Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 24 august:

„Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre“ (Psalmi 95, 1).

bibliaCântarea este, de obicei, izbucnirea fericită a unui suflet vesel.
Este izbucnirea unei veselii de care sufletul cuiva este preaplin.
Este strigătul unei bucurii pe care sufletul nu şi-o mai poate stăpâni în tăcere.
Sau a unei iubiri care caută cea mai frumoasă, cea mai dulce şi cea mai plăcută formă în care să se îmbrace când se îndreaptă spre ceea ce iubeşte.
Când sufletele se găsesc în astfel de stări, îndemnul: «Veniţi să cântăm!» este ca un vânt puternic peste un foc mare.
Revărsarea veseliei lor se preface atunci într-un val de cântec fericit,
iar sufletele bucuroase, uitând totul, trăiesc într-o negrăit de scumpă împărtăşire şi se înlănţuiesc într-o unică îmbrăţişare,
luându-şi fiecare din belşugul revărsat atâta cât poate să cuprindă mai mult.

Ce fericită e cântarea în urma împlinirii unei mari dorinţe, în ceasul ascultării unei fierbinţi rugăciuni! Nimic nu descarcă mai mult povara mulţumirii decât ea.
În clipa izbăvirii dintr-o grea primejdie sau după trecerea unei prea îndelungate şi prea grele asupriri, cântarea este cea mai mare nevoie a sufletului.
La revederea unor fiinţe iubite, plecate foarte de mult – la toate aceste mari minuni ale lui Dumnezeu, nu există o mai fericită formă în care să-ţi poţi descărca sufletul,
spre Dumnezeu şi spre lume,
în valuri de recunoştinţă şi de bucurie, mai mari decât cântarea. Cântarea cu lacrimi, cântarea cu toată inima, cântarea descărcării sufleteşti.
În astfel de împrejurări este şi normal să cânţi. Atunci orice suflet este îndemnat să cânte.
Şi nici nu poate să nu cânte!
Dar adevăraţii credincioşi sunt acei care,
încrezându-se puternic şi liniştit în Dumnezeu în orice vreme, găsesc în orice loc destule temeiuri spre a se bucura totdeauna şi spre a cânta totdeauna lui Dumnezeu (1 Tes. 5, 16).
Adevăraţii credincioşi, trăind neîncetat pe înălţimile duhovniceşti, rămân mereu deasupra tuturor zbuciumărilor lumeşti,
în seninul dulce al păcii cu Dumnezeu şi al păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere (Filip. 4, 7).
Bizuindu-se pe puterea lui Dumnezeu, aceştia au o neclintită încredere în izbăvirea Domnului Iisus Hristos – şi nu numai că n-au apoi motive să se plângă şi să cârtească, dar simt că trebuie să se bucure şi să cânte din tot sufletul lor, mulţumiţi şi mulţumitori.
Părtăşia la suferinţele lui Hristos (Filip. 3, 10) le dă o aşa strălucită revărsare de bucurie, încât nu pot să nu cânte.
Cu trupul plin de răni
sau cu picioarele în butuci
şi cu mâinile încătuşate,
martirii, flămânzi şi însetaţi,
chinuiţi şi închişi,
au putut trăi stări atât de dumnezeieşti şi de înalte, încât cântările lor şi puterea lui Dumnezeu au zguduit nu numai toate sufletele din jurul lor, ci şi temeliile închisorilor unde erau aruncaţi! (Fapte 16, 25-34).

Fraţii mei iubiţi, este foarte adevărat că noi, totdeauna, avem temeiuri să cântăm,
dar, vai, noi nu cântăm totdeauna!
Sunt împrejurări în care îndemnul: «Veniţi să cântăm!» răsună pentru noi nu numai foarte străin, dar şi foarte dureros.
Sunt câteodată vremuri, şi destul de lungi, în care lacrimile nu mai pleacă de la noi, iar cântările nu mai vin.
Sufletul ni se deprinde atunci cu un alt gust şi îşi face o mai grabnică locuinţă în amărăciune, ca viermele în hrean, decât în cântare.
Atunci găseşte că nu este pe lume o mai înaltă trăire decât cea gustată în tăcere, în singurătate şi în suferinţă.
Că nu sunt nişte mai îngereşti cântări decât acele înălţate de picurarea lacrimilor prelinse în tăcerea suferinţei lângă Hristos.
O, cât de adânc este încredinţat sufletul meu şi de acest lucru, din toate cele prin care am trecut!

Slavă Ţie, Doamne Iisuse, Marele nostru Mântuitor Preaiubit!
De dragul Tău am învăţat frumuseţea şi am gustat dulceaţa cântării!
Slavă Ţie, Iisuse, de dragul Căruia am cântat tot ce am ştiut mai frumos şi mai mişcător…, cu o inimă care a dorit neîncetat să-Ţi cânte Ţie şi mai mult, şi mai frumos!
Slavă Ţie, Iisuse, Care laşi pe toate urmele Tale numai cântare şi mângâiere!
Slavă Ţie, Iisuse, pentru vremile uşoare şi libere, în care am gustat din plin bucuria cântărilor,
când tot largul hotar al Evangheliei Tale era plin numai de seninătatea şi bucuria cântărilor noastre neîmpiedicat împărtăşite de mii şi mii!
Dar şi mai slavă Ţie, Iisuse Doamne, pentru anii când ne-ai făcut să descoperim că cea mai înaltă şi mai fericită cântare este totuşi cea picurată de şiroirile lacrimilor prelinse în întuneric şi amestecate cu sudoarea şi sângele părtăşiei la suferinţa şi la ocara Ta!…
Căci această cântare îngerii nu o cunosc.
Amin.

*
* *

„Slăveşte pe Dumnezeu nu cel ce-L laudă în cuvinte, ci cel ce rabdă de dragul lui Dumnezeu“ (Sf. Maxim Mărturisitorul).

 *

„Nu numai cu vocea ta să se facă auzite laudele lui Dumnezeu, ci şi faptele tale să fie de acord cu vocea ta, căci Dumnezeu nu ascultă numai armonia cuvintelor, ci… mai ales pe aceea a faptelor bune“ (Fericitul Augustin).

*

Cântarea-i descărcarea iubirii când preaplin
ni-e sufletul de lacrimi şi de fior divin,
prin ea suim spre ceruri cu tot ce-avem ascuns,
cu ea ne dăm Iubirii cel mai dorit răspuns…