Anul jubiliar 1988, la sărbătoarea de 65 de ani ai Oastei Domnului

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1988 de la Sibiu

Traian_Dorz_01În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După cum am spus la început, când nu eram nici jumătate din câţi suntem acum aici, sărbătorim în noaptea aceasta un prilej unic. De aceea, am dori din toată inima ca toată desfăşurarea mai departe a programului nostru să se facă sub acest gând şi în această atmosferă.

Sărbătorim în noaptea aceasta 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. Într-o noapte ca asta, în noaptea de revelion a anului 1923, Părintele Iosif se afla aici om trimis de Dumnezeu cum era Moise în pustiul acela când i S-a arătat lui Domnul într-un rug aprins şi de-acolo i-a rostit o poruncă mare; şi, cu această clipă, a început o lucrare uriaşă de eliberare a unui popor întreg şi a multor altor popoare prin acest popor binecuvântat. Cam în felul acesta s-a petrecut, în noaptea de 1 ianuarie 1923, lucrurile şi aici cu Părintele Iosif, cum s-au petrecut în ziua aceea sau în noaptea aceea… Că, de fapt, noaptea se vede focul când arde şi când nu se mai mistuie… Aşa a fost şi în noaptea aceasta.

Şi, pentru că sunt foarte mulţi dintre noi care nu cunosc începuturile acestea, am dori din toată inima ca, mai ales voi, cei mai tineri, pe care Dumnezeu v‑a chemat în această Lucrare şi v-a sortit la o răspundere şi la o activitate sfântă în Lucrarea aceasta, să cunoaşteţi cum a început Lucrarea din care faceţi parte, cum a făcut Dumnezeu minunea şi revelaţia aceasta prin Părintele Iosif în noaptea de revelion a anului 1923.
Aici noi am alcătuit o lucrare care, cu ajutorul Domnului, va fi să ajungă cândva şi în mâinile altora… Dar am vrea acum, din multul material privitor la Lucrarea Oastei Domnului, să vă citim ceva din cele ce trebuie neapărat să le cunoaşteţi.

Cum am mai spus, sărbătorim în anul care vine, în 1988, multe evenimente importante din istoria Oastei.
Întâi, noaptea de revelion. În noaptea aceasta se împlinesc 65 de ani din noaptea în care Domnul a făcut cunoscut Părintelui Iosif să pornească Lucrarea Oastei Domnului. Atunci a pornit.
În luna februarie a acestui an, în 12 februarie, se împlinesc 50 de ani de când Părintele Iosif a trecut la Domnul.
În 3 martie, tot în acest an, se împlinesc 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif.
Şi în anul acesta mai sărbătorim încă un eveniment: sunt 300 de ani de când s-a publicat prima traducere a Bibliei în limba noastră românească. 300 de ani…

Iată ce an însemnat e anul acesta! Are în el două cifre de 8. Cifra 8 ştiţi că închipuie cifra divină. 7 este cifra desăvârşirii, dar 8 este mai mult: cifră divină. A opta zi… Aşa că şi în felul acesta, ca şi în datele naşterii Părintelui Iosif, este cuprinsă de atâtea ori cifra 8: 1888; 1938… Sunt lucruri foarte interesante şi acestea… şi multe taine ne spun şi cifrele acestea nouă. Important este să reţinem noi numai că în anul acesta se împlinesc aceste evenimente foarte importante.

Şi am început cu 1 ianuarie, adică cu noaptea aceas­ta de revelion, acest an sărbătoresc, an jubiliar al Oastei Domnului. Să nu uităm aceasta; şi să ne documentăm mai deplin asupra istoriei Lucrării în care Domnul ne-a chemat să facem şi noi parte din ea, şi ne-a însărcinat şi pe noi cu o anumită misiune pe care o avem de împlinit în mijlocul acestei Lucrări.

Aş vrea să vă citesc o primă parte din materialul pe care l‑am scris cu privire la acest eveniment, la acest an sărbătoresc:

Anul jubiliar 1988, la sărbătoarea de 65 de ani ai Oastei Domnului.

Slăvit să fie Domnul că, în sfârşit, prin ajutorul Său, am ajuns astăzi şi la acest popas. S-a scris mult şi se va scrie în viitor şi mai mult despre această mişcare, despre acest curent evanghelic născut în Biserica şi-n ţara noastră într-un chip atât de minunat, de nou şi de original. Şi care de la început şi-a luat numele biblic şi predestinat de Oastea Domnului.

