FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]
Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]
Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă.
*
Adjectivul dulce – unul dintre cuvintele româneşti care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de etimonul său latinesc (dŭlcis) – îi este cunoscut oricărui vorbitor din sintagme precum dulce ca mierea (întrebuinţată, uneori, pentru a reda nuanţa de superlativ) sau a face ochi dulci „a privi pe cineva cu dragoste”, „a curta”, dar şi prin intermediul unor unităţi paremiologice: „Vorba dulce mult aduce.”, „Vorba dulce oase frânge.”, „Vorbele cele dulci deschid uşa cea de fier.”, „Cu vorbe dulci mai multă pâine mănânci.” (sugerând ideea că vorbele frumoase, pline de blândeţe, ne avantajează şi ne ajută să dobândim ceea ce altminteri nu am fi putut primi)[7]. În limba scrierilor mai vechi şi mai noi, acest adjectiv ocupă un loc privilegiat şi se întâlneşte atât cu sensurile lui curente, cât şi cu cele figurate; lucrările de specialitate îl încadrează, de regulă, în categoria epitetelor stereotipe – „adevărate clişee stilistice [subl. aut.]”[8] –, impuse „prin tradiţie şi convenţie literară”[9]. Având în faţă modelul cărţilor de rugăciune şi al textelor de factură religioasă, poeţii români (îndeosebi preromanticii şi romanticii) au folosit până la epuizare acest element din fondul principal de cuvinte; s-ar putea transcrie pagini întregi reproducând nenumăratele locuri în care el apare, de exemplu, în opera lui Bolintineanu, a lui Alecsandri, a lui Eminescu, a lui Vlahuţă etc., singur sau în combinaţie cu alte epitete apreciative[10].
Adjectivul polisemantic dulce reprezintă o componentă fundamentală a universului liricii lui Traian Dorz, o noţiune familiară gândirii şi viziunii artistice a autorului, învestită cu o expresivitate aparte. În consecinţă, acest termen-cheie (care se bucură de o frecvenţă notabilă nu numai în volumul menţionat – unde am identificat aproape 80 de ocurenţe –, ci în toată creaţia sa) a putut dezvolta un număr impresionant de sensuri, multe dintre ele metaforice.
Dicţionarele explicative consultate de noi[11] fac, în dreptul sensului de bază al adjectivului în discuţie, următoarele precizări: „care are gustul caracteristic mierii sau zahărului”. În poeziile din Osana, Osana, capitolul semnificaţiilor concrete este ilustrat prin sintagme unde dulce („care este produs de un pom fructifer altoit, având gust dulce”) trimite la o zonă senzorială (reliefând, aşadar, ideea de „fruct gustos, delicios”) şi se asociază (prin coordonare copulativă) cu alte adjective-atribute sau nume predicative ce desemnează calităţi ale unuia şi aceluiaşi substantiv, în două poeme consacrate unor luni ale anului (de altfel, cartea conţine 12 poezii în care autorul surprinde, pe rând, farmecul fiecărui anotimp, bine-cunoscutele lui frumuseţi şi transpunerea lor în plan spiritual): „Înmuguresc cireşii, / curând vor înflori / şi-apoi cireşe roşii / şi dulci vor dărui.” (O 43, Martie[12]); „Se coc strugurii la vie, / albi şi roşi, / cât de buni şi dulci sunt, Doamne, / şi frumoşi!…” (O 105, Septembrie).
Sunt însă construcţii (deductibile din cele menţionate mai sus) care nu o dată reţin atenţia prin îndrăzneala asocierii şi prin intermediul lor se face trecerea spre accepţiile figurate. Astfel, adjectivul dulce apare ca determinant atributiv al substantivului rod (cu pluralul învechit roduri, în loc de roade), folosit cu sensuri abstracte, mai puţin frecvente („rezultat al unei munci, al unei acţiuni”, „jertfă”, „efort personal de natură sufletească, generator de fapte bune”), dar cu rezonanţe biblice (vezi parabola semănătorului, prezentată de trei dintre cei patru evanghelişti: Matei – în capitolul 13, Marcu – în capitolul 4 şi Luca – în capitolul 8, sau referirile la „roada Duhului” în Galateni 5:22-23). Există două asemenea situaţii în Osana, Osana: prima – într-o poezie de urare dedicată Cristinei (posibil prototip al sufletului curat de copil, de pretutindeni şi din toate timpurile), ca inocenţa caracteristică acestor ani să-i rămână aceeaşi şi la maturitate, drept cea mai de preţ ofrandă adusă lui Dumnezeu: „Şi să-i fie firea / caldă ca iubirea / – dulce rod frumos / Domnului Hristos!” (O 373, Să fie Cristina); cealaltă – într-un poem care subliniază, ca şi alte scrieri ale lui Traian Dorz, liantul indestructibil dintre dragoste şi cântare (id est creaţie – căci aceasta este accepţia termenului în ansamblul liricii dorziene) şi împletirea lor firească în slujirea lui Dumnezeu, întru izvodirea experienţelor înălţătoare: „Că-n iubire şi-n cântări / sunt cele mai sfinte stări / şi din ele cresc mereu / roduri dulci lui Dumnezeu.” (O 363, Cine seamănă iubire)[13].
Tot din sfera semnificaţiilor ce amintesc de paginile Cărţii Sfinte, este de semnalat ocurenţa lui dulce cu înţelesul „(despre apă) care nu este sărată, care este bună de băut”: „Căci în turma Ta, Iisuse, / bun păstor să fiu aş vrea, / hrană bună, / apă dulce / să pot da la turma Ta.” (O 93, O Iisuse, Scump Iisuse) – aluzie la „apa odihnei” pe care Dumnezeu-Păstorul cel Bun le-o oferă celor ce-L slujesc (cf., de pildă, Psalmul 22 sau Ioan 10:11, 14), aşa încât ei, la rându-le, să se îngrijească într-un mod responsabil ca cei pe care-i păstoresc să nu ducă lipsă de apa dătătoare de viaţă (vezi, în cartea a doua a Vechiului Testament – Ieşirea, capitolul 15 –, episodul când Dumnezeu, prin Moise, a îndulcit apa amară).
