Vorbire fratelui Leon Andronic de la nunta de la Milcov – 25-26 octombrie 1980

17În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul, fraţilor! Şi bine v-am găsit!
Pot să spun că sunt pentru prima oară în această comună, deşi am mai fost o dată (…) (poate să spună fratele Anton), acum douăzeci de ani sau poate mai mult de când am trecut puţin prin satul acesta.
Un prilej deosebit face să văd astăzi feţele frăţiilor voastre pe care nu le-am văzut poate niciodată (sau le voi fi văzut vreodată, sau mă veţi fi văzut…). [Feţele noastre] se întâlnesc în această seară, în numele dragostei lui Iisus Hristos, Care a murit pentru păcatele noastre. Şi noi acum am venit să ne descărcăm sufletul nostru şi să ne bucurăm laolaltă cu mirii noştri dragi care astăzi pun temelie nouă la casa şi căsnicia lor care va fi în viitor binecuvântată de cerul întreg şi de toţi cei care Îl iubesc pe Domnul Iisus.
În Cuvântul lui Dumnezeu găsim scris, la Ioan 15, 12-14, următoarele cuvinte: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”. Amin.
Iubiţilor, ce poruncă poate fi mai mare decât aceasta pe care Domnul Iisus a dat-o ucenicilor Săi? A dat-o celor ce Îl ascultau atunci, şi astă seară ne-o dă nouă, mi-o dă mie şi ţie, frate şi soră, tânăr şi vârstnic. Fraţilor iubiţi, porunca aceasta a iubirii şi a dragostei trebuie să stea în viaţa noastră – aşa cum s-a spus şi în rugăciune – în scaunul dintâi, al lui Hristos. Adică cinstea care se cuvine s-o dăm noi lui Dumnezeu se cade aşa să I-o dăm: Lui întâi, lui Hristos, Acela care a fost chemat la nunta din Cana Galileii atunci şi la toate nunţile la care a participat El cu ucenicii Lui şi cu Maica Lui. Referitor la aceasta, să ne gândim la nunţile vremurilor noastre de astăzi, unde oamenii, de regulă, în mod foarte obişnuit, îşi pregătesc pentru nuntă – cu luni de zile, dacă nu cu ani de zile înainte –, băutură, mâncare, muzică şi prieteni [lumeşti].
Fraţilor iubiţi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl nostru, prin Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat altceva în şcoala Duhului, în care am intrat din clipa în care am păşit în această Lucrare. De atunci ni s-au răsturnat toate valorile de odinioară, şi astăzi dăm preţ la alte lucruri, pe care nu le-am cunoscut, pe care lumea le dispreţuieşte, pe care le calcă în picioare. Cum se fac nunţile de astăzi nu trebuie să vă spun, că le ştiţi, le vedeţi şi le simţiţi chiar pe pielea frăţiilor voastre, acei care încă nu aţi gustat într-adevăr cât este de bun Domnul, ca să întoarceţi spatele la tot ce este vechi, la tot ce este degradant şi la tot ce este neplăcut lui Dumnezeu.
De aceea, vine această Lucrare a Oastei Domnului să ne înveţe o lecţie nouă. Şi tu, frate şi soră, care ai venit poate pentru prima dată în această adunare, adică la o astfel de nuntă, să înveţi o lecţie nouă. Aşa vrea Domnul să facem. Nu cum face lumea. Că-şi bea omul minţile, îşi bea sănătatea lui, îşi bea banii lui şi, la urmă, îşi omoară sufletul lui prin viaţa pe care el o dă pildă chiar urmaşilor săi. Căci aşa spunem noi, care am apucat din bătrâni: „O, d’apoi aşa au făcut părinţii mei… Aşa au făcut şi bunicii mei, aşa face toată lumea! Şi eu să ies din rândul lumii, să mă fac de râs? Nu se poate! Am să mă dau peste cap, am să aştept un an de zile, să-mi rodească via, ca să-mi fac ţuică – dacă se poate, cât de tare –, să aduc un butoi de vin şi să-mi tocmesc cea mai bună muzică, pentru ca la nunta mea să sară în sus toţi.”
Fraţilor, cu privire la această concepţie învechită, înrădăcinată, la această datină şi la acest obicei prost primit, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă aţi primit o învăţătură bună şi sănătoasă, s-o ţineţi şi s-o predaţi şi urmaşilor voştri. Dacă aţi primit ceva rău, să desfiinţaţi”. Aceasta-i porunca lui Dumnezeu, prin Sfântul Ioan Gură de Aur.