În vechea şi străbuna noastră dreaptă credinţă, aceas­tă Lucrare duhovnicească aduce primenirea unui suflu nou, a unei primăveri sufleteşti ca un lăstar tânăr şi puternic crescând din inima unei rădăcini sănătoase, dar trecând prin scorbura unui organism îmbătrânit, umplân­du-l cu puterea şi vigoarea nouă a unei fericite creşteri şi rodiri duhovniceşti.

Oastea Domnului este un miracol unic, după cum miracol ar fi şi dacă în natura firească s-ar vedea aşa ceva. Acest fapt real este pregătit de Dumnezeu cu un scop şi un rost providenţial acum, la împlinirea vremilor, şi în plină desfăşurare a unor atât de evidente semne de împlinire a profeţiilor sfârşitului.

În prăbuşirea grabnică şi totală a vieţii religioase în formalism şi în inerţie, primăvara Oastei Domnului aduce o înnoitoare şi radicală transformare sufletească, opunând o stavilă, un stop, o frânare bruscă în faţa prăpăstiei şi o puternică întoarcere înapoi până la viaţa evanghelică a Bisericii de la început. În prăbuşirea socială a maselor în alcoolism, în imoralitate, în tabagism, în corupţie şi în cele mai îngrozitoare şi teribile boli sufleteşti şi trupeşti, care vin din păcat, Lucrarea aceasta a Oastei Domnului este mai necesară ca oricând şi pentru că ea pune o barieră puternică, lăsată brusc şi total, în faţa acestor nenorociri acum, cu un minut înainte de a se produce catastrofa inevitabilă.

În înapoierea culturală, în degradarea moravurilor, în stricăciunea obiceiurilor, în creşterea analfabetismului religios, nimic nu poate salva situaţia decât puternica întoarcere la Dumnezeu, pe care această mişcare evanghelică, hotărâtă şi vie o propovăduieşte cu curaj sfânt ca pe o orientare nouă şi fericită, cu un duh de jertfă totală pentru singura mântuire care mai este posibilă numai în Hristos.

Rostul Oastei Domnului de curată primenire şi de înnoire sufletească este în a salva sufletul individului, al familiei şi al societăţii din păcatul necredinţei şi neascultării de Dumnezeu. Din cauza acestui păcat vin toate celelalte rele. Iar salvarea poate fi numai prin naşterea din nou a fiecăreia dintre aceste valori: a omului, a familiei, a societăţii. Şi aceasta nu poate veni decât prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, Care fac minunea aceasta prin Hristos. Prin această transformare radicală se rezolvă toate problemele şi se împlinesc toate marile rosturi fie ale unui om, fie ale unui popor.

Oastea Domnului are un rost biblic şi misionar, fiecare membru devenind un cunoscător al Bibliei şi un vestitor entuziast şi voluntar al fericitelor principii înnoitoare.

Rostul Oastei Domnului este moral şi etic. Fiecare membru al ei trăind frumos, muncind cinstit şi vieţuind armonios, însănătoşează climatul social şi înnobilează atmosfera relaţiilor dintre oameni.

Rostul Oastei Domnului este naţional şi patriotic. Fiecare membru al ei iubindu-şi conştient patria, împlinin­du-şi cu devotament orice datorie faţă de societate şi de aşezămintele ei, sudează puternic prin aceste sentimente unitatea de muncă şi de apărare a acestei sfinte valori.

Pentru aceste rosturi vitale şi eterne în viaţa unui om, a naţiunii şi a Bisericii, Dumnezeu a ridicat acum această Lucrare salvatoare. Oastea Domnului a fost trimisă de Dumnezeu Bisericii şi poporului nostru imediat după Primul mare Război Mondial, sfârşit, de drept, în 1918, dar continuând, de fapt, încă mulţi ani, prin urmările nefaste, greutăţile, crizele, decăderea morală a tuturor, aduse şi lăsate de acest război.