*
Prin extensiune semantică, generată de îmbinările inedite în care intră, adjectivul dulce a dobândit o multitudine de semnificaţii bogate în valenţe conotative, înregistrate în dicţionarele explicative şi amplu ilustrate în creaţia poetică a lui Traian Dorz. Astfel, ca determinant atributiv al unor substantive denumind părţi ale corpului, dulce are următoarele sensuri:
● „plăcut la înfăţişare, frumos, drăgălaş, fermecător” – cu referire la „Faţa Domnului” (cf. şi O 367): „[…] cum se lumina, privind, / de Chipu-Ţi dulce strălucind!” (O 219, Iisuse, Sfântă Maica Ta) sau la o trăsătură a fizionomiei celei mai scumpe fiinţe din lume: „– Ce să-ţi aduc eu, mamă, / să-ţi bucur ochii dulci?” (O 177, Ce să-ţi aduc eu, mamă?);
● „gingaş, delicat, mângâietor” – în poezia intitulată Hai, nani-nani, puişor (O 119): „Dă-ţi mâna dulce într-a mea / când ruga mi-o voi spune”; sinonimele menţionate sunt absolut justificate, dat fiind că poemul este conceput ca un cântec de leagăn. Primele două versuri („Hai, nani-nani, puişor, / închide-ţi geana dulce”) îşi găsesc ecou în Luceafărul eminescian: „I-atinge mâinile pe piept, / I-nchide geana dulce!”[14]; o asemenea sinecdocă simplă, relevând stări fiziologice sau momente unice prin expresivitatea lor, are menirea de a sublinia închiderea ochilor, indiferent dacă e pricinuită de somn sau de intensitatea trăirilor sufleteşti, pe care poetul le potenţează şi în această manieră.
Sfera înţelesurilor lui dulce vizează şi alte accepţii actualizate în diverse combinaţii deosebit de sugestive:
● „(despre lumină sau surse de lumină) puţin intens, blând, potolit” – într-o poezie dedicată ceasului de taină al rugăciunii la cumpăna dintre ani: „Copilul meu cu suflet bun / şi-n ochi cu dulci lumine, / e Anul Nou, / să-ngenunchem / şi să te rogi cu mine…” (O 32, Copilul meu); versurile conţin pluralul – învechit, dar mult mai plastic – lumine[15] (în loc de lumini), fapt ce, desigur, nu trebuie pus exclusiv pe seama necesităţilor metrice. Şi, fiindcă aminteam de lumina candidă, binefăcătoare, din ochii de copil, să ne oprim şi asupra unui fragment din poemul Iisuse scump (O 41) – o mărturisire sinceră a dragostei celor mici pentru Iisus –, unde adjectivul-atribut dulce (cu forma sa antepusă de feminin singular) se încadrează într-un grup prepoziţional cu sensul „privire blândă, ocrotitoare, plină de dragoste”: „Iisuse, ţine-mă mereu / sub dulcea Ta privire”. Cu valoare adverbială (şi cu acelaşi înţeles), termenul în discuţie apare ca determinant circumstanţial al verbului a lumina, întrebuinţat, la imperativ, în poezia Dulcele iubirii Domn (O 471), unde expresia artistică devine, pe alocuri, redundantă, iar dulce este întrebuinţat, cu diverse valenţe semantice, de şase ori (inclusiv în titlu – vezi şi infra): „para dragostei din noi / dulce-o luminează” sunt versurile ce constituie un laitmotiv al strofei a doua, într-o rugăciune de cerere adresată lui Dumnezeu, Care poate să reverse belşug de lumină sfântă asupra legăturilor de iubire dintre cei uniţi cu El sau întru numele Lui.
● „(despre somn) liniştit, calm, odihnitor, neagitat” – sensuri evidenţiate în două poezii al căror mesaj relevă ciclul zilnic al unei necesare stări de vorbă cu Divinitatea, una venind în continuarea (şi în completarea) celeilalte; astfel, prima este concepută ca rugăciune de dimineaţă: „Îţi mulţumesc că somnul / din noaptea ce-a trecut / senin şi lin, şi dulce, / Iisuse, mi-ai făcut.” (O 17, Îţi mulţumesc, Iisuse), iar a doua – ca rugă de seară: „Trimite-mi îngeraşii / să-mi fie păzitori, / să-mi fie somnul dulce, / Iisuse, până-n zori…” (O 113, Îţi mulţumesc, o Doamne). Cu acest înţeles, dulce este folosit şi ca adverb, subordonat unui verb din acelaşi câmp semantic ca şi substantivul somn: „să doarmă dulce / şi uşor” (O 285, Demult, odată, undeva…).
Legat întru câtva de cele discutate, consemnăm şi sensul „uşor, liniştit”, în contexte în care dulce funcţionează ca predicativ suplimentar (în primul exemplu, este de remarcat, ca procedeu frecvent întâlnit în structurile cu propoziţii comparative de egalitate, prezenţa unui verb din familia lexicală a lui dulce), ca atribut adjectival şi, respectiv, ca nume predicativ: „Precum ne-ndulceşte gura / boaba lor, / să fac şi eu dulce viaţa / tuturor…” (O 105, Septembrie); „Leagănul de aur, sfânt, / este viaţa dulce / ce din ceruri pe pământ / Domnul ne-o aduce.” (O 249, Leagănul de aur, sfânt); „Frumosul viitor ce nouă / Hristos ni-l dă, la cei mai mici, / e cel mai fericit şi dulce, / iar el începe de aici.” (O 389, Frumosul viitor) – unde dulce se coordonează cu un alt element având aceeaşi funcţie sintactică, purtător al morfemelor superlativului (corespunzătoare însă şi adjectivului situat pe poziţia a doua). Cu această accepţie, dulce apare şi ca adverb (la comparativul de superioritate), într-o structură cu formă negativă şi cu subînţelegerea copulativului a fi, în versuri care subliniază unicitatea vieţii cu Dumnezeu, mereu mai frumoasă, mai liniştitoare, mai plină de lumină, de ocrotire şi de satisfacţii sufleteşti decât oricare alta: „ca la El nu-s nicăieri / bucurii şi mângâieri, / nici mai dulce şi senin, / El e-al nostru har deplin” (O 383, Spune tu, spuneţi voi).