Fraţilor dragi, e cam mult timp de când a trecut pe acest pământ această „gură de aur”, dar cine are urechi de auzit aude şi astăzi, după aproape două mii de ani de când se vesteşte cuvântul acesta de iubire, de dragoste. Şi voi să-i ascultaţi pe Sfinţii Bisericii, nu pe beţivii, pe desfrânaţii şi pe învechiţii în rele, fie că-s părinţii noştri, fie că-s fraţii noştri, fie că-s surorile noastre sau indiferent cine ar fi. Nu-i ascultăm! Pentru că o ascultare „în Domnul” aceasta este: să ascultăm de Dumnezeu, nu de oameni. Dacă ei ne învaţă zicând că „aşa am apucat”, să le răspundem: „Vei fi apucat tu, fratele meu şi sora mea, dar nu este bun”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune clar să desfiinţăm lucrurile acelea. Iar dacă nu avem altceva, să le înfiinţăm pe cele bune.
Iată, vine această Lucrare, această Oaste, această Lucrare a Duhului Sfânt, care a răscolit o ţară întreagă şi a schimbat concepţiile, a schimbat datinile, a schimbat obiceiurile, ca să nu ne mai lovim mereu de aceleaşi nenorociri în care au zăcut cei dinaintea noastră, care n-au cunoscut [că acestea erau rele], decât prin Duhul lui Dumnezeu, acum când s-a făcut lumină.
Scumpii şi dragii mei fraţi şi scumpe surori, pentru că timpul este foarte scurt şi pentru că sunt alţi vorbitori, aş vrea ca, din întâlnirea noastră din seara aceasta, să nu vă duceţi acasă cu traista inimii voastre goale. Să nu fi venit aici cu o ceşcuţă numai; şi nici chiar cu un ulcior. Ci să fi venit aici cu butoiul cel mare al inimilor voastre şi să strângeţi într-însul vinul cel nou al Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă vă duceţi acasă, să vă duceţi cu butoiul plin, nu cu căldarea, nu cu ceşcuţa, pe care o prăpădeşti poate şi pe-aceea pe drum. Adică – să mă-nţelegeţi ce vreau să vă spun – să nu vă întoarceţi înapoi cum aţi venit aici: goi, ci să vă duceţi plini de Domnul Iisus, plini de vinul învăţăturii Lui, plini de ceea ce se va predica, de ceea se va vorbi de acum înainte încă. Pentru căci vorbitorii care urmează, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, vă vor spune lucruri mari, frumoase şi înalte.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Fraţilor iubiţi, voi sunteţi prietenii mei, aşa cum a spus şi Domnul Iisus, dacă ascultaţi Cuvântul Lui şi-l trăiţi, şi-l împliniţi, şi-l faceţi. În Matei capitolul 7, versetele 21-29, se vorbeşte despre casa zidită pe stâncă şi zice acolo: „Cine aude cuvintele Mele şi le face este un om chibzuit, un om înţelept, care şi-a zidit casa pe stâncă”. Şi stânca e Hristos şi învăţătura Lui, Evanghelia. Iar când vin valurile, furtunile, vânturile şi lovesc în casa aceea, ea nu se prăbuşeşte. Rămâne.
(…) Orice lucrare cere o jertfă. Mulţi oameni se miră şi zic: „Domnule, cum atâta amar de lume vine la nunţile voastre? Cum de în aşa de mare număr se strâng? De unde iau bani să cheltuiască, cum plătesc ei trenul? Ce fonduri aveţi, cine vă ajută pe voi?”, şi aşa mai departe. Fraţii mei dragi, trăim prin jertfa înaintaşilor noştri. Toţi cei care sunteţi aci, luaţi aminte, că noi trăim prin lacrimile şi prin sângele şi jertfa înaintaşilor noştri. Domnul îi ştie, nici nu vi-i mai numesc. Dar ei sunt cei care şi-au pus viaţa în joc pentru Hristos. Şi lucrarea pe care o vedeţi în astă seară aici trăieşte prin jertfa înaintaşilor noştri. Aşa cum a fost Părintele Iosif şi calfele lui, ucenicii lui, cei ce-au ascultat învăţăturile lui.
Dragii mei fraţi şi surori, vreau să spun: noi suntem rodul jertfei lor. Ei au plâns, ei s-au rugat, ei s-au jertfit pentru noi; şi acum e rândul nostru. La rândul nostru, să facem ce au făcut şi înaintaşii noştri: să ne jertfim pentru urmaşii noştri, pentru copiii noştri, pentru nepoţii noştri, pentru cei ce vor urma să ducă mai departe Lucrarea lui Dumnezeu. De aceea spun, cei care aţi gustat cât de bun este Domnul să înţelegeţi că noi trăim prin jertfa înaintaşilor noştri.