Ţara noastră se eliberase, în sfârşit, de robia acelor vrăjmaşi care ţinuseră hotarele noastre sub stăpâniri înrobitoare secole de-a rândul. Jertfele pe care, sute de ani, înaintaşii noştri le-au adus pentru dezrobirea neamului nostru aduseseră, în sfârşit, după acest război, eliberarea naţiunii şi întregirea ei între nişte hotare mari şi libere. Dar sufleteşte, tot poporul nostru, toţi oamenii aceştia, liberi pământeşte, continuau să rămână în robia păcatelor care, în loc să scadă, se înmulţeau, ameninţând şi grăbind nimicirea sufletului acestui neam şi ruinarea vieţii noastre a tuturor. Robia trupească încetase. Dar robia sufletească era nespus mai grea şi nimicitoare. Ce nu putuseră face asupritorii din afară făcea acum păcatul dinăuntru.

În această situaţie a apărut Oastea Domnului ca un mijloc providenţial de eliberare sufletească. Biserica, îmbătrânită în formalism şi în inerţie, nu mai putea face nimic. Trebuia ceva nou, salvator. Era ceea ce ne trebuia cel mai mult şi ne era cel mai necesar după eliberarea naţională, atât nouă, cât şi tuturor popoarelor: eliberarea sufletească. Şi aceasta o aducea Oastea Domnului.

Iată cum s-a petrecut, de fapt, minunea: înainte de a face Dumnezeu o mişcare de eliberare sufletească, Dumnezeu ridică, în primul rând, omul prin care va face această eliberare. După cum înainte de eliberarea lui Israel din Egipt l-a ridicat pe Moise, un copil rămas fără mamă şi salvat din apele morţii, şi, prin el, a salvat Dumnezeu poporul din robia lui Faraon, tot aşa l-a pregătit Dumnezeu şi pe Iosif, un copil plăpând, rămas şi el fără mamă, şi l-a rânduit să fie profetul vremilor noastre, pentru salvarea neamului nostru din păcat şi a Bisericii noastre din inerţie. Despre acest copil, Iosif Trifa, scriem pe larg în altă parte a acestei lucrări cum s-a născut, cum a crescut el, cum a învăţat, ajungând preot în satul eroului Avram Iancu din Munţii Apuseni, cum a trecut apoi prin grele tragedii familiale şi personale şi cum, până la urmă, a ajuns la Sibiu, într-un mare centru bisericesc, în fruntea unei însemnate gazete bisericeşti, special apărute parcă numai pentru el, pentru trezirea şi înnoirea vieţii religioase a Bisericii noastre şi a ţării prin el. Trecând el însuşi printr-un puternic salt de transformare înnoitoare, s-a făcut apoi o goarnă de trezire, o trâmbiţă de chemare la o viaţă nouă a tuturor, în acest ceas crucial, pentru suflete şi pentru popor, pentru ţară şi pentru Biserică. Minunea aceasta s-a petrecut cu el şi prin el la Anul Nou 1923.

După această dată, săptămână de săptămână şi an de an – după cum iarăşi am mai scris –, prin munca şi prin jertfa acestui „Moise”, Dumnezeu a început izbăvirea şi eliberarea noastră. Suflet cu suflet, întâi mai puţini, după aceea din ce în ce tot mai mulţi, s-au adunat oameni de toate clasele şi vârstele şi au răspuns chemării, şi s-au adăugat în această oaste nouă, eliberatoare a sufletelor din robia păcatului, înmulţindu-se tot mai frumos pentru Împărăţia cerească.

În altă parte – şi în multe alte părţi din această lucrare şi din altele – sunt descrise mai pe larg grelele lupte, istovitoarele jertfe, supraomeneştile osteneli atât ale acestui începător al Oastei Domnului, Părintele Trifa, cât şi ale colaboratorilor săi, mai ales ale acelor din primii săi ani şi din primele rânduri. Toate acestea… pentru ca această Lucrare a Oastei Domnului să ajungă în anii aceştia la un număr nespus de mare de membri răspândiţi nu numai în ţară, ci şi peste hotare, până la marginile pământului.

Mesajul acestei sfinte Lucrări, dus de Duhul Sfânt prin literatura ei specifică, prin cântările inspirate, prin sufletele devotate Domnului, străbate acum pământul în lung şi-n lat, formând tot mai puternică şi mai unită Oastea Domnului pe care, prin credinţă, o vedem că în curând va reuşi să adune, prin puterea marii iubiri a lui Iisus Hristos şi printr-un har deosebit al Duhului Sfânt, toate sufletele creştine într-un unic duh de dragoste, de armonie şi colaborare de pe tot pământul, grăbind astfel venirea Împărăţiei Domnului nostru Iisus Hristos şi arătarea slavei Lui, pe care o dorim atât de mult şi pentru care ne rugăm toţi.