O idee fundamentală ce răzbate din volumul Osana, Osana (şi din alte scrieri ale lui Traian Dorz) este aceea că Dumnezeu veghează constant, cu dragoste, întreaga noastră existenţă pe pământ, din momentul când ne ivim pe lume până la plecarea în veşnicie (şi textele poeziilor abundă în elemente aparţinând acestei sfere semantice). În consecinţă, adjectivul dulce este întrebuinţat, referitor la gesturi sau acţiuni (în special, la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi), cu semnificaţiile „delicat şi, totodată, ocrotitor”, „care aduce linişte şi siguranţă”: „Îţi mulţumesc, Iisuse bun, / că-n fiecare clipă / ai fost cu noi şi ne-ai păzit / sub dulcea ta aripă.” (O 33, Copilul meu); „Fie-ţi Faţa Domnului / pază dulce somnului” (O 367, Fie-ţi Faţa Domnului). Cu sensurile menţionate, dulce se regăseşte şi în primul vers din următorul fragment excerptat dintr-o poezie de mulţumire la adresa Tatălui Ceresc: „De toată dulcea grijă care / ne-o porţi Tu-n orice loc şi ceas, / Îţi mulţumim, Părinte Mare, / cu cel mai dulce gând şi glas.” (O 399, O, cum să-Ţi mulţumim?). După cum se observă, în ultimul vers al strofei citate, dulce, cu forma specifică superlativului relativ de superioritate, se raportează, concomitent, la două nominale regente (gând şi glas) şi încheagă, practic, o construcţie simetrică (de altfel, simetriile caracterizează lirica dorziană în ansamblu), schiţând, în planuri paralele, două perspective: ceea ce primim de la Creatorul nostru şi ceea ce noi Îi putem „oferi” Lui – gânduri încărcate de recunoştinţă, de pioşenie şi de iubire, împreunate cu armoniile sacre ale rugăciunilor şi ale cântărilor de slavă izvorâte din adâncul inimilor noastre.
Pentru că discutam, mai sus, despre sensul „plin de mângâiere, de iubire, dar şi protector”, să remarcăm întrebuinţarea lui dulce ca determinant al substantivului îmbrăţişare (amintind, prin originea sa verbală, de tandreţea unui gest manifestat, în mod obişnuit, de cei legaţi printr-un sentiment de afecţiune), într-o structură sugestivă ce conţine o comparaţie de egalitate (poezia este o mărturisire sinceră despre dorul şi nădejdea vie cu care cei credincioşi privesc spre acel „Dincolo”): „Ţara iubitoare / unde vrem să fim / ca pe-o-mbrăţişare / dulce o dorim.” (O 253, Ţara Minunată). Cu aceeaşi semnificaţie, dulce (adverb la comparativul de superioritate) apare într-o poezie-rugăciune prin care este implorată permanenta ocrotire a lui Dumnezeu în iureşul atâtor provocări primejdioase pe calea credinţei: „Doamne, strânge-ne mai dulce / lângă sânul pazei Tale.” (O 479, Cu cât sunt mai mulţi…).
Seria înţelesurilor figurate ale adjectivului dulce nu trebuie să ignore construcţiile în care acesta se află în vecinătatea unor regenţi ce desemnează coordonate spaţiale cu implicaţii de natură spirituală, proiectate, de regulă, în dimensiunea veşniciei. În situaţiile de mai jos, dulce – cu sensurile „primitor, îmbietor”, „plăcut (inimii, spiritului), încântător”, „plin de farmec, de desfătare” – este fie însoţit de morfemul cel, cu un evident rol emfatic: „[…] a dat cerul Lui cel dulce” (O 63, Cât de mare-a fost iubirea), fie la superlativul relativ de superioritate[16] (indicând însuşirea unui obiect la gradul extrem, percepută în mod absolut, fără precizarea termenului-reper, sau raportată direct la o colectivitate din care face parte purtătorul calităţii exprimate de adjectiv): „[…] tot ce Tu ne dai / e cel mai dulce rai” (O 389, Frumosul viitor); „Dintre câte sunt pe lume / locuri de dulceaţă pline, / Doamne, inima e locul / cel mai dulce pentru Tine.” (O 379, Dintre câte sunt pe lume)[17] (de semnalat şi prezenţa, în text, a derivatului dulceaţă < dulce + sufixul ‑eaţă). Aceleaşi semnificaţii se înscriu şi pe coordonata temporală: duminica (< lat. [dies] dominica, adică „ziua Domnului”) este sărbătoarea cea mai dragă eului liric – „ziua cea mai dulce mie” (O 351, Ziuă scumpă, ziuă sfântă…) –, ziua aducătoare de împlinire sufletească, de bucurie, de fericire şi, mai presus de orice, ziua întâlnirii cu Dumnezeu.
