b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul MACARIE  EGIPTEANUL, Cuvântarea V

A. Necesitatea schimbării radicale a vieţii

A-1. Animalul rânduit spre hrană oamenilor trebuie să fie întâi junghiat, apoi jupuit de pielea păroasă şi după aceea, despicându-i-se prima despărţitură a stomacului se scoate hrana rumegată dintr-acesta, se curăţă cu apă această cavitate, se spală de murdăriile de acolo; mult mai delicat dar şi mai greu este însă când trebuie să se umble la a doua cavitate a abdomenului care conţine şi ascunde îndoiturile, intestinele spre a fi curăţate şi de abia după toate aceste lucrări carnea pusă la foc devine plăcută la gust şi serveşte stăpânului ca hrană şi după plac.

A-2. Tot astfel şi creştinul care se retrage din lume şi devine ca mort faţă de prima şi reaua lui viaţă; se dezbracă de lumea cea cu păr şi cu sânge. În acelaşi timp însă, el are înăuntru reziduurile rău mirositoare care sunt cele mai fine şi mai alunecoase, şi, de asemenea, mai greu de înăbuşit.

A-3. Trebuie aşadar ca, omul care îndrăzneşte să fie un bun creştin, să se poarte ca un mort faţă de relele acestei lumi, spre a se îngriji mai devreme de vieţuirea lui creştină, şi după aceea să se dezbrace pe dinafară de lumea aceasta ca de o piele păroasă, dovedind, prin retragere desăvârşită, lepădarea totală; şi, după aceea, odată cu deschiderea lăuntrică pentru a-l cerceta harul cel dumnezeiesc, el se curăţă pe dinăuntru de reziduurile gândurilor rele, cuibărite în inimă. Şi aceasta (curăţire) s-o aplice într-amândoua direcţiile: asupra patimilor văzute şi asupra celor subtile care alunecă (în toate părţile). Abia atunci, mistuit de cerescul foc al Sfântului Duh, el va lepăda toată cruzimea voinţei lui şi va suferi întreaga şi desăvârşita transformare care-l va face plăcut şi în stare să se înfăţişeze la masa cerească ca (astfel) să fie pe placul Împăratului ceresc. Aşa va deveni acesta moştenitor al Împărăţiei cum s-a zis de Domnul în Evanghelie: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să împlinesc lucrul Lui”.

A-4. Odinioară, în Legea veche se cerceta cu grijă oaia. Şi când era gata junghierea şi urma să fie adusă jertfă, se ungea animalul cu grăsimea lui topită la foc şi astfel se aducea lui Dumnezeu ca o ardere de tot cu mireasmă plăcută. Acum, Hristos, mare Arhiereu ceresc, cercetează cu atenţie sufletul care vrea să se ofere pe sine însuşi, împreună cu trupul, ca o jertfă vie şi sfântă plăcută lui Dumnezeu; dacă are grăsimea Duhului Sfânt, agonisită prin însuşirea frumoaselor şi bunelor legi ale învăţăturii harului şi ale virtuţilor; prin Hristos, adevăratul Arhiereu, trecând-o prin focul cel duhovnicesc, o înfăţişează realmente ca o ardere de tot şi ca o jertfă vie, fiindcă a socotit-o vrednică de a intra în stăpânirea bunurilor veşnice.

B. Adevăraţii îndrumători duhovniceşti

B-1. Trebuie, aşadar, ca fiecare, în toată vremea şi la tot lucrul, să judece, şi să verifice dacă acesta trăieşte după cuvântul adevărului şi călcă pe urmele Domnului sau mai bine-zis, dacă acceptă să fie verificat de bărbaţii înduhovniciţi. Va trebui (candidatul) să caute mereu pe acei (îndrumători) care propovăduiesc cuvântul adevărului şi-l posedă, cum zice Apostolului şi în adevăr.

B-2. Căci după cum, dându-li-se oamenilor să bea din multe potire, acelea amestecate cu un vin plăcut se deosebesc de cele care conţin numai apă – căci acele amestecuri de vin dau gust, putere şi veselie celor care le beau -, tot aşa şi atunci când mulţi se adapă cu graiuri şi inteligenţe felurite, singuri aceştia se bucură sufleteşte cu bucurie cerească şi aceasta îi duce la o bună prefacere; îndrumătorii adevăraţi sunt cei care grăiesc în Duhul Sfânt şi sunt plăcuţi cu harul, făcând să răsune glasul viu al inimii, iar pentru a adăpa mulţimea ei nu se dedau cu buzele la flecăreli şi cuvântări deşarte; numai unii ca aceştia aduc în sufletele ascultătorilor puterea şi bucuria cerească, prefăcându-i astfel pe oameni şi conducându-i la o sfinţenie asemănătoare (cu a lor), aceea care este reală rodire a harului.