În primii zece ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, cu sprijinul mitropolitului Bălan de la Sibiu, din vremea aceea, şi cu al multor alţi preoţi din toată ţara, Oastea Domnului a ajuns cu un mare avânt şi un fericit număr de membri. Peste o sută de mii de suflete născute din nou se angajaseră pe prima linie a vieţii trăite cu Hristos, în zece ani formând o masă tot atât de numeroasă de misionari angajaţi voluntar în această frumoasă muncă de aducere a întregii noastre ţări şi Biserici la o viaţă sfântă, curată, harnică şi iubitoare de Hristos. Un salt uriaş se făcuse în toate sectoarele vieţii sociale şi bisericeşti. Oriunde pătrundea Oastea Domnului, încetau înjurăturile, se stârpea alcoolismul, fumatul, certurile, divorţurile, corupţia. Se încreştinau obiceiurile, fiind înlăturat total alcoolul de la toate ceremoniile religioase. Erau lepădate practicile superstiţioase şi păgâneşti în care bâjbâiau bieţii oameni înainte; toate acestea fiind înlocuite cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Biblia, care înainte era total necunoscută în creştinismul nostru lumesc, dar acum, prin Oastea Domnului, căpătase dintr-o dată locul de frunte pe mesele, în inimile şi în viaţa tot mai multor creştini. Cântările lumeşti erau înlocuite cu cântări duhovniceşti de o tot mai minunată inspiraţie şi tot mai largă răspândire. Poezia religioasă, înainte inexistentă la noi, capătă o naştere şi o înălţime nebănuite prin Oastea Domnului. Muzica religioasă, melodia duhovnicească, la fel. Oameni simpli din popor capătă darul vorbirilor pline de conţinut şi de putere, mărturisind vibrant şi cuceritor Numele lui Dumnezeu.

Toate aceste roade ale Duhului Sfânt, împărţite prin suflete curate, încălzite de gânduri curate şi însoţite de vieţile şi jertfele curate ale celor ce le purtau cu înflăcărare şi curaj pretutindeni, umpleau ţara de înviorare, inimile de nădejde şi pământul de dragoste.

Dar toate acestea au ridicat încet şi ameninţător din ce în ce tot mai multe duhuri şi suflete rele, invidioase, geloase şi răzbunătoare împotriva ideii şi a omului acestor înnoiri. Când dintr-o parte, când din­tr-alta, începură să se ridice aceste păsări de noapte supărate de noua lumină care le tulbura lenea, interesele şi păcatele lor şi se năpustiră asupra ei s-o înăbuşe, s-o acopere, s-o stingă. Mai ales din anturajul mitropolitului Bălan, care la început fusese un puternic sprijinitor moral al Părintelui Iosif şi al creaţiei sale Oastea Domnului, mai ales din anturajul lui se ridicară apoi unii geloşi şi plini de invidie, instigân­du-l pe mitropolit, mai pe faţă sau mai în ascuns, împotriva Părintelui Iosif, strecu­rându-i cu şiretenie în suflet tot felul de presupuneri şi bănuieli rele, denaturând tendenţios toate faptele şi intenţiile Părintelui Iosif. Şi aceşti aţâţători plini de linguşire i-au strecurat încet, încet în inima susţinătorului bănuiala împotriva omului sfânt de la conducerea Oastei Domnului. Profitând de faptul că Părintele era bolnav în urma muncii grele pe care o depunea în scris şi în vorbiri şi se internase departe de Sibiu, în spitale şi sanatorii, lucrarea de instigare împotriva lui a continuat tot mai harnică până când a reuşit să-l atragă total pe mitropolit de partea lor.

Astfel s-a creat climatul conflictului din 1934-’35 dintre mitropolitul Bălan şi Părintele Iosif, conflict care a dus apoi la dezbinare în Oaste; la prigonirea oficială şi la caterisirea Părintelui Iosif, precum şi la alungarea colaboratorilor săi. S-au înscenat astfel procesele pentru caterisirea Părintelui, pentru confiscarea tipografiei sale pe care o cumpărase prin munca şi averea lui personală. S-a recurs la tot felul de metode de exterminare atât morală, cât şi fizică a acestui sfânt profet, precum şi a creaţiei sale Oastea Domnului. Bolnav şi chinuit, după 25 de ani de misiune publicistică şi preoţească în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii şi după crearea acestui curent înnoitor al Oastei Domnului, profetul sfânt a murit ca un martir. Ajunsese la o greutate de 33 de kilograme, în urma tuturor suferinţelor îndelungate fizice şi morale la care fusese supus.