Cele mai multe ocurenţe ale adjectivului dulce în volumul Osana, Osana actualizează sensul figurat „(despre oameni sau alte fiinţe) iubit, drag, scump”, înregistrat, de altfel, în toate lucrările lexicografice consultate de noi şi întrebuinţat cu o certă valoare hipocoristică atât în sintagmele de adresare (cu vocativul), cât şi în cele ce fac referire la fiinţele iubite. În lumina statisticii – având în vedere faptul că axa în jurul căreia gravitează universul liricii dorziene este legătura intimă cu Divinitatea –, pe locul întâi se situează, evident, asocierile adjectivului în discuţie cu numele lui Dumnezeu (în diverse variante) sau cu substitutele contextuale ale acestuia: „[…] Şi-a dat pe Fiul dulce” (O 63, Cât de mare-a fost iubirea); „Iisus, Iisuse Dulce” (O 329, Iisus, Iisuse Dulce – în titlu şi în primul vers); „Va veni odată / dulcele Iisus” (O 411, Va veni odată…); „Dulcele Iisus” (O 413 – sintagma apare de două ori în poezia Pe-ale mântuirii căi); „dulcele Iisus” (O 431, Creşti, fiuţul meu…); „binecuvântează, / dulce har ceresc” (O 449, Binecuvântează, Doamne); „Dulce Domnul meu Ceresc” (O 455, Mulţumescu-Ţi, mulţumesc; de reţinut, în cazul de faţă – ca şi în altele de acest gen –, un fenomen caracteristic limbajului popular şi învechit: nearticularea adjectivului antepus, deşi el precedă un substantiv articulat în structura iniţială); „Dulce şi iubit Iisus” (O 463, Dulce şi iubit Iisus – în titlu şi în primul vers); „Dulce Domnul nostru Sfânt” (ibidem); „Nume dulce şi frumos, / Nume-al Domnului Hristos” (O 465, Pentru ziua ce-a sfârşit); „Dulcele iubirii Domn” (O 471, Dulcele iubirii Domn – în titlu şi în primul vers); „Dulcele iubirii Foc” (ibidem); „Dulcele iubirii Drag” (ibidem).
Cu acelaşi înţeles, adjectivul în discuţie este şi determinant al unor substantive desemnând alte fiinţe dragi – Fecioara Maria: „Iisuse, dulce Maica Ta” (O 219, Iisuse, Sfântă Maica Ta), îngerul păzitor: „Dulce îngeraşul meu, / însoţeşte-mă mereu” (O 21, Îngeraşul meu cel sfânt), fratele: „Hai, nani-nani, / dulce frăţior” (O 98, Copii rămaşi) sau mama: „Mai mult ca mama cea mai dulce” (O 143, Mai mult ca mama); „De ce se uită-n sus, ori are / Acolo Sus, în Cer, şi ea / vreo mamă dulce care-o învaţă / şi care-i dă mereu ceva?” (O 167, De ce se uită păsărica?); „te roagă, mamă dulce” (O 185, Când fulgeră şi tună – versul apare atât în strofa a patra, cât şi în strofa a şasea); cf. şi referirea la numele mamei în următorul fragment: „Mamă, azi e sărbătoarea / dulcelui tău nume.” (O 485, Mamă, azi e sărbătoare).
Demnă de consemnat este şi apariţia lui dulce (cu sensul menţionat mai sus), ca atribut al substantivului nume, într-una dintre cele mai frumoase şi mai profunde creaţii lirice dedicate celor mici, unde stilul de poveste alternează cu pasajele descriptive, subliniindu-se, ca şi în alte scrieri ale lui Traian Dorz, unicitatea lui Iisus. E vorba de poezia intitulată A fost odată-un Copilaş – o „evanghelie” în miniatură, repovestită copiilor, despre naşterea lui Hristos, despre activitatea Lui pământească, despre jertfa, învierea şi modul Lui de a lucra astăzi în viaţa celor credincioşi: „ei ascultau cu gândul dus / cântări cum nimeni n-a adus, / poveşti cum nimeni n-a mai spus, / de zări cu dulce nume.” (O 267, A fost odată-un Copilaş).
În situaţii de felul celor discutate în ultimele trei paragrafe, am identificat şi întrebuinţarea lui dulce în derivate cu iz arhaic construite cu prefixul prea-[18]: „lui Hristos, lui Hristos / Cel Preadulce şi Frumos.” (O 371, Soare cu apus frumos) – în acest caz, adjectivul subliniat este însoţit de morfemul cel, ca „marcă suplimentară de individualizare”[19] (neacordat însă în caz cu nominalul regent, probabil şi din necesităţi metrice), în asociere cu un alt adjectiv care-i amplifică valoarea semantică; „Preadulce înger care / mi-eşti dat de Dumnezeu” (O 179 – sunt primele două şi ultimele două versuri ale poeziei intitulate Preadulce înger). Asemenea formaţii lexicale au rolul de a reda mai sugestiv ideea de superlativ absolut[20], altfel spus, intensificarea însuşirii respective, din nevoia de a exprima anumite stări afective (în speţă, dragostea pentru Dumnezeu-Fiul sau pentru îngerul trimis de Sus, pe pământ, spre a fi ocrotitor fiecăruia dintre noi).