Scump fratele meu şi sora mea, ce ai făcut până în clipa de faţă, ca să poţi avea parte de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu? Ai jertfit ceva din viaţa ta? Că aicea spune: „Nu-i mai mare dragoste, decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Atunci când te duci la patul bolnavului, atunci când te duci în casa săracului, atunci când îţi împarţi pâinea ta cu cel flămând – trupească şi, mai ales, cea sufletească, adică Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu când îl dai fratelui tău –, este cea mai mare pomană şi o mare jertfă. Şi faptul că am venit la o astfel de nuntă, fără băutură, de la sute de kilometri, este o jertfă. Cei care au venit aici pot spune: „Aici vreau să rămân tot limpede, să ascult Cuvântul lui Dumnezeu şi să mă întorc înapoi aşa sănătos cum am venit. Nu-mi trebuie băutură! (…) Şi atunci n-o să se întoarcă nimeni de-aici nici cu cuvinte porcoase, nici cu cuvinte cu două înţelesuri, n-o să se întoarcă nici înjurând, n-o să se întoarcă nici cu satârul la cingă, ca să se răzbune pe-acela care „mi-a jucat nevasta sau mi-a jucat prietena”. Nu! Au dispărut şi s-au înmormântat toate acestea pentru noi. Au murit toate acestea! Au murit. Suntem acum oameni noi, cu judecată nouă şi cu lucruri neobişnuite.
În Evanghelia de la Matei spune: „Ce lucruri neobişnuite faceţi voi?”. Iacă facem, fraţilor. Lucrul acesta lumea nu-l obişnuieşte, dar noi îl facem, pentru că e un lucru neobişnuit. În lume, aşa ceva nu se pomeneşte. „Dar cine-o mai văzut nuntă fără băutură, fără muzică, fără dans, fără tutun?”. Iacă o să vedeţi! Uitaţi vă aici, la Oastea Domnului: nu se bea, nu se fumează, nu se înjură, nu se omoară. Se-ntorc oamenii acasă cu sufletul împăcat şi plin de pace. Se duc acasă şi cântă aşa de frumos. Îşi primesc soţii, soţiile, copiii, părinţii cu braţele deschise şi vin plini de veselie, plini de Domnul Hristos. Acesta-i lucrul neobişnuit care se face, fraţilor. De asta nu se bea vin la petrecerile noastre.
Pe urmă, voluntariatul Oastei. Fraţilor dragi, Părintele Iosif, în cărţile lui, scrie foarte mult despre voluntariatul Oastei. Unii ştiţi, unii nu ştiţi, unii aţi trecut pe-acolo şi aţi răstrecut, şi ştiţi ce vreau să vă spun, înainte de-a pronunţa cuvintele acestea. Dar eu vă spun că, în faţa lui Dumnezeu, oamenii de astăzi, lumea de astăzi, în mod obişnuit, face foarte multe jertfe. Uitaţi-vă dumneavoastră la biserică: sunt mesele încărcate cu pomeni, cu fel de fel de daruri: colivă, colaci, fructe, struguri, mere, pere. Aduc oamenii, dau lumânări, bani, aduc vin, fac toa¬te jertfele acestea. Dar le lipseşte un dar. De ce? Ei le aduc, că-i foarte uşor să scoţi din buzunar câţiva lei, să cumperi nişte grâu, să-l fierbi, să-l aranjezi frumos, să-i pui nişte bombonele, să-l duci la biserică şi să zici că ai făcut un dar. Bun. Dacă aduci o sticlă de vin s-o duci la altar, foarte frumos. Dacă ai cumpărat şi un mănunchi bun de lumânări, l-ai dus la biserică şi l-ai dat, foarte frumos. Acestea-s toate lucruri exterioare. Dar Domnul îţi cere un singur lucru, şi anume: „Fiule, dă-mi inima ta”.