B-3. De asemenea, trebuie să se facă o cercetare temeinică, precum spuneam, ca (începătorii) să caute pe aceia care grăiesc din Duhul Sfânt şi din adâncul unei inimi care trăieşte (cele învăţate). De aceştia să se alipească, căci de la ei pot primi folosul cel adevărat şi după Dumnezeu. Aceştia sunt adevăraţii înţelepţi, deoarece înţelepciunea lor este în cele ale Domnului şi nu în cele ale lumii. Despre aceştia s-a zis: “Dacă vezi un înţelept, mergi în zori ca să-l găseşti şi să toceşti pragul de la uşa casei lui” căci cu timpul cei care li se supun pot să li se asemene, dacă stăruiesc lângă ei.

C. Bogăţia aparentă şi cea reală

C-1. Într-aceasta lume sunt mulţi care deţin o mare cantitate de aur, dar nu sunt vădiţi tuturor, ci în ochii a cât mai mulţi cu putinţă, ei duc o viaţă moderată, fără să se trufească în vreun fel cu proprietăţile lor, cu clădirile, cu mobilierul, cu casnicii-slujitori şi cu cirezile de vite. În felul acesta ei păstrează ascunsă comoara lor şi în deplină siguranţă. Dar există mulţi, care n-au nici un fel de aur dar care, prin talentul lor de a descrie multe feluri de case şi mobilă din ele, lăsa impresia că au mult aur. În felul acesta zăpăcesc ascultătorii cu părutele lor bogăţii considerându-se ei înşişi bogaţi, în timp ce ei sunt săraci şi nevoiaşi.

C-2. Tot asemenea stau lucrurile şi printre creştini: unii au bogăţia harurilor Duhului Sfânt lucrător întru putere, dar nu arată la toţi, ci se tăinuiesc pe ei înşişi, purtându-se foarte modest în toate, ca şi când n-ar vrea să se ştie cine sunt.

Există însă şi alţii care într-adevăr au virtuţi (daruri de la Dumnezeu) precum, postirile, vegherile, retragerea în linişte, având cuvântul înţelept, manifestând încă şi prin practici (creştine) şi o conduită asemănătoare. Aceştia vor să fie percepuţi ca duhovniceşti, dar le lipseşte lucrarea în putere a Duhului Sfânt.

C-3. Dacă vreunul, care ţine ascunsă averea s-apucă să dea la iveală o mică parte din comoara lui şi apoi cu aceasta ar încerca să cumpere toată averea de la cel ce o face pe grozavul, considerându-se bogat, dar, în fapt, neavând nimic, mulţi ar fi stupefiaţi şi s-ar umple de gelozie contra lui; cum deodată, aşa, brusc a adunat atâta avere de vreme ce toţi îl socoteau sărac? De acum (legiuitorii) îl pun la taxe pentru servicii publice şi la numeroase poveri (faţă de stat). Mai mult, hoţii şi bandiţii îl vor pândi zi şi noapte să-l omoare şi să-şi însuşească ei bogăţia. Astfel, vor apărea din toate părţile primejdii, pagube şi supărări neprevăzute. Şi toate acestea pentru că el nu primise încă de la Împăratul, adică de la Sfântul Duh demnitatea şi puterea.

C-4. De aceea, omul chibzuit, care ascunde o mare cantitate de aur, dar care n-a primit încredinţarea oficială, acesta îşi tăinuieşte bogăţia cu cea mai mare grijă, de teamă să nu fie cunoscută celor mulţi, să stârnească gelozia şi astfel să fie atacat, pierzându-şi odată cu bogăţia şi propria viaţă. Dacă însă el a primit din mâna împăratului demnitatea stăpânirii acesteia sau puterea (asupra acestei bogăţii), un astfel de om nu mai are a se teme, chiar dacă i s-ar da pe faţă bogăţia comorii sale. Mai mult, el s-ar slăvi cu aceasta, agonisind terenuri întinse şi ridicând clădiri impunătoare şi elegante, dobândind încă, prin această comoară, mulţime de slugi şi mii de animale felurite. Nu mai are a se teme de  atacurile bandiţilor, deoarece a primit de la Împăratul puterea sabiei împotriva uneltitorilor şi răufăcătorilor; astfel, datorită demnităţii sale, el adună şi mai multă bogăţie peste bogăţie, iar datorită tuturor acestor bunuri el aşează aur peste aur până devine un foarte mare bogat, putând ajunge la un belşug nemaiauzit.

D. Prin tăinuirea darurilor, se poate ajunge la dragostea desăvârşită

D-1. Aşa-i şi cu creştinul care a descoperit în sine un dar duhovnicesc şi se bucură lăuntric de mângâierea pe care i-o aduce acest dar. Acest creştin să ascundă cu grijă în sine mângâierea Duhului Sfânt sau cunoaşterea tainelor cereşti. Căci dacă se va făli sau o va face pe grozavul faţă de apropiaţii lui, acesta se va expune invidiei din partea răutăţii, iar tâlharii nevăzuţi îl vor jefui pe ascuns (nu interesează din ce cauză) pentru că nu a chivernisit cum se cuvine darul primit şi timp de luni de zile nu va mai fi rânduit să i se încredinţeze chivernisirea de la împăratul ceresc a unei demnităţi duhovniceşti. Căci, chivernisitorii tainelor lui Dumnezeu care pot cu adevărat să ajute sufletele şi au fost însărcinaţi de Duhul Sfânt (în acest scop), aceia cu toate că sunt în posesia bogăţiei cereşti şi propovăduiesc cu autoritate, fac acest lucru fără lăudăroşenie şi fără slavă deşartă. „De aceea noi vorbim, spune Apostolul Pavel, nu aşa ca să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu Care încearcă inimile noastre„; şi mai zice (încă): „Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu, întru Hristos”.

D-2. Deci, cu o astfel de mare smerenie trebuie să se grăbească creştinii spre cele mai bune şi mai mari daruri ale Duhului Sfânt, aflându-se plini de o poftă nesătulă pentru bogăţia cerească, căci numai aşa vor fi înfometaţi şi însetaţi de dreptatea, care este însăşi desăvârşită şi neschimbătoarea dragoste. Fericitul Pavel îndeamnă şi încurajează pe cei care au mari daruri să nu se oprească la acele daruri pe care le-a dobândit de la Duhul Sfânt, ci să se trudească spre a dobândi acel mare dar, chezaş, împotriva oricărei căderi, care este dragostea desăvârşită şi nepieritoare a Duhului Sfânt. Căci, într-adevăr acest (dar) cuprinde în sine toate darurile, iar Apostolul a descoperit ucenicilor săi că dragostea este totodată calea cea întru_totul superioară.

D-3. Căci, pentru cei care-au ajuns la acest stadiu, patimile răutăţii sunt desfiinţate; (cum adevereşte Apostolul: că „dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul…”. Dintr-aceştia ţâşneşte fără întrerupere şi fără oprire izvorul cel viu al Duhului Sfânt care vine din adâncurile Dumnezeirii, după cum zice: „Cel care va bea din apa pe care i-o voi da, se va preface-n el într-un izvor de apă, ţâşnind spre viaţa veşnică”, care va duce continuu mintea (sufletul) spre negrăitele taine cereşti şi-l va înălţa din slavă în slavă, din lumină în lumină, din taine în taine, din puteri în puteri, din odihnă în odihna de negrăit, din virtuţi în virtuţi, din lumini supralumeşti în lumini supracereşti.

E. Nu te saturi niciodată de adevărata dragoste pentru Dumnezeu

E-1. Ocupată întru totul cu cele dumnezeieşti şi sublime, gândirea (discursivă) a unui astfel de suflet se găseşte mereu arzând de o dragoste duhovnicească şi de o dorinţă sublimă pentru înaltele frumuseţi ale slavei şi ale luminii Duhului Sfânt; această gândire este rănită de o dragoste care nu se sfârşeşte faţă de Mirele ceresc şi – ca să zic aşa – o dragoste nepăsătoare faţă de realităţile inferioare, căci ea de-acum înainte păstrează dorinţa stabilă către realităţile superioare şi dumnezeieşti pe care cuvântul (omenesc) nu le poate spune şi care nu poate fi lămurită prin gândire.

E-2. Şi este asemeni unui fiu de împărat sau unei fiice crescută în răsfăţare şi care aruncă obiectele preţioase de la părinţi şi începe a căuta ceea ce este de şi mai mare valoare. De exemplu, în loc de-o farfurie de argint vrea una de aur; în loc de-o haină strălucitoare şi de o robă preţioasă de mătase se îngrijeşte acum de veşminte împodobite cu pietre preţioase şi brodate cu aur; în loc de un vin vechi şi foarte bun pofteşte unul şi mai vechi şi mai de preţ. În dorinţa ei de ceea ce-i mai bun, ea dispreţuieşte şi ceea ce-i de mare preţ, găsindu-l pe acel lucru dinainte ca pe unul obişnuit şi cerând părinţilor să-i dea ceea ce-i de şi mai mare valoare.

E-3. Tot aşa sufletele într-adevăr împărăteşti, când s-au învrednicit să dobândească Duhul împărătesc şi măreţ au primit în ele puterea neschimbătoare şi veşnică a dragostei, fiind rănite de o desăvârşită dragoste pentru Mirele ceresc şi nu le mai interesează patimile răutăţii, deoarece prin multă osteneală şi tărie cu lungi amânări şi după o luptă dusă cu credinţă până la sfârşit au fost eliberate de patimi de Însuşi Duhul Sfânt şi se găsesc neîncetat mişcate spre tainele cereşti ale aceluiaşi Duh. Aceste sufletele sunt atrase întru totul de diversitatea frumuseţii dumnezeieşti căutând cu toată dorinţa ceea ce este şi mai bun şi mai înalt. Aceasta pentru că Dumnezeirea Duhului Sfânt are frumuseţi diferite şi infinit nuanţate, de negrăit şi de necugetat, pe care le destăinuie sufletelor vrednice ca să le încânte şi să le dăruiască bucurie, viaţă şi odihnă. Aceste (frumuseţi) întorc de la pământ sufletele sfinte, hrănite de iubire îndreptându-le totdeauna mai intens şi mai aprinse către Mirele ceresc, ele dăruindu-se cu totul dragostei pentru El.

E-4. Sufletul creştin, devenind părtaş la har, nu trebuie deci, să se oprească şi să se declare pe deplin mulţumit, ca şi cum ar fi dobândit ceva, ci să-şi aţintească privirile la scopul de care vorbeşte Apostolul şi la care am făcut referire. Acest suflet trebuie să se străduiască constant printr-o mare luptă şi grea trudă dusă cu credinţă, spre a dobândi dragostea desăvârşită care ne este făgăduită şi care „înlătură frică” cum a spus-o Ioan. Acest suflet trebuie să fie totdeauna „flămând şi însetai de dreptate” şi să considere în toată vremea că abia a pus începutul. Aceasta din pricina necuprinsei bogăţii a Duhului Sfânt făgăduit credincioşilor. Şi atunci, sufletul evlavios are o aşa de mare dorinţă de bunătăţile superioare, că nu va pierde ceea ce a dobândit, ci va primi pe cele ce nu le are încă. Creştinul nu trebuie (să fie) ca un mercenar sau sclav, pândind ocazii de a fugi de muncă, ci să se poarte ca fiu şi moştenitor, slujind Tatălui cu tot devotamentul şi cu toată ardoarea lui până la sfârşit. Numai astfel va dobândi bunătăţile părinteşti.

F. Creştinismul superficial şi adorarea în duh şi adevăr

F-1. Căci toate în veacul acesta par să se bucure de viaţă de la împărat până la cerşetor şi fiecare este convins că vieţuieşte. De compari însă trăirea în desfătare a bogaţilor cu cea a săracilor, ai să găseşti o mare diferenţă, în raport cu plăcerea şi scumpetea feluritelor mâncăruri, a vinurilor, a celor de îmbrăcat, a aurului şi a argintului şi a tuturor celorlalte bunuri (în care vieţuieşte bogatul) vei constata că săracul ţi-apare ca un mort. Şi aceasta pentru că bogatul nu pipăie cu mâinile decât aurul, face socoteala banilor de aur, pe când săracul, dacă scormonind într-un morman de gunoi, n-ar găsi decât un bănuţ de aramă, nu se ruşinează să-l sărute şi să-l adune, deoarece este în mare mizerie. Dacă pui alături viaţa săracului cu cea a bogatului, vei găsi că (parcă) nici nu există în raport cu cel din urmă.

F-2. Tot aşa se-ntâmplă şi pe plan spiritual. Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul (Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în cuvinte şi o simplă credinţă (doar de faţadă), ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică acea cunoaştere a tainelor Duhului Sfânt); aceştia sunt adevăraţii creştini.

F-3. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi. Aşa-zişii „morţi” se găsesc într-o teribilă sărăcie specifică duhului lumesc, lipsiţi de bogăţia cerească, într-o deplină învălmăşeală mintală din cauza patimilor, abia putând să-şi mai găsească în ei nişte cugete bune printre mulţimea celor rele. Aceştia lâncezesc atunci când sunt stăpâniţi de această sărăcie (a celor bune) şi se mulţumesc cu haina sărăcăcioasă a câtorva mărunţele virtuţi, fără să aibă în stăpânire feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, care sunt dumnezeieştile virtuţi. Astfel Domnul va arăta cât este de mare deosebirea între adevăraţii închinători şi mulţimea care pare că adoră pe Dumnezeu, închinându-se Lui doar superficial şi cu totul la arătare, fără, să i se-nchine în duh şi Adevăr, însuşi Domnul zice: „Într-adevăr; vine ceasul şi acum este, când adevăraţilor închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; căci astfel de închinători caută Părintele (ceresc). Duh este Dumnezeu şi acei care I se închină trebuie să i se închine în duh şi adevăr.”

El (Hristos) face, astfel, deosebire între (membrii) curăţiei cereşti, aşadar cei care sunt bogaţi în Duhul Sfânt şi cei care trândăvesc în groaznica nenorocire a păcatului, dar care cugetă că sunt în viaţă (cea creştină) datorită mărturisirii de credinţă în Hristos, cu toate că nu posedă bogăţia sigură a vieţii şi nici puterea lucrării Duhului Sfânt.

G. Boala văzută şi profunzimea răului

G-1. În ceea ce priveşte funcţionarea văzută a trupului toţi o văd la fel, dar, la unii acesta este sănătos şi fără vreun cusur, iar la alţii este suferind şi cu răni. Ba mai mult, chiar între cei bolnavi trupeşte se constată o mare diferenţă: unii suferă de vătămări la vedere, pe când alţii, fără vătămări vizibile, au în organismul lor tremurături înspăimântătoare, care nu le îngăduie să se mişte. La prima vedere organismul pare sănătos, dar suferinţele şi tulburările de funcţionare arată că răul (boală) este mult mai periculos şi mai anevoie de vindecat decât al bolnavului cu răni văzute. Cel cu răni văzute, dacă merge la medic are o grabnică vindecare, pe când afecţiunile ascunse ale trupului, toate, sunt mult mai periculoase şi mai greu de vindecat decât vătămările văzute.

G-2. Tot aşa se întâmplă şi cu creştinii. Toţi cred că sunt sănătoşi (duhovniceşte) datorită câtorva virtuţi, în timp ce lăuntric sunt pradă unor groaznice patimi ascunse; alţii, sclavi ai unor păcate văzute sunt osândiţi şi dispreţuiţi de un mare număr de inşi cum era vameşul dispreţuit de fariseu. Dar dacă cei (de felul vameşului) se îndreaptă spre adevăratul medic, adică la Hristos, apropiindu-se de El, aceştia primesc îndată că şi primul (vameşul), aşa, cum zice Domnul că vameşul s-a întors îndreptat, iar nu fariseul.

G-3. Într-adevăr, cei (asemănători vameşului) nu sunt în omul dinlăuntru ca cei bântuiţi de patimi ascunse, precum semeţia, îngâmfarea, infidelitatea, orgoliul, lăudăroşenia, ipocrizia, slava deşartă, laşitatea, gânduri ruşinoase şi tot ce se aseamănă cu aceste (patimi). De altfel şi stă scris: „Omul se uită la faţă. Dumnezeu priveşte inima”.

Rezumând, voi spune că se aşteaptă de la noi ca omul aşa să fie pe dinlăuntru după cum este pe dinafară, cu ajutorul dumnezeiescului har şi cu luptă susţinută de însuşi liberul său arbitru. Atunci este vrednic să devină moştenitorul împărăţiei întru Hristos Căruia îi este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

21 DE CUVÂNTĂRI DESPRE MÂNTUIRE, Editura LUMINATORII LUMII – 2001