Evident, din paleta de sensuri a adjectivului dulce nu puteau lipsi referirile la trăsăturile cuvântului („care place, desfată, mângâie, alină şi alintă”), mai întâi, în strânsă legătură cu calitatea noastră de împlinitori ai poruncilor divine, revelate în Sfânta Scriptură: „Cuvântul dulce să-Ţi ascult” (O 49, Atât de mult). În poziţie de predicativ suplimentar (subordonat imperativului fă – formă verbală frecventă în versurile ce descriu momentul rugăciunii – şi, concomitent, nominalului cuvântul), dulce este întrebuinţat cu accepţiile „blând”, „smerit”, „plin de dragoste”, într-o asociere aproape pleonastică: „Mireasma Ta, / o Doamne, dă-mi, / cuvântul, blând / şi dulce, fă-mi!” (O 75, Mai). Prin definiţie, cuvântul dulce luminează mintea şi, în acelaşi timp, înfrumuseţează inima, o dezmiardă, îi stinge durerile şi o umple de bucurie, de bunătate, de pace covârşitoare, de dragoste şi de dor adânc după minunată şi sfântă învăţătură[21]. Cei ce se iubesc îşi spun unul altuia vorbe dulci, dar numai harul dumnezeiesc poate dărui cuvântului veritabila intensitate a dulceţii (înţeleasă, aşadar, pe deplin numai în interiorul realităţii duhovniceşti; cf. şi îndemnul din Psalmul 33:8: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul […].”; I Petru 2:3: „[…] aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul.”). Ideea este relevată într-o poezie-invitaţie la ascultarea neîntârziată a tainicelor chemări divine: „Iisus vă cheamă, auziţi / ce dulce vă grăieşte” (O 85, Veniţi, veniţi) – versuri în care dulce are comportament adverbial, ilustrând valenţele semantice pe care le-am menţionat, în treacăt, mai sus: „cu blândeţe, cu gingăşie”, „duios, afectuos, tandru, înţelegător”. În plus, felul nostru de a comunica, fie şi cu cei mai neînsemnaţi dintre semeni, trebuie să poarte amprenta dulceţii din Cuvântul lui Dumnezeu: „Voi, ce-l întâlniţi, / dulce să-i vorbiţi” (O 407, Drag copil orfan).
Tot cu valoare de adverb, remarcăm prezenţa lui dulce ca determinant circumstanţial de mod al unui verb ce desemnează acţiunea copiilor mici de a scoate sunete disparate, nearticulate în cuvinte: „[…] dulce-dulce gângurea” (O 277, Demult, odată, undeva…), într-un poem (cu mireasmă de legendă) despre doi cireşi răsăriţi din lacrimile unei mame – preambul al „poveştii” adevărate despre infinita dragoste a lui Hristos pentru întreaga omenire. Repetarea lui dulce, trădând (dincolo de orice) implicarea afectivă a eului liric, este, de altfel, un procedeu sintactic mult mai sugestiv de exprimare a superlativului absolut.
În unele poezii din volumul Osana, Osana, adjectivul dulce (care – după cum precizam la început – se încadrează, prin înţelesul său propriu, în zona senzorialului) este plasat, paradoxal, în vecinătatea unor substantive ce denumesc noţiuni abstracte şi are următoarele semnificaţii: „binefăcător, benefic”, „care provoacă mulţumire, încântare”, „care pune capăt durerilor”, „care împlineşte, îndestulează sufletul”. Fiindcă este vorba despre accepţii strâns legate de coordonatele pe care se înscriu aspiraţiile de tip spiritual ale fiinţei umane (privite mai ales în perspectiva veşniciei), dulce apare, în aproape toate aceste situaţii, fie ca determinant atributiv antepus unui nominal, pentru a sublinia caracteristica acestuia (şi, întrucât precedă substantivul regent, i se ataşează, ca semn al puternicei individualizări, articolul hotărât enclitic): „pentru mine pregăteşti / dulcea fericire.” (O 197, Pentru mine); „Pe genunchii lui Iisus / afli dulcea stare” (O 247, Pe genunchii lui Iisus); „ziua dulcii mângâieri” (O 351, Ziuă scumpă, ziuă sfântă…), fie ca nume predicativ, în sintagme cu valoare de superlativ (redat, pe lângă procedeele gramaticalizate, şi prin anumite mijloace marcate stilistic, cum este, de pildă, postpunerea supinului faţă de adjectiv): „Pe genunchii lui Iisus / […] / starea-i dulce de nespus” (O 247, Pe genunchii lui Iisus); „Dintre câte-averi pe lume / sunt mai scumpe şi mai grele, / mântuirea-i cea mai scumpă / şi mai dulce dintre ele.” (O 415, Dintre câte-averi; în acest caz, e vorba despre două superlative relative coordonate, referitoare la acelaşi substantiv şi având în comun termenul-reper al comparaţiei, motiv pentru care cel apare o singură dată, însoţind numai primul element, deşi celelalte morfeme ale superlativului se repetă).
Şi substantivul dragoste (trimiţând, în context, la iubirea unică a lui Dumnezeu pentru om) se numără printre nominalele cu sens abstract la care se raportează adjectivul dulce, întrebuinţat, la rândul lui, ca regent al unor propoziţii comparative introduse prin adverbele relative cum sau cât, în construcţii prin intermediul cărora se exprimă gradul cel mai înalt al însuşirii respective[22] (cf., în primul exemplu, prezenţa adverbului atât urmat de prepoziţia de, cu rolul de a nuanţa echivalenţa cu superlativul absolut): „Frumoasa dragoste ce nouă / Hristos ne-o dă nemăsurat / e-atât de dulce cum pe lume / mulţi oameni mari nici n-au gustat.” (O 389, Frumosul viitor); „Dragoste-a lui Dumnezeu, / […] / dulce eşti cât nu ştiu grai” (O 419, Dragoste-a lui Dumnezeu); „dulce eşti cât nu-i nectar” (ibidem). Într-adevăr, dragostea creştină, de tip agape – după modelul dragostei lui Dumnezeu faţă de noi –, presupune, în mod necesar, o generozitate fără reproşuri, o bunăvoinţă inegalabilă, atotcuprinzătoare, izvorâtă dintr-o inimă care, pur şi simplu, nu caută niciodată altceva decât binele suprem al celuilalt, indiferent dacă acesta merită sau nu să fie iubit, deci independent de ceea ce face sau de ceea ce este el (cf. Matei 5:43-45). Sinonim al Divinităţii (vezi I Ioan 4:8, 16) şi încununare a tuturor trăirilor lăuntrice binecuvântate (cf. I Corinteni 13), iubirea este condiţia sine qua non a miracolului vieţii: „Dragoste, prin tine sînt[23] / câte-s dulci pe-acest pământ” (O 419, Dragoste-a lui Dumnezeu).