(…) Vorbesc de timpul dinaintea noastră, adică de când a început Lucrarea aceasta minunată. Ea a început printr-un preot, în Biserică, cu Biserica, cu preoţi, cu icoane, cu crucea, cu tot ce are Biserica. Asta-i Lucrarea Oastei. Aşa ne-a învăţat Părintele Iosif. Aşa scrie în cărţile lui. Aşa ne învaţă Biserica şi noi trebuie să fim ascultători. Dar am făcut o greşeală, fraţilor. Am făcut-o şi eu şi au făcut-o şi fraţii mei, care recunosc că am avut o curiozitate ca a Evei când a întins mâna şi a luat mărul, să guste din mărul oprit. Şi, pentru că o luat, a păcătuit. Apoi i-a dat şi lui Adam şi au greşit amândoi. Noi, de curiozitate: „Măi, oare ce se predică la cutare credincioşi? Ia să mă duc şi eu”. Am lăsat adunarea mea şi m-am dus acolo. Am plecat urechea şi am ascultat o predică. Şi apoi acei care au fost acolo au zis: „Frate, da-i bun! Da-i frumos! Mai vino o dată”. Şi tu, de curiozitate, de dorinţă de mântuire, zici: „Ia să mă mai duc o dată”. Şi te-ai mai dus încă o dată. Şi, când te-ai dus a doua oară, iar ai tras un gât, iar ai tras o învăţătură de-acolo. Şi fratele nostru şi sora noastră s-au dus azi, s-au dus şi mâine, şi poimâine… Şi, când te-ai căutat binişor, numai că ai văzut cum acuşorul acela, cum e cel de la linia ferată – pe care l-aţi văzut cum începe, cât vârful unui creion, de-un milimetru –, pe urmă s-a tot îngroşat, până ce te-a trecut şi te-a dus pe altă linie. Exact aşa ai făcut şi tu. Ducându-te şi azi, şi mâine, şi poimâine acolo, ai învăţat odată: „Ce-ţi trebuie ţie crucea? Ce-ţi trebuie ţie icoane? Ce-ţi trebuie ţie popă, măi, ce-ţi trebuie Biserică, măi? Astea-s de-acum păcătoase, lucruri vechi. Ăştia s idoli… Ăia-s farisei”, şi aşa mai departe…
Frate dragă, şi tu, care ai fost la început curat, te-ai murdărit şi ai luat bagaj străin. Şi vii în adunare. De-acuma zici: „Măi, dar eu sunt ostaş. Ia hai la adunare”. Şi vii la adunarea Oastei, şi începi să descarci precum calicul din traistă. Ştiţi cum pune calicul: pune şi colivă, şi colac, şi măr, şi pară, şi strugure, şi… pe toate le bagă acolo în traistă. Când se duce acasă răstoarnă traista. Exact aşa au făcut fraţii noştri – şi poate şi noi, în necunoştinţa noastră şi-n nepriceperea noastră. Am fost duşi în eroare şi am împrumutat nişte lucruri pe care le-am adus aici în Oaste. Şi fraţii noştri, setoşi, dornici şi foarte amatori de învăţături, au împrumutat ceea ce le-au dat cei la care te-ai dus şi i-ai vizitat. Şi-atunci, de-aicea, numai ce-l auzi pe fratele şi pe sora: „Ce-ţi trebuie, frate, crucea? Crucea a fost semn de batjocoră. Ce trebuie icoane? Ce ne trebuie popă? Da’ nu ne trebuie popă!… Uite Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Pui mâna şi citeşti”.
O, fraţilor! Aici este greşeala noastră şi aici trebuie să ne întoarcem, de unde am plecat. Adică la Biserică. Şi vă spun încă o dată, clar: cu mâna dreaptă ţinându-ne strâns uniţi de Biserică, iar în cealaltă mână cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, înainte cu corabia – Biserica noastră în care ne-am născut, ne-am botezat, ne-am cununat şi ne şi înmormântăm. Aicea-i locul nostru. Ăsta-i ogorul tău, frate şi soră! Aicea trebuie să mori. E grea pustia? E mare arşiţa? E foame mare? E sete? E zăduf? E lipsă de apă? E lipsă de hrană? Adevărat! Dar cine va răbda până la sfârşit se va mântui.
Fratele meu, cauţi reazem şi vrei să te dai în dosul vreunei autorizaţii, ca să dormi fără grijă? Vrei să nu fii nici amendat, nici persecutat, nici admonestat, nici vorbit…, mă rog, aşa mai departe? Te dai în dosul unei astfel de scăpări şi crezi că cu asta ai rezolvat? Nu, fratele meu şi sora mea! Rătăcirea în credinţă se pedepseşte ca păcatele celelalte de moarte. De aceea părinţii şi înaintaşii noştri cei vechi au avut în ţara aceasta o singură credinţă, de la un capăt al ţării şi până la celălalt. A venit nenorocirea războaielor care ne-au adus noutăţile de peste graniţă şi le-am primit şi ne-au tulburat. Câte credinţe sunt în ţară la noi? Le mai ştiţi? Cred că nici nu le ştiţi numărul. Nici nu trebuie să le ştim…
Însă un lucru e categoric: nu trebuie să ne schimbăm credinţa. Nu Biserica s-o schimbăm, ci viaţa noastră. Şi, aşa cum v-am spus, aici este ogorul nostru. Aici sapă, frate, aici pune târnăcopul, pune grebla, pune sapa, pune coasa. Taie buruienile, taie tot ce-i rău şi sădeşte sămânţa aleasă.
Deci, amestecul învăţăturilor să fie scos din rândurile noastre, din Oaste.
Şi închei, fraţii mei scumpi şi dragi, cuvântul meu, cu îndemnul următor: aceşti miri scumpi, fratele Ion şi sora Sofica, sunt copii crescuţi în casă de părinţi credincioşi, sunt copiii Domnului. Şi, cu prilejul căsătoriei lor, am venit şi noi să ne împărtăşim de bucuria lor. Se zice că bucuriile împărtăşite se măresc, iar necazurile împărtăşite se micşorează. (…)