Astfel, în ziua de 12 februarie 1938, Bunul Dumnezeu l-a luat în Împărăţia Sa. Dar şi despre aceasta s-a mai scris şi trebuie să se mai scrie.

Profetul s-a dus, dar lucrarea începută de el în anul 1923 iată că împlineşte anul acesta [1988] 65 de ani de existenţă, de rod şi de jertfă în condiţiile actuale ale unui mare avânt şi ale multor binecuvântări.

Îndată după trecerea la Domnul a Părintelui Iosif, Mitropolia răzbunătoare a confiscat tipografia şi averea rămase după Părintele Iosif, împrăştiind în toată ţara pe cei ce lucraseră împreună cu el. Aceştia totuşi au continuat munca şi întreţinerea curentului sfânt atât prin scris, cât şi prin misionarism din loc în loc.

Au venit anii războiului şi ai marilor mutaţii de idei şi de populaţii, iar luptele s-au agravat nu numai din afară, ci şi dinăuntru. Condiţiile grele – Lucrarea Oastei fiind prigonită de ambele oficialităţi, ale ţării şi ale Bisericii, fraţii împrăştiaţi, mijloacele îngreuiate –, condiţiile potrivnice au reuşit să tulbure, să dezbine şi să ruineze multe suflete, multe adunări frăţeşti, multe conştiinţe.

Toate acestea au durat până prin anul 1970. Aproape patruzeci de ani a stat şi drumul Oastei Domnului sub jugul acestor împrejurări grele, până când îndurarea şi bunătatea Domnului a adus încet şi în sfârşit, prin multe lupte şi jertfe, restabilirea învăţăturii, refacerea unităţii, limpezirea orientării sănătoase.

Dar abia din anul 1980 lucrurile au început să se reglementeze şi toate râuleţele Oastei, din toate părţile, să se adune tot mai frumos, spre a curge prin aceeaşi albie, prefă­cându-se un fluviu. Şi acum aceste multe sute de mii de suflete care şi-au luat din mers cadenţa şi alinierea cu fraţii înaintează cot la cot şi pas la pas, ca o minunată şi puternică oştire a Domnului spre ţelul ei divin.

Astăzi… slăvit să fie Domnul! După toate marile jertfe ale unei mari mulţimi de lucrători din rândurile ei, după multe încercări şi memorii la autoritatea de stat şi la cea bisericească cu toate argumentele dreptăţii şi sacrificiile pentru dreptul nostru la o normalizare a situaţiei Oastei Domnului în Biserică şi în ţară, după zeci de ani de audienţe, de intervenţii, de apeluri la toate aceste autorităţi, iată, în sfârşit, lucrurile au ajuns la o oarecare cunoaştere şi sperăm la o înţelegere a poziţiilor noastre. Şi se prevede o oarecare speranţă de o convieţuire – dacă nu colaborare – oarecum paşnică, dar prin unele locuri chiar rodnică şi binecuvântată.

Totuşi, cu toată statornicia noastră de 65 de ani în credinţa şi în ţara noastră, cu toată dragostea şi râvna noastră faţă de Biserică şi ţară, dovedite în toate privaţiunile şi în toate privinţele de-a lungul tuturor acestor ani, atitudinea autorităţilor noastre, cu toată bunăvoinţa promisă în vorbă, parcă nu se prea arată nici acum aproape deloc în faptă, decât printr-o oarecare nesigură toleranţă faţă de noi. Atât autoritatea de stat, cât, mai ales, cea bisericească continuă încă să ne privească cu multă neîncredere şi cu mari rezerve, care s-ar putea oricând trans­forma în alte măsuri, ostile şi represive, cum au mai fost şi în alţi ani până astăzi, dacă Dumnezeu va voi.

Totuşi Oastea Domnului continuă să lucreze şi să lupte cu toată convingerea că împlineşte un mesaj divin nu numai în ţara şi-n Biserica noastră, ci în toate ţările şi Bisericile un­de a ajuns şi va mai ajunge, ajutând la renaşterea sufletească a tuturor. Gândirea Oastei Domnului – după cum spunea şi un mare om de ştiinţă din afara ei – sinteza gândirii şi a practicii ei religioase realizate în România o ridică la nivelul de fenomen religios universal, supraconfesional, dar comun fiecărei religii creştine. Ceea ce Oastea Domnului a realizat în Biserica şi-n ţara noastră e tot aşa de simplu, de specific şi de posibil de aplicat la orice confesiune şi în orice ţară.