În finalul discuţiei despre semnificaţiile adjectivului dulce în Osana, Osana, de Traian Dorz, ne propunem să punctăm câteva aspecte referitoare la două fragmente lirice care ne-au atras atenţia prin faptul că textele din ediţia publicată la Sibiu în 2005 nu concordă cu cele din prima ediţie a acestui volum (tipărită – aşa cum menţionam la început – înainte de 1980, la o editură din străinătate). Astfel, în următoarele versuri conţinând o rugăciune către îngerul păzitor: „Îngeraşul meu curat / care Domnul mi te-a dat, / fii-mi dulce–ndurător, / să cresc bun / şi-ascultător.” (O 21, Îngeraşul meu cel sfânt), dulce pare a avea comportament adverbial în vecinătatea regentului (î)ndurător (adjectiv cu funcţie sintactică de nume predicativ), intensificându-l semantic şi apropiindu-se de rolul unei mărci a superlativului absolut („fii nespus de îndurător cu mine”)[24]. În realitate, avem de-a face aici cu o eroare (cel mai probabil, o greşeală de tipar, fără niciun alt substrat), căci, dacă se va consulta ediţia I a volumului Osana, Osana (p. 159), se va constata că versul al treilea din strofa citată („fii-mi dulce–ndrumător”) ilustrează clar semnificaţia pe care poetul i-a conferit-o iniţial lui dulce: „iubit, drag, scump”, frecvent întâlnită atunci când acest adjectiv însoţeşte substantive ce denumesc fiinţe – în cazul de faţă, (î)ndrumător, cu referire la ocrotitorul trimis de Dumnezeu fiecăruia dintre noi, rugat să ne rămână călăuză iubitoare, povăţuitor neobosit nu numai în anii copilăriei, ci şi la maturitate.
În ediţia publicată în 2005, versurile: „… Sărută, mamă, dulce, căci faţa ta durută / şi inima ta frântă / doar Domnul le sărută.” (O 195, Sărută, mamă) – în care virgulele izolează substantivul mamă în vocativ – conţin, aparent, adverbul dulce, determinant circumstanţial al verbului la imperativ sărută, construcţia având sensul „sărută tandru, cu duioşie, cu drag”. În ediţia I a volumului în discuţie (p. 323), virgula apare numai după dulce, nu şi înaintea acestuia, nefiind însă marcată nici în faţa substantivului mamă[25]. Înclinăm să credem că e vorba despre un grup nominal în vocativ, alcătuit din termenul regent mamă şi atributul adjectival dulce (mai ales că sintagma mamă dulce se întâlneşte şi în alte poezii, inclusiv în cazul adresării directe – vezi supra). Rămâne însă o întrebare de natură filologică: totuşi, care e varianta corectă a pasajului citat, adică versiunea cea mai apropiată de intenţia autorului? Incontestabil, „dilema” şi-ar putea găsi răspunsul în manuscrisele dorziene, prin comparaţie, eventual, cu alte situaţii similare[26].
*
După cum se observă, adjectivul dulce reprezintă unul dintre elementele lexicale de bază ocurente în volumul Osana, Osana, de Traian Dorz, prin intermediul cărora autorul izbuteşte să configureze, într-o viziune proprie, impregnată de o deosebită forţă sugestivă, lumea copilăriei, antrenând lexeme din fondul vechi al limbii în numeroase construcţii bogate în valenţe conotative. De altfel, este cunoscut faptul că scriitorii nu plăsmuiesc neapărat cuvinte sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de unităţi în componenţa lor, dând naştere unor asocieri surprinzătoare[27].
Am arătat, exemplificând, modul cum creaţia poetică este capabilă să extindă sinonimia, în anumite cazuri, până departe, sporind numărul de accepţii figurate ale unui termen comun. Gândirea şi sensibilitatea artistică a lui Traian Dorz se mişcă pe toate direcţiile sugerate de cuvântul dulce, utilizat singur sau în perechi / în lanţuri de epitete coordonate între ele[28]. Prin urmare, nu trebuie să ignorăm nici faptul că varietatea şi noutatea valorilor de sens exprimate de acest adjectiv sunt frecvent determinate de vecinătăţile multiple în care el a fost aşezat de poet, în contexte în care dobândeşte adesea rol stilistic de epitet[29]; poate tocmai de aceea s-a afirmat că „studiul epitetelor folosite de un scriitor este […] una din căile cele mai indicate pentru cunoaşterea lui.”[30]
Dincolo de simpla actualizare a unor semnificaţii mai mult sau mai puţin răspândite, bogăţia semantică a lui dulce în lirica dorziană pune în lumină anumite aspecte caracteristice concepţiei autorului despre viaţă, prezentând, în acelaşi timp, conexiuni inedite mai ales cu viziunea sa asupra Divinităţii, conturată într-un univers de maximă profunzime, de o complexitate şi de o originalitate în stare să-i captiveze pe cititorii de totdeauna ai acestor poeme; „[…] timpul şi munca de nopţi şi ani le-a înflăcărat şi şlefuit (sic!) până ce au ajuns aşa cum s-au revărsat în lume şi în nemurire.”[31] Şi au devenit – după cum însuşi poetul preconizase – Cântări Nemuritoare.
*
Notă:
Articolul a fost publicat, iniţial, în „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”. Seria ştiinţe filologice, XLVIII (2010), p. 44-58.
[1] Aceste trei cărţi au fost tipărite într-un singur volum cu titlul Osana, Osana, apărut la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 2005.
[2] Apărut tot la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 1998.
[3] TRAIAN DORZ s-a născut la 25 decembrie 1914, în satul Râturi (azi, Livada Beiuşului), judeţul Bihor. La vârsta de 16 ani, aderă la „Oastea Domnului”, mişcare religioasă iniţiată de preotul Iosif Trifa la Sibiu în 1923, având drept scop renaşterea spirituală „a Bisericii noastre [Ortodoxe – n.n. F.‑M.B.] şi saltul calitativ moral, cultural şi social, în Hristos, al poporului nostru” (Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993, p. 242). De prin 1933 începe să scrie poezii de factură mistică, pe care le trimite spre publicare la Centrul „Oastei Domnului” din Sibiu. Începând din 1934, Dorz devine colaborator apropiat al preotului Trifa, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, intitulat La Golgota. Continuă să scrie şi să publice în libertate până la sfârşitul lui 1947, când este arestat de Securitate. Cu foarte puţine întreruperi, a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, acuzat fiind pentru apartenenţa sa la mişcarea „Oastea Domnului” (organizaţie ce fusese scoasă în afara legii), pentru activitatea intensă şi bogată în cadrul acesteia, pentru implicarea în coordonarea ei la nivel naţional, pentru scrierea, posesia şi răspândirea de materiale religioase neautorizate. În ciuda condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi etc., Traian Dorz creează sute şi mii de poezii, deschizând lunga serie a Cântărilor Nemuritoare; cele mai multe au fost puse pe note şi constituie un veritabil tezaur muzical al asociaţiei „Oastea Domnului”, însă ele au ajuns să fie cunoscute şi de către membrii altor confesiuni creştine. În perioada regimului comunist, volumele sale au putut circula numai sub formă dactilografiată sau copiate de mână, iar o parte dintre poezii au văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa unor creştini care au apreciat talentul creator, spiritul profund religios şi vocaţia de „misionar laic” a acestui poet român. Traian Dorz a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre scrierile sale (poezii sau meditaţii) au fost publicate în ţară, la edituri precum „Oastea Domnului” din Sibiu sau „Traian Dorz” din Simeria.
[4] Vezi Notă asupra ediţiei, în Traian Dorz, Osana, Osana, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 4-5.
[5] Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2002, p. 69.
[6] Gh. Bulgăr, Despre sensurile lui adânc în poezia lui Eminescu, în „Limba română”, VII (1958), nr. 6, p. 51.
[7] Această idee este uşor sesizabilă în multe pasaje din Sfânta Scriptură; cităm, în continuare, din Pildele (sau Proverbele) lui Solomon (pentru toate ilustrările din Biblie, am folosit ediţia apărută la Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988): „Limba dulce este pom al vieţii, iar limba vicleană zdrobeşte inima.” (Pilde 15:4); „Cel ce este înţelept se cheamă priceput; dulceaţa cuvintelor de pe buzele lui înmulţeşte ştiinţa.” (Pilde 16:21); „Cuvintele frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase.” (Pilde 16:24); „Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă dulce înmoaie oase.” (Pilde 25:15) etc.
[8] Ileana Oancea, Poezie şi semioză, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 89.
[9] Tudor Vianu, Epitetul eminescian, în idem, Studii de stilistică. Ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968, p. 163; vezi şi Ileana Oancea, op. cit., p. 92.
[10] Tudor Vianu (op. cit., p. 161) afirmă că dulce este „unul dintre epitetele de care epoca nu numai a uzat, dar a şi abuzat.” Acesta poate constitui şi unul dintre motivele pentru care, în limba actuală, adjectivul în discuţie tinde să fie privit adesea ca un termen banal, întrebuinţat cu nuanţă peiorativă sau chiar ironică.
[11] Pentru a defini sensurile adjectivului dulce, am consultat următoarele lucrări lexicografice: * * *, Micul dicţionar academic, volumul II, literele D–H, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, s.v.; * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii române literare contemporane, volumul al II-lea (D–L), Bucureşti, Editura Academiei, 1956, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, s.v.; Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Editura Scrisul Românesc, [1925], s.v.; I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-A. Candrea. Partea a II-a: Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1926-1931], s.v.; August Scriban, Dicţionaru (sic!) limbii româneşti, Iaşi, 1939, s.v.; * * *, Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, s.v.; Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2007, s.v.; cf. şi Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001, s.v.; * * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub redacţia acad. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, s.v.
[12] Spre a nu îngreuna parcurgerea notelor de subsol, am optat, în studiul de faţă, pentru notarea, în text, a trimiterilor la volumul Osana, Osana prin abrevierea O, urmată de numărul paginii la care se află fragmentul respectiv. Toate sublinierile din versurile citate ne aparţin.
[13] Ideea este prezentă în multe alte creaţii lirice ale lui Traian Dorz; cf., de pildă, următorul pasaj din poezia intitulată Când ai să vii (în idem, Din cele mai frumoase poezii, ediţie completată, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 2004, p. 127): „Cu cele mai cereşti cântări / Îţi voi întâmpina privirea / şi-n toate-a’ inimii cămări / va străluci arzând iubirea. // Cel mai de preţ mărgăritar / păstrat cu greu atâta cale / am să-l aşez ca pe-un altar / în zarea albă-a Mâinii Tale.”
[14] Mihai Eminescu, Luceafărul, în idem, Poezii. III. Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 104.
[15] Această formă veche de plural în -e apare frecvent, de pildă, şi în postumele lui Eminescu – vezi G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Timişoara, Editura Facla, 1975, p. 150; * * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, s.v. lumină.
[16] În Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 124, Mioara Avram precizează că, datorită atât sensului, cât şi morfemului cel din structura sa, „superlativul relativ este prin excelenţă individualizat şi element de individualizare.”
[17] Pasajul citat îşi găseşte rezonanţe în anumite versete biblice care subliniază aceeaşi idee: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele” (Pilde 23:26); „[…] împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:21).
[18] Cf. * * *, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 164: „Procedeul se situează la limita dintre morfologie şi vocabular. Derivatele […] respective nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura «superlativ»”.
[19] Idem, ibidem, p. 246.
[20] Prefixul prea- apare frecvent cu această funcţie în limba veche a primelor texte româneşti, marcând mai expresiv treapta extremă a unei calităţi, adică faptul că s-a trecut dincolo de limita obişnuită a acesteia. Derivatele cu prea- sunt, în special, adjective (adesea substantivizate): preabun, preacinstit, preacurat, preacuvios, preafericit, preaiubit, preaînalt, preaînţelept, prealuminat, preamilostiv, preaplecat, preaputernic, preasfânt, preaslăvit etc. Deşi a fost, în trecut, un prefix foarte productiv, prea- se întrebuinţează rar în româna contemporană şi se întâlneşte mai ales în derivate specifice terminologiei bisericeşti, ca atribute date preoţilor sau călugărilor, ca epitete conferite Maicii Domnului sau unor sfinţi; asemenea formaţii circulă şi în diferite producţii populare (cum sunt, de pildă, basmele), în stilul arhaizant al literaturii artistice (vezi, în romanele istorice, titlurile date unor împăraţi sau unor domnitori) şi în limbajul poetic. Pentru aspecte privind originea controversată a prefixului românesc prea- şi pentru prezentarea detaliată a situaţiilor în care se utilizează acesta, vezi I. Rizescu, Prefixul pre- în limba română, în * * *, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I. Redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, p. 5-16; Rodica Ocheşeanu, Prefixele superlative în limba română, în vol. cit., în special p. 32-36; I. Rizescu, Pre- (pri-, pră-1, pe-), prea-, în * * *, Formarea cuvintelor în limba română, volumul al II-lea. Prefixele. Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, Bucureşti, Editura Academiei, 1978, p. 192-198.
[21] Sfinţii Părinţi chiar vorbesc despre cuvintele Scripturii cele mai dulci decât mierea şi fagurele, căci numai ele îndestulează sufletul; „Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!” – se spune în Psalmul 118:103 (vezi şi Psalmul 18:10-11; Iezechiel 3:3).
[22] Ideea de superlativ, neexprimată aici gramatical, ci numai semantic, e stabilită în relaţie cu ceea ce se cunoaşte în mod curent despre cele redate în subordonatele respective, fixate ca puncte de reper – vezi, în acest sens, * * *, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, p. 155.
[23] În textele poeziilor lui Traian Dorz publicate, la noi, în ultimii ani, întâlnim, de regulă, forma sunt (în conformitate cu norma actuală de flexiune a verbului a fi), deşi se pare că întotdeauna poetul şi-a manifestat, explicit sau indirect, preferinţa pentru sînt – formă verbală întrebuinţată în toate volumele sale tipărite la edituri din străinătate înainte de 1989 şi realizate exclusiv pe baza manuscriselor –, motiv pentru care a şi aşezat-o, de nenumărate ori, în rime. Cei ce s-au îngrijit de reeditarea volumului Osana, Osana (Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005) au optat pentru sînt în fragmentul citat, probabil din considerentele amintite de natură prozodică, aşa cum apare, de altfel, şi în ediţia I a volumului Osana, Osana (p. 75), care a văzut lumina tiparului dincolo de graniţele României.
[24] Cf. şi Tudor Vianu, op. cit., p. 168, unde se menţionează că o categorie specială a perechilor de epitete este „aceea în care primul epitet apare ca determinativ adverbial (fără flexiune după număr, gen şi caz) al celui de-al doilea. […] Astfel de construcţii îngăduie poetului să nuanţeze caracterizările sale în forma cea mai concisă cu putinţă.”
[25] De notat că, în toate culegerile de poezii ale lui Traian Dorz apărute în străinătate, substantivele în vocativ nu sunt încadrate între virgule.
[26] Ne-am fi dorit să oferim o soluţie fermă, fără dubii sau posibilităţi de interpretare, pentru situaţia discutată mai sus (şi pentru altele de acest gen – numeroase, de altfel, date fiind condiţiile în care s-a tipărit, de-a lungul timpului, creaţia lirică dorziană). Din motivele cele mai obiective cu putinţă, nu avem nicio cale de acces la manuscrise, aşa încât să realizăm o ediţie critică a operei poetice a lui Traian Dorz – demers de importanţă majoră pentru studierea anumitor elemente lexicale sau a unor construcţii gramaticale cu potenţial expresiv.
[27] Vezi Al. Tudorică, Despre inovaţie în limbajul poetic, în „Limba şi literatura română”, IV (VII) (1978), nr. 2, p. 17, unde se precizează că „noutatea în acest domeniu […] reiese mai ales din contextele personale în care creatorii poeţi aşază cuvintele limbii.”
[28] Cf. şi Tudor Vianu, op. cit., p. 167: „Deşi juxtapunerea sau coordonarea perechilor de epitete este adeseori determinată de necesităţile măsurii versului şi ale ritmului, se poate observa pe alocuri şi o intenţie stilistică în folosirea uneia sau alteia dintre aceste două forme ale construcţiei. […] Formele construcţiilor de relaţie vădesc deci din când în când câte o semnificaţie stilistică.”
[29] Vezi şi idem, ibidem, p. 144: „Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune în lumină puterea de observaţie şi de reprezentare a scriitorului, direcţia gândirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impulsiile care îl stăpânesc mai cu dinadinsul şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate. Autorul unei opere literare obţine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreşte să le evoce în fantezia cititorului şi, prin alegerea unora anumite din câte ar fi fost posibile, exprimă care anume din trăsăturile realităţii a vorbit mai puternic închipuirii şi sensibilităţii lui.”
[30] Idem, ibidem, p. 144.
[31] Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, p. 277.