curativă, ca un leac pentru vindecare, ca un tratament necesar vindecării.
Oricum ar fi, scopul pentru care este trimis sau îngăduit ţepuşul, sub diferitele lui forme, are un singur scop: să ne ferească de focul iadului la care duce totdeauna îngâmfarea pe oricine nu se fereşte el singur sau nu-l fereşte Dumnezeu. Să luăm seama bine la acest adevăr!

9. Harul îţi este de-ajuns
Pentru un slujitor devotat al lui Dumnezeu trebuie să fie dat harul totdeauna îndeajuns, fiindcă el este pus mereu să dea altora… Şi de aceea el trebuie mereu să aibă.
Să i se dea timp de-ajuns, ca să aibă pentru toţi câţi au nevoie de el. Să i se dea putere de-ajuns, spre a avea îndeajuns pentru cei slabi pe care trebuie să-i ridice şi să-i ajute. Să i se dea iubire de-ajuns, pentru a-i putea ierta, mângâia şi înţelege pe toţi cei de care se va atinge sau de care va fi atins… Să i se dea smerenie de-ajuns, pentru a putea răbda, suferi şi birui orice necaz, nedreptate şi umilire… O, ce bogăţie din aceste haruri îi trebuie unui apostol!

Harul de a fi socotit cel mai mare decât toţi trebuie să-l aibă îndeajuns numai acela care se poate socoti el însuşi cel mai mic dintre toţi.
Harul de a fi iubit cel mai mult de către toţi trebuie să i se dea celui care poate fi mai iubitor pentru fiecare.
Harul de a fi ascultat trebuie să-l aibă din partea oricui acela care poate să-l asculte pe oricare.
Harul de a fi ajutat cel mai mult trebuie să-l aibă îndeajuns acela care ajută pe cei mai mulţi şi cu cel mai mult.
Căci harul trebuie să se dea fără măsură aceluia care dă el însuşi fără măsură.
Domnul aşa face şi noi aşa să facem!

Nimic nu vine de la noi, ci totul vine numai de la Izvorul Harului, Care este Hristos, Domnul nostru, fiindcă este scris: …În El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El… (Col 2, 9-10).
Noi suntem numai conducta prin care se varsă acest Izvor spre alţii. Numai albia acestui Fluviu Divin din care se desfac canalele binecuvântate pentru udarea câmpiilor duhovniceşti, a sufletelor, a familiilor, a adunărilor lui Dumnezeu.
Izvorul este puternic, Fluviul este îmbelşugat, numai conductele să fie curate. Numai canalele să fie slobode şi deschise, pentru ca apele vii ale Harului să se poată revărsa neîmpiedi-cate de vreun păcat. Sau neabătute nefolositor de vreo spărtură sau stricăciune a vreunuia din cei chemaţi sau puşi acolo.

Harul este de-ajuns în Hristos. Putere, Mântuire, Binecuvântare, Adevăr, Dreptate, Înţelepciune, toate acestea sunt ne-sfârşite în El… Numai că uneltele prin care se împart aceste haruri spre sufletele însetate nu sunt ce ar trebui să fie. Conductele şi canalele prin care se împarte Apa cea Vie a harului ceresc spre sufletele însetate şi spre câmpurile secătuite sunt înfundate de păcate şi înglodate de necurăţii.
O, cât de curate ar trebui să se păstreze conductele prin care se varsă Izvorul! Şi cât de curăţite ar trebui să se păstreze canalele prin care se împarte Apa Vieţii!

Să ne cercetăm neîncetat pe noi înşine şi să ne curăţim mereu cu lacrimile pocăinţei, cu rugăciunea fierbinte, cu puterea Cuvântului, cu mustrările Duhului Sfânt, cu îndemnurile frăţeşti, cu tot ce ne pun la îndemână o viaţă şi o stare intimă şi personală cu Hristos, Domnul nostru. Pentru ca nu cumva pe conducta vieţii noastre să se adune vreo murdărie, vreun păcat ascuns, vreo infecţie care apoi să împiedice ori să otrăvească apa curată şi dulce a Evangheliei şi a harului.
Să veghem mereu fiecare din noi cu toată grija, ca nu cumva diavolul care a ispitit pe primul om să izbutească a aşeza şi în noi vreo piedică, vreun păcat ascuns… Sau şarpele să strecoare otrava vreunei rătăciri. Ori vrăjmaşul să facă o spărtură. Iar noi să cerem apoi zadarnic harul lui Dumnezeu pentru noi şi pentru alţii.
Ci, deplin curaţi păstrându-ne în orice privinţă şi în orice vreme, să fim găsiţi vrednici de isprăvnicia ce ne-a fost dată.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Tu, Plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi şi în Care au fost puse toate bogăţiile Harului Dumnezeiesc, fii binecuvântat în veci şi în veci!
Te rugăm pe Tine, Care ştii pe fiecare om şi ştii ce are în el, să ne cercetezi mereu pe fiecare din noi şi să ne duci pe calea veşniciei (Ps 138, 24).
Tu, Care îl ştii pe cel ce spune adevărul, apără-l când este învinuit de minciună. Şi Tu, Cel care ştii pe cel care minte, dă-l pe faţă, să-l cunoască toţi când se ascunde cu vicleşug şi vorbeşte cu şiretenie, ca să treacă drept un slujitor al adevărului.
Tu, Care ştii pe cel nevinovat, apără-l de prigonitorii şi urmăritorii lui, scăpându-l totdeauna cu bine. Fă totdeauna câte o spărtură în zidurile închisorilor, pentru a-i scăpa la timp pe apărătorii Tăi din mâna asupritorilor lor.
Nu ne lăsa să avem despre noi înşine o părere mai înaltă decât se cuvine, pentru ca să nu cădem în cursa mândriei şi astfel să fii silit să ne pedepseşti. Ci, umblând în curăţie şi ascultare smerită de Tine, să ne facem vrednici să primim îndeajuns Harul Tău, spre a avea în orice vreme belşug de har, atât pentru noi, cât şi pentru alţii.
Spre Slava Ta şi mântuirea noastră.
Amin.

Cuvinte alese:
„Cel ce e dispreţuit şi batjocorit şi suferă din cauza aceasta mult în inima sa să cunoască din aceasta că poartă la sân şarpele cel vechi. De va răbda deci în tăcere sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios şi i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă cu acreală sau va grăi cu semeţie, a dat putere şarpelui să-şi verse veninul în inima sa şi să-i roadă cu cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta îl va face, de fiecare dată, mai puternic, dându-i spre mâncare îndreptarea sa spre cele bune şi puterea nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aci înainte în păcat şi să fie mort cu totul pentru dreptate.“
Sfântul Simeon Noul Teolog