Iată felul în care Hristos Îşi poate aduna într-un singur Trup pe toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, după cum este scris la Ioan 11, 52. Şi multe suflete de pretutindeni încep acum să creadă şi să se roage, şi să lucreze potrivit acestei încredinţări.

S-au împlinit acum, la Anul Nou 1988, 65 de ani de la ivirea acestui steag, de la sunarea acestei trâmbiţe, de la prima strigare a acestei solii. Pe firul roşu al tuturor luptelor şi jertfelor acestei sfinte Lucrări, paşii şi genunchii gândurilor noastre se opresc acum cu rugăciune şi cu lacrimi la acest popas sfânt. Şi, cu gândul la toţi înaintaşii noştri sfinţi pe urmele strălucitoare ale cărora am venit până aici, ne îndreptăm inimile şi speranţele cele mai fericite spre viitorul minunat care ni se întrezăreşte tot mai clar şi ni se conturează tot mai frumos.

Lucrarea Oastei Domnului este acum o mare forţă, o mare putere şi un mare semn al vremilor de acum şi al celor care vor veni. Ea este un mesager al lui Hristos, un profet al vremilor noastre, un steag divin sub flamurile căruia Dumnezeu va aduce în curând oameni din orice seminţie, din orice loc şi din orice neam. Pentru că ea este prelungirea în timp şi la dimensiuni universale a sufletului, a mesajului şi idealului Părintelui Iosif Trifa, jertfa care s-a îngropat împreună cu jertfa lui Hristos la temeliile şi în zidurile acestei Lucrări. Prin glasul şi prin mijloacele acestea, Duhul Sfânt va face să se strângă într-unul singur şi în acelaşi fel de a gândi, a lucra şi lupta, toţi cei care-L iubesc şi doresc în curăţie pe Hristos. Că Hristos şi Duhul Său ne este comun tuturor creştinilor. Şi, dacă Hristos ne uneşte, cine ne va mai putea despărţi? Abia atunci va putea fi realizată ecumenicitatea întregii Biserici a lui Hristos şi împlinită cu adevărat dorinţa şi voia Lui: „Mă rog ca toţi să fie una aşa cum Eu şi cu Tine una suntem”. Şi va fi o singură turmă şi un singur Păstor, după cum spune Ioan 10, 16. Nici un om şi nici o confesiune nu va putea face aceasta. Dar o va face acea lucrare şi putere care are în numele ei Numele lui Hristos; care pune mai presus de orice nume omenesc Numele Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos. Şi care, mai presus de orice interes, de orice tagmă şi de orice asociaţie, de orice cauză şi de orice stăpânire, pune interesele, cauza şi stăpânirea singurului Domn şi Împărat Iisus Hristos. Şi grăbirea venirii Împărăţiei şi a domniei Sale veşnice.

Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Slăvit să fie Domnul!

Acesta este unul dintre articolele minunate care deschid şi care completează această lucrare pe care nădăjduim că Dumnezeu ne va ajuta să o putem avea. Iar dacă nu, rămâne ca un document minunat de la această aniversare a noastră, de la acest an jubiliar şi neuitat. Ne rugăm Domnului ca noi, în mijlocul nostru, să cultivăm gândul acesta şi să ne pregătim sufleteşte cu toţii pentru ca fiecare, în locul în care ne-a aşezat şi ne-a încredinţat Dumnezeu, să ne putem face această slujbă. Pentru că aceasta este o chemare dumnezeiască. Aceasta este o chemare sfântă, este o chemare cerească; şi Dumnezeu S-a îndurat de noi să ne socotească vrednici să luăm şi noi o parte din sarcina ei. Sfântul Apostol Pavel zice: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea”. Să facem şi noi totul pentru această Evanghelie, ca să avem şi noi parte de ea. Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat în această Lucrare rânduindu-ne fiecăruia dintre noi o sarcină în continuarea şi-n desăvârşirea acestei Lucrări.

