Traian Dorz, Crucea mântuitoare

duminica_a_xi-a_dupa_rusalii_-_pilda_datornicului_nemilostiv_21. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi!

5. Ceea ce datorezi numai lui Dumnezeu nu da nimănui altuia niciodată, decât Lui.
Atunci şi numele tău va străluci veşnic alături de al Lui (Apoc 3, 21).
Ca numele Mariei lângă mirul ei cel scump jertfit lui Iisus.

6. Cât de puţin îi preţuim noi pe oamenii noştri mari şi ocaziile mari pe care le avem unice în viaţă pe pământul acesta!
Cât de puţini dintre noi au ştiut să se folosească bine de prilejurile mari pe care le au avut!

7. Am învăţat atât de mult şi am primit atât de mult de la nişte mari oameni ai lui Dumnezeu…
Dar, când ne aducem aminte acum, cât de multe amintiri le-am uitat, trebuie să ni se umple inima de durere şi de învinuiri.
O, cât de multe am pierdut din pricina asta!
Şi cât de mult n-am avut nici minte atunci şi nici grija ca să le folosim mai bine. Abia acum ne dăm seama ce nepricepuţi am fost!

8. Mintea tânără şi inima neîncercată îşi închipuie că totdeauna părinţii vor fi tot cu noi. Şi nu ştim răscumpăra mai bine timpul acela scump.
Îndată însă după ce rămânem fără ei, începem să ne dăm seama de marea ocazie pe care am avut-o şi de marele folos pe care l-am fi putut avea, – dar în zadar!

9. Este un timp de milă şi un timp şi de har, timpul când Hristos ne tot îmbie mântuirea şi ne tot aşteaptă să-L primim în inima noastră, ca să devenim copii ai lui Dumnezeu.
Dar dacă timpul acesta trece fără ca să-l cunoaştem, el nu se mai întoarce adesea niciodată pentru noi,
ci numai împotriva noastră (Evr. 12, 25 29).

10. Sunt unice în viaţa noastră ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos, pentru Lucrarea Lui, pentru Împărăţia şi Evanghelia Sa.
Dacă nu înţelegem vremea şi ocazia pe care le avem atunci sau dacă le amânăm, – ocazia s-a pierdut şi vremea s-a dus pentru totdeauna.
Iar apoi vine îndată diavolul sau moartea şi fură, şi nimiceşte bunul scump pe care n-am ştiut să-l dăm lui Dumnezeu atunci când îl aveam şi când trebuia.

11. Noi, pe părinţii şi îndrumătorii noştri buni, nu-i vom avea aici pe totdeauna.
După ce îşi vor împlini şi ei zilele lor de răbdare, de luptă, de alergare, de credinţă, de muncă şi de jertfă pe pământ, printre noi, şi pentru noi va veni clipa plecării lor (II Tim 4, 6 8).
Şi vai, cât de mulţi se vor trezi numai după aceea – [văzând] ce au pierdut!

12. Se vor duce şi părinţii noştri în curând să-şi primească şi ei cununa vieţii din Mâna Domnului, – după atâtea cununi de spini primite din mâinile oamenilor…
Dar acum, când unii mai umblă încă printre noi şi când încă-i mai putem vedea şi auzi, ni se pare că mereu tot aşa va fi.
Să-i preţuim şi să-i ascultăm acum, până ce încă i avem, ca nu cumva să plângem odată cu amar.

13. După ce vor pleca sufletele mari pe care le-am avut cu noi,
mereu ne vom aduce aminte cu amar de timpul avut împreună, dar pe care n-am ştiut să-l folosim îndeajuns.
O, de ce oare ochii noştri nu se deschid înainte, ca să fie înţelepţi, şi se deschid mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni!

14. În Betania, după învierea lui Lazăr, trebuie să fi fost un pelerinaj necontenit,
un fluviu de oameni care curgea, mergând şi venind din toate părţile, aşa cum se întâmplă totdeauna acolo unde se petrece o minune ca asta.
Dar câţi oare s-au ales cu un adevăr mântuitor din priveliştea aceasta unică?

15. Mortul Lazăr, la chemarea Domnului Iisus, s-a întors din moarte şi a ieşit din mormânt.
Chipul morţii s-a şters de peste el şi i-a revenit chipul vieţii.
Groaza care întotdeauna îl însoţeşte pe cel mort a pierit dintr-o dată.
Şi a venit bucuria prietenoasă şi apropierea iubitoare, care însoţesc viaţa.
Aşa se petrece şi în cele duhovniceşti.

16. Moartea lui Lazăr cel înviat era cum n-ar fi venit; iar viaţa lui era cum n-ar fi plecat.
Ce înspăimântătoare şi ce fericită minune se petrece!
Ce limpede şi ce voioasă era Prezenţa şi Puterea lui Dumnezeu acolo!
Aşa se petrece şi duhovniceşte, în taina învierii.

17. După ce Dumnezeu ne-a înviat din păcat ca dintr-o moarte, El ne-a zidit în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit ca să umblăm în ele (Ef 2, 10).
Ce scop divin a avut Dumnezeu cu noi! Şi ce mare preţ a pus El pe noi!
Cât de datori suntem să facem totul pentru ca planul cel fericit al Tatălui Ceresc să se împlinească prin noi!

18. Nu trebuie să uităm niciodată, ci totdeauna să ne aducem aminte că Dumnezeu S-a îndurat de noi şi ne-a adus la viaţă din putrefacţia păcatelor în care zăceam morţi.
Noi trebuie să trăim acum o altfel de viaţă şi să umblăm în alt fel în mijlocul celor care se uită după noi ca după nişte oameni cu adevărat noi. Ca după minuni ale lui Hristos.
Cei ce vin la noi trebuie să plece înapoi slăvindu-L pe Dumnezeu.

19. Când vin la biserică, oamenii nu vin numai pentru Hristos, ci vin şi pentru Lazăr, pentru slujitorul pus acolo să-L arate pe Iisus acelora care vin acolo.
Când vin sufletele la adunare, nu vin numai pentru Hristos, căci puţine suflete au ajuns la acea stare să vină doar pentru Iisus.
Ci vin – sau nu vin – şi din pricina Lazărilor celor pe care îi văd şi îi aud acolo.

20. Cum mărturiseşti tu, Lazăr, despre Hristos, celor care vin să te audă şi să te vadă?
Tu ce spui şi tu ce arăţi acelora care vin în casa ta auzind că tu ai înviat din morţi – şi că nu mai zaci mort în păcate cum zăceai mai înainte?
Dacă într-adevăr eşti un înviat din morţi, oamenii vor vedea aceasta şi vor slăvi pe Dumnezeu din pricina ta.
Dumnezeul Vieţii să-i ajute pe toţi ai Săi să dovedească aceasta înