FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]
Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical din sfera cromaticii, utilizat cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul alb. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]
Deşi aprecierile cromatice nu ocupă un loc însemnat în sintaxa şi semantica poeziilor din Osana, Osana, totuşi, imaginile surprinzătoare create de asemenea asocieri au, nu o dată, funcţie metaforică, participând la configurarea unui univers liric de o complexitate şi de o originalitate remarcabile[7].
*
Culoarea este nu numai una dintre însuşirile cele mai pregnante ale obiectelor, ci şi un fenomen psihic complex, ceea ce justifică, de altfel, preocupările multiple pentru analiza termenilor cromatici, concretizate în numeroase studii de medicină, biofizică, biologie, psihologie, etnolingvistică, psiholingvistică, semantică, semiotică etc. În istoria culturii şi a civilizaţiei, culorile au fascinat mereu prin prezenţa lor în natură, în tehnică şi în artă: „Percepţia optică, psihologia colectivă şi fidelitatea faţă de o anumită tradiţie culturală au făcut din semnificaţiile diverse ale culorilor un limbaj simbolic coerent şi extrem de expresiv.”[8]
Întrucât denumirile cromatice sunt strâns legate de realitatea concretă, aceşti termeni se constituie într-unul din cele mai bogate câmpuri lexico-semantice, în limba română înregistrându-se peste 200 de adjective[9] ale căror sensuri se definesc prin „apreciere cromatică” + „de un anumit tip”. Astfel, albul este considerat a fi culoarea obţinută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei. În conştiinţa umană, albul a fost perceput, încă din Antichitate, ca un element cu puternice valenţe pozitive şi a devenit, în timp, cea mai importantă culoare a culturii creştine, în relaţie directă cu Divinitatea, cu lumina strălucitoare a harului lui Dumnezeu, cu puritatea sufletului şi a trupului, cu credinţa şi bucuria existenţei, cu generozitatea şi perfecţiunea. Începând din Evul Mediu, albul avea să fie asociat cu momentele importante din viaţa omului (botezul, prima împărtăşanie, căsătoria); cultura clasică îl cataloghează ca fiind o culoare festivă, veselă, de bun augur. Dintotdeauna, hainele şi accesoriile albe au avut menirea de a simboliza renaşterea morală, sinceritatea, prospeţimea, tinereţea şi eleganţa, sensibilitatea, optimismul, speranţa şi pacea lăuntrică.
Albul – emblemă a zorilor şi a luminii solare – sugerează, în concluzie, forţele diurne, active, frumuseţea fără seamăn, gingăşia, bunătatea, caracterul integru, triumful binelui şi al adevărului, fericirea, eternitatea. Se ştie însă că una şi aceeaşi culoare nu are în toate culturile şi în toate epocile aceeaşi valoare: de pildă, în tradiţia popoarelor indo-europene, albul întruchipează nobleţea, aristocraţia şi sentimentul onoarei, pe când, în civilizaţiile orientale şi în unele culturi africane, albul este culoarea doliului şi a morţii, a spectrelor din lumea de dincolo[10].
*
În lucrările lexicografice, sensul propriu al adjectivului românesc alb (< lat. albus) se defineşte, cel mai adesea, prin intermediul unor comparaţii precum: alb ca laptele / ca spuma laptelui, alb ca zăpada / ca neaua, alb ca zahărul, alb ca marmura (cf. şi alte structuri similare de tipul alb cum e caşul, alb cum e crinul, alb ca argintul, alb ca lebăda, alb colilie etc.)[11]. Majoritatea dicţionarelor explicative propun, în dreptul înţelesului de bază al acestui adjectiv, definiţii ostensive (prin referinţa la un obiect concret[12]): „de culoarea zăpezii sau a laptelui”, „(despre culori) ca zăpada sau ca laptele”. Sigur că, în reprezentarea prin obiect, pot apărea diferenţe („aproximări”) ale culorii (între lapte, zăpadă ş.a. există distincţii de nuanţă a albului). „Când un obiect este calificat însă ca «alb», detaliile concrete de manifestare a culorii nu mai sunt luate în consideraţie.”[13]
*
În poeziile din Osana, Osana, capitolul accepţiilor curente ale lui alb este ilustrat prin sintagme unde adjectivul se află în vecinătatea unor termeni din sfera vegetalului, fiind aşezat în faţa substantivului determinat, fapt ce potenţează semnificaţia poetică a acestor grupuri nominale constituite din elemente perceptibile vizual: „Prin frunzele căzute, / de fag şi de stejar, / de sub zăpadă, veseli, / albi ghiocei răsar.” (O 43, Martie[14]); „[…] au răsărit / doi cireşei îngemănaţi, / cu albe flori încununaţi” (O 281, Demult, odată, undeva…). În asemenea secvenţe de evocare a naturii, în care cromatica e fidelă obiectului descris, alb se află în raport de coordonare copulativă cu un alt adjectiv-atribut din acelaşi câmp semantic, textul generând veritabile sinestezii (versul al treilea conţine două adjective cu rol de nume predicative, ce desemnează calităţi ale unuia şi aceluiaşi substantiv, dar trimit la o altă zonă senzorială – gustativul): „Se coc strugurii la vie, / albi şi roşi, / cât de buni şi dulci sunt, Doamne, / şi frumoşi!…” (O 105, Septembrie).
Asocierea bine-cunoscută a adjectivului alb cu zăpada este uşor sesizabilă în următorul fragment consacrat descrierii unui peisaj hibernal, în care sugestia vizuală a albului din natură creează impresia de întindere imensă, întregită de intervenţia, în ultimul vers, a unor forme ale existenţei umane: „Suflă vânt din Miază-Noapte, / suflă cu zăpadă, / coperind cu haină albă / casă şi ogradă…” (O 37, Suflă vânt). Privind însă lucrurile dintr-o altă perspectivă, cea biblică, să nu ignorăm, în contextul liricii dorziene, faptul că expresia haină albă, ca şi altele similare – care se referă, în general, la ideea de veşmânt alb (sintagme, de altfel, familiare autorului acestor poezii de factură mistică) – apar de mai multe ori în cartea Apocalipsei (3:4-5,18; 4:4; 6:11; 7:9,13-14; 19:8,14; cf. şi Apocalipsa 22:14), dar şi în alte părţi ale Sfintei Scripturi (de exemplu, Daniel 7:9, Faptele Apostolilor 1:10), mai ales în scenele care înfăţişează lumea transcendentă (inclusiv fiinţe precum Dumnezeu, îngerii, credincioşii mântuiţi). În plus, episodul biblic al Schimbării la Faţă a lui Iisus pe Muntele Taborului (prezentat de trei dintre cei patru evanghelişti: Matei – în capitolul 17, Marcu – în capitolul 9, Luca – în capitolul 9) atestă faptul că albul este şi culoarea revelaţiei divine, a stării de graţie, a transfigurării care uluieşte şi, deopotrivă, animă întregul univers.
În unele poezii din Osana, Osana, înţelesul figurat al lui alb reflectă o componentă importantă a simbolisticii sale: inocenţa, neprihănirea, candoarea. Augmentarea valenţelor pozitive ale albului, mutaţia semantică de la concret (culoarea zăpezii sau a florilor) la abstract (referirea – frecventă în ansamblul operei lui Traian Dorz – la curăţia sufletului) se realizează, în text, prin intermediul unor comparaţii de egalitate subordonate adjectivului-atribut alb(ă) şi marcate, intrapropoziţional, prin ca sau interpropoziţional, prin cum (de): „Şi cum de albă e zăpada / când străluceşte minunat, / fă-mi, Doamne, sufletul din mine / aşa de alb şi de curat.” (O 35, Ianuarie; în aceste versuri, este de semnalat apariţia adjectivului nu numai în regentă, ci şi în propoziţia comparativă, cu rolul de a amplifica efectele stilistice); „Iisuse, dă-mi şi mie / blândeţe ca de miel / şi alba curăţie / cum are-un ghiocel.” (O 43, Martie); „Fă-mă, Dumnezeul meu, / ca pe floricele, / sufletul să-l am mereu / alb şi sfânt / ca ele.” (O 77, Cântă câmpul). În toate cele trei fragmente citate, alb poate fi substituit prin nevinovat, pur, imaculat – iar, în atari condiţii, expresia poetică devine aproape pleonastică, în virtutea asocierii a două unităţi lexicale (cvasi)sinonime, din aceeaşi clasă morfologică („aşa de alb şi de curat”, „alb şi sfânt”) sau din cauza prezenţei unui grup nominal în structura căruia semnificaţia determinantului este cuprinsă în aceea a determinatului („alba curăţie”), fenomene valorificate de autor, în mod evident, cu intenţii expresive – ori chiar prin adjective precum luminos, senin, fericit[15].
Alteori, sintagmele formate din adjectivul alb şi regentul său generează adevărate anomalii semantice: „În noaptea asta când coboară / tăcerea albă-n fulgi de nea, / Iisus Iubit, întâia oară / eu Îţi predau inima mea.” (O 134, În noaptea asta). Incompatibilitatea de sens în realizarea raportului atributiv intervine din următoarele considerente: alb exprimă o însuşire improprie obiectului gramatical denumit de substantivul respectiv (tăcerea nu e susceptibilă de culoare, iar acest epitet atribuie, aici, o caracterizare de tip cromatic unui fapt, perceput senzorial, din zona auditivului)[16]. „Neutralitatea epitetului faţă de substantivul pe care-l determină realizează o disonanţă semantică numai la nivelul sensului literal, denotativ al termenilor. Semnificaţia distrusă a acestor asocieri este restabilită pe planul figurativ sau conotativ al limbajului poetic.”[17]
Asocierea unui termen din sfera acusticului (prin care se desemnează absenţa oricărui sunet sau zgomot) cu un epitet dintr-o sferă senzorială diferită (cromatica este, prin definiţie, apanajul vizualului[18]) conferă textului o putere de evocare superioară în descrierea naturii (care nu e o lume nemişcată, fără freamăt, ci are – aşa cum se ştie – manifestări sonore specifice). Alăturarea celor două elemente are menirea de a intensifica sugestia de linişte a firii înconjurătoare în timpul ninsorii, corelată cu emoţia unică a fericitei clipe în care o fiinţă umană decide, în chip tainic, să se încredinţeze, pentru tot restul vieţii, în Mâna Creatorului, după ce a înţeles, mai întâi, rosturile reale ale întrupării Fiului lui Dumnezeu, ale jertfei Lui mântuitoare şi ale învierii Sale din morţi. În asemenea momente, omul este invitat „să facă tăcere în sine […] pentru a auzi un discurs pe care discontinuitatea cuvintelor nu îl mai poate transmite”[19]: tăcerea „traduce”, astfel, fuziunea unor trăiri continue pe care cuvintele ar fi, probabil, incapabile să le redea. Să ne amintim, în acest sens, că tradiţia creştină cultivă „gustul” pentru tăcere – privită ca „limbaj” al Cerului şi, concomitent, ca „rezervă inepuizabilă de sens”[20] –, subliniind forţa ei irezistibilă în relaţia cu Divinitatea. Şi în zilele noastre, mulţi credincioşi I se adresează lui Dumnezeu, în rugăciune, „printr-o vorbire interioară al cărei statut aparent este tăcerea, însă cu o intenţie activă”[21]; în definitiv, limbajul însuşi „nu există fără scurtele tăceri care îl fac inteligibil.”[22]
*
După cum se observă din cele de mai sus, deşi adjectivul alb nu apare cu o frecvenţă ridicată în volumul Osana, Osana, de Traian Dorz (iar semnificaţiile sale sunt, în majoritate, cele uzuale), ocurenţa acestui epitet cromatic generează, uneori, veritabile spaţii de poeticitate[23], a căror abordare nu poate fi epuizată într-o cercetare ca cea de faţă; scopul nostru a fost ca, la o primă semnalare şi analiză elementară, să evidenţiem faptul că sensurile lui devin repere necesare în lunga cale a „descifrării” textului: „Epitetul cromatic este acela care dă poetului modern posibilitatea distanţării de real, transfigurându-l, intensificându-l.”[24]
De reţinut că adjectivul în discuţie se întâlneşte mai ales în secvenţele consacrate mirificului din natură sau în cele dedicate unor luni ale anului: cartea conţine 12 poeme în care autorul surprinde, pe rând, farmecul fiecărui anotimp, bine-cunoscutele lui frumuseţi şi transpunerea lor în plan spiritual. De altfel, creaţiile lirice dorziene (fie că sunt poeme pentru copii şi tineri, conţinând precepte cu caracter moral-religios, adecvate vârstei lor, fie că sunt colinde sau psalmi versificaţi, fie că sunt poezii concepute într-un registru apropiat pricesnelor etc.) îşi înscriu mesajul vizionar – în mod explicit sau indirect – pe aceste coordonate, centrându-se pe aspectele generale sau particulare ale relaţiei omului cu Dumnezeu, cu toate implicaţiile ei (inclusiv în viaţa cotidiană ori în perspectiva veşniciei). „Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări / ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie, / ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări / spre cer şi libertate, din iad şi din noroaie. // […] // … O, dragi cântări a’ mele, plecaţi cum v-am dorit, / în linii largi de luptă pe-ntins din zare-n zare / şi nu mai staţi din drumul viteaz şi strălucit / decât când o să sune Cereasca Încetare. // […] // Plecaţi-mi, rânduri sfinte, mai multe an cu an, / mai îndrăzneţ, mai sigur, mai ager în mişcare, / cu fiece săgeată să-nfrângeţi un duşman. / – Aşa să vă găsească Hristos pe fiecare!” – scrie Traian Dorz într-una dintre artele sale poetice[25]. Într-adevăr – după cum afirmă Zoe Dumitrescu Buşulenga –, „forţa mesajului său duhovnicesc depăşeşte valoarea expresiei estetice, aşezându-l pe acest împătimit al credinţei în rândul poeţilor religioşi trecuţi prin cumplita gheenă a închisorilor din anii negri ai ateismului comunist, după Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi ceilalţi care au înălţat, asemenea lui, de după gratii, ruga lor către Domnul Izbăvitorul.”[26]
[1] Aceste trei cărţi au fost tipărite într-un singur volum cu titlul Osana, Osana, apărut la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 2005.
[2] Apărut tot la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 1998.
[3] TRAIAN DORZ s-a născut la 25 decembrie 1914, în satul Râturi (azi, Livada Beiuşului), judeţul Bihor. La vârsta de 16 ani, aderă la „Oastea Domnului”, mişcare religioasă iniţiată de preotul Iosif Trifa la Sibiu în 1923, având drept scop renaşterea spirituală „a Bisericii noastre [Ortodoxe – n.n. F.‑M.B.] şi saltul calitativ moral, cultural şi social, în Hristos, al poporului nostru” (Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993, p. 242). De prin 1933 începe să scrie poezii de factură mistică, pe care le trimite spre publicare la Centrul „Oastei Domnului” din Sibiu. Începând din 1934, Dorz devine colaborator apropiat al preotului Trifa, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, intitulat La Golgota. Continuă să scrie şi să publice în libertate până la sfârşitul lui 1947, când este arestat de Securitate. Cu foarte puţine întreruperi, a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, acuzat fiind pentru apartenenţa sa la mişcarea „Oastea Domnului” (organizaţie ce fusese scoasă în afara legii), pentru activitatea intensă şi bogată în cadrul acesteia, pentru implicarea în coordonarea ei la nivel naţional, pentru scrierea, posesia şi răspândirea de materiale religioase neautorizate. În ciuda condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi etc., Traian Dorz creează sute şi mii de poezii, deschizând lunga serie a Cântărilor Nemuritoare; cele mai multe au fost puse pe note şi constituie un veritabil tezaur muzical al asociaţiei „Oastea Domnului”, însă ele au ajuns să fie cunoscute şi de către membrii altor confesiuni creştine. În perioada regimului comunist, volumele sale au putut circula numai sub formă dactilografiată sau copiate de mână, iar o parte dintre poezii au văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa unor creştini care au apreciat talentul creator, spiritul profund religios şi vocaţia de „misionar laic” a acestui poet român. Traian Dorz a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre scrierile sale (poezii, memorii sau meditaţii) au fost publicate în ţară, la edituri precum „Oastea Domnului” din Sibiu sau „Traian Dorz” din Simeria.
[4] Vezi Notă asupra ediţiei, în Traian Dorz, Osana, Osana, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 4-5.
[5] Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2002, p. 69.
[6] Gh. Bulgăr, Despre sensurile lui adânc în poezia lui Eminescu, în „Limba română”, VII (1958), nr. 6, p. 51.
[7] În acest sens, în lucrarea intitulată Poezie şi semioză, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 117-118, Ileana Oancea face următoarele precizări: „Epitetul cromatic acordă substantivului un sens prin excelenţă emoţional. Legat nu atât de impresiile vizuale (de concreteţea lui), ci de aura subiectivă (conotativă) care scaldă toate aceste impresii”.
[8] Mirela-Ioana Borchin, Paradigme ale comunicării: limbaje şi limbi, Timişoara, Editura Excelsior, 2001, p. 53.
[9] Vezi Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 138 ş.u.
[10] Pentru discuţia despre simbolismul acestei culori, vezi, de pildă, Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, p. 15, s.v.; Mirela-Ioana Borchin, op. cit., p. 53-55 passim.
[11] Pentru definirea sensurilor adjectivului alb, vezi * * *, Dicţionarul limbii române, tomul I, partea I (A–B), Bucureşti, 1913, s.v.; * * *, Micul dicţionar academic, volumul I, literele A–C, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, s.v.; * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii române literare contemporane, volumul I (A–C), Bucureşti, Editura Academiei, 1955, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, s.v.; Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Editura Scrisul Românesc, [1925], s.v.; I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-A. Candrea. Partea a II-a: Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1926-1931], s.v.; August Scriban, Dicţionaru (sic!) limbii româneşti, Iaşi, 1939, s.v.; * * *, Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, s.v.; Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2007, s.v.; cf. şi Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub redacţia acad. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, s.v.
[12] Vezi şi Silvia Pitiriciu, Din terminologia cromatică: verde în limba română, în „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”. Seria ştiinţe filologice, XLVII (2009), p. 115: „Definiţiile termenilor cromatici includ reprezentarea unui obiect concret, a cărui caracteristică este culoarea respectivă. De aceea aspectul referenţial este foarte important în descrierea numelor de culori. El este şi cel care facilitează învăţarea termenilor cromatici.”
[13] Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, op. cit., p. 140; cf. şi Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 70, unde se arată că, deşi lat. albus este un cuvânt moştenit de toate limbile romanice, „numai în română şi în alte două limbi surori (într-un dialect al retoromanei vorbite în Elveţia şi într-unul al sardei) se foloseşte pentru a denumi culoarea zăpezii şi a laptelui. În celelalte limbi romanice (fr. blanc, sp. blanco, it. bianco) se foloseşte pentru numele acestei culori un cuvânt germanic: *blank. […] albus s-a transmis tuturor limbilor romanice, dar în celelalte limbi romanice are altă semnificaţie, înseamnă «zori»: fr. aube, it., sp. alba”.
[14] Spre a nu îngreuna parcurgerea notelor, am optat, în studiul de faţă, pentru notarea, în text, a trimiterilor la volumul Osana, Osana prin abrevierea O, urmată de numărul paginii la care se află fragmentul respectiv. Toate sublinierile din versurile citate ne aparţin.
[15] Vezi Lazăr Şăineanu, op. cit., s.v.; Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, op. cit., s.v.; cf. şi Alexandru Ciorănescu, op. cit., s.v.
[16] În studiul intitulat Epitetul în poezia română modernă (I), apărut în „Studii şi cercetări lingvistice”, XXIII (1972), nr. 2, p. 145, Paula Diaconescu semnalează existenţa a două tipuri fundamentale de anomalii semantice în care poate fi implicat un epitet: improprietate de gradul I (categorie în care se încadrează şi exemplul discutat de noi) şi improprietate de gradul II (improprietatea însuşirii pe care epitetul o atribuie obiectului exprimat de substantivul determinat se realizează la nivelul membrilor clasei acelei însuşiri; de exemplu, lapte albastru – laptele are culoare, dar nu culoarea albastră).
[17] Id., ibid., p. 146.
[18] Pentru această idee, vezi Angela Bidu-Vrănceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 154.
[19] David Le Breton, Despre tăcere. Traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 186.
[20] Id., ibid., p. 186.
[21] Id., ibid., p. 187.
[22] Id., ibid., p. 28; vezi şi id., ibid., p. 26: „Tăcerea nu este niciodată vidul, ci suflul dintre cuvinte”.
[23] Ileana Oancea, op. cit., p. 118, precizează că epitetul este „un indice revelator al capacităţii afectiv-imaginative a creatorului de poezie”.
[24] Id., ibid., p. 113.
[25] Este vorba despre poezia Cântări luptătoare, publicată în volumul cu acelaşi titlu, apărut la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului” (seria „Cântări Nemuritoare”), 2005, p. 6-7.
[26] Zoe Dumitrescu Buşulenga, Câteva cuvinte…, în Traian Dorz, Din pragul veşniciei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 1999, p. 5.