Sub acest gând să sărbătorim noi nu numai noaptea aceasta de revelion, ci întreg anul acesta. Şi să ne adâncim inima în cunoaşterea Domnului Iisus. Şi să cercetăm, după cum a spus Părintele Iosif, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, pătrunzându-ne deplin de chemarea lui Dumnezeu, de rostul nostru pe pământ şi de misiunea pe care o avem, să începem să lucrăm mai cu hărnicie, mai uniţi şi mai credin­cioşi, pentru ca fiecare dintre noi să ne putem înfăţişa înaintea Domnului în ziua chemării Sale ca nişte slujitori care ne-am făcut datoria în locul în care ne-a aşezat pe fiecare dintre noi Dumnezeu.

Suntem aşa de fericiţi la sărbătoarea aceasta aici în Sibiu! Părintele Iosif spunea: „Nu eram decât singur… Pe la geamul meu auzeam urlând strigătele beţivilor care înjurau Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu…”, cum se întâmplă de obicei în nopţile de revelion. Acum, după atâţia ani, iată cum a lucrat Dumnezeu că, în locul acesta în care el plângea atunci singur, noi cântăm acum cu sutele, cu miile, cu sutele de mii. Şi în curând lumea întreagă va slăvi pe Dumnezeu. Ce fericiţi vom fi noi când va fi adunarea în sărbătoare a îngerilor, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, la capitolul 12! La adunarea aceea în sărbătoare a îngerilor, la parada victoriei finale, când Hristos, Împăratul cerurilor şi al pământului, va stăpâni peste tot, noi vom putea fi fericiţi şi bucuroşi că şi noi am ajutat, la rândul nostru şi în locul nostru, la grăbirea venirii Împărăţiei Sale. Şi aşa cum împăratul biruitor îşi încununează, în ziua paradei şi victoriei pe toţi luptătorii săi credincioşi, aşa va încununa Hristos în Ziua cea mare a biruinţei Sale pe toţi cei care au luptat. Nici un pas, nici o lacrimă, nici o oboseală nu va fi în zadar. Tot ce aţi făcut pentru El, Dumnezeu va şti şi va răsplăti în Ziua aceea.

Acuma încă, lucrarea Lui este în plină desfăşurare. Să ne arătăm şi noi vrednici şi să ne arătăm recunoscători pentru că S-a îndurat să ne cheme şi pe noi şi să ne aleagă. El ne-a rânduit. El ne-a făcut să ne naştem din nişte familii de părinţi credincioşi sau să ajungem la cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu printr-o carte, printr-o adunare, printr-un suflet. Toate aceste mijloace sunt rânduite de Dumnezeu pentru ca noi să ajungem să-L cunoaştem şi să ne întâlnim cu El. Să ne arătăm vrednici de chemarea pe care ne-a făcut-o şi să fim destoinici pentru lucrul la care ne-a chemat El.

Acum va urma desfăşurarea adunării noastre. Fraţii noştri şi surorile noastre care au pregătit câte o lucrare frumoasă pentru acest moment, pentru această sărbătoare, vor avea timp, pe rând, să se producă fiecare cu ce Domnul l-a inspirat şi i-a pus pe inimă să ne arate, ca să ne îmbogăţim sufleteşte cu toţii în seara aceasta. Avem încă destule ceasuri înainte pentru ca, până pe la unu, două, cel mai târziu, să putem să încheiem starea noastră împreună şi să ne pregătim de plecare.

Până atunci am dorit aşa de mult… De la 1 mai, de la Baia Mare, n-am mai avut o întâlnire cu toţi tinerii noştri creatori şi cu toţi cei cu care am dorit să ne mai desfătăm sufleteşte în aceste descoperiri şi inspiraţii ale Duhului Sfânt. În noaptea aceasta avem cu toţii, acum, acest dorit prilej şi acest timp binecuvântat şi aşteptat. Toţi cei care sunt îndemnaţi şi care au pregătit pentru noaptea şi pentru întâlnirea aceasta o lucrare deosebită, o cântare, o melodie, o poezie, un cuvânt, un eseu… tot ceea ce aţi primit, am ruga, pe rând, să se poată desfăşura toate acestea pentru bucuria şi pentru mângâierea noastră a tuturor. Am dori foarte mult ca tot ceea ce se face să fie sub acest gând şi călăuzit de acest îndemn.

Sărbătorim 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. În duhul Lucrării Oastei, cu această dorinţă sau în această atmosferă sfântă dorim să petrecem acest revelion fericit. Ştie Dumnezeu dacă vreodată noi vom [mai] avea, câţi suntem aici, o astfel de ocazie. Noi suntem bătrâni. Rând pe rând, unul câte unul ne vom duce. Mereu scade numărul nostru. Creşteţi voi. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să ne luaţi cu mai multă cinste locul nostru. Şi să duceţi mai frumos şi mai fericit mesajul şi steagul acestei Lucrări binecuvântate. Fiecare să vă simţiţi un ostaş al lui Hristos care aţi pus un legământ şi un jurământ pe steagul Lui; pe Crucea Lui. Şi, sub acest îndemn şi sub această convingere, să lucraţi fiecare în locul unde sunteţi, cu un cuvânt, cu un gând, cu o rugăciune, cu o lacrimă, cu o zi de jertfă, dar mai ales cu viaţa voastră trăită frumos, într-un chip demn, vrednic, cinstit în faţa tuturor. Pentru ca şi alte suflete să se grăbească şi să vină în rândurile acestei minunate oştiri prin care se grăbeşte venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în Biserica noastră, în neamul nostru, în ţara noastră, în epoca noastră, în lumea noastră, în… toată această stare, până când Dumnezeu va grăbi şi va socoti că a sosit timpul să vină şi să-Şi restabilească Împărăţia Sa. Până atunci, să ajutăm la toate acestea fiecare dintre noi, pe linia învăţăturii pe care ne-a lăsat-o Părintele nostru în Biserica noastră şi în credinţa noastră. Silindu-ne s-o trăim din plin, s-o putem face dragă şi plăcută, şi iubită şi altora, care să se grăbească să vină să îngroaşe rândurile Oastei Domnului şi să grăbim astfel venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce fericiţi vom fi toţi şi lucrând pentru ea, şi, mai ales, atunci când vom vedea că şi noi am contribuit la grăbirea venirii acestei minunate şi fericite Împărăţii! Domnul ne va ajuta şi ne va răsplăti pe toţi.

Deci tot ce se desfăşoară va fi sub acest gând. În cântări, în rugăciuni, în îndemnuri sau în cuvânt, referiţi-vă la evenimentele acestea şi la atmosfera acesta, şi la sărbătorile aceasta ale acestui an. Şi nu uitaţi: şi după ce vă duceţi acasă, rugaţi-vă mereu pentru acest gând. Lucraţi mereu pentru acest gând. Ca tot ceea ce a vrut Dumnezeu să facă în viaţa noastră şi în ţara noastră, şi în Biserica noastră prin Oastea Domnului să se realizeze cât mai repede şi cât mai fericit. Atunci şi cei care nu ne iubesc astăzi sau nu au deplină încredere în noi, sau nu s-au ataşat încă se vor convinge că Lucrarea Oastei Domnului este de cea mai mare însemnătate şi necesitate pentru noi toţi.

Aş fi vrut… şi am să vă citesc mai târziu, după ce se mai petrec şi alte puncte, părerea unui om de ştiinţă din ţara noastră despre Lucrarea Oastei Domnului, părere pe care şi-a format-o acu’ doi ani, la adunarea de Rusalii de la Sibiu, la care a participat şi el. Am să vă citesc aici un articol scris de el. Omul acesta şi-a luat mari angajamente pe linia vestirii Cuvântului lui Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului. Aşa că, din ce în ce, tot mai mulţi oameni se ataşează, tot mai mulţi oameni de bunăvoinţă se ataşează de această Lucrare şi aceasta este un mare lucru şi o mare încurajare pentru noi. Domnul e de partea noastră! Şi, încet, încet, se vor alătura de noi toţi oamenii de bine, pentru că vor vedea că nu există altă şansă şi altă izbăvire pentru poporul nostru, pentru sufletele noastre, decât întoarcerea la Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului, care este esenţa sufletului nostru creştinesc şi românesc; a tot ceea ce este viu, veşnic, evanghelic în viaţa şi-n credinţa noastră.

Domnul să ne ajute la aceasta!

Şi-i rugăm pe toţi cei care aţi venit pregătiţi de la Domnul cu câte ceva… să nu aşteptăm prea mult. Aşa după cum am procedat rândul trecut, cei care au câte ceva se anunţă şi atunci noi vom şti. (…) Rugăm acuma: cei care au cântări… o cântare, poezie, un cuvânt, fiecare să se ridice la rând. Nu mai numim. Care primeşte de la Domnul îndemnul se ridică. Cine se ridică primul… ascultăm!

Slăvit să fie Domnul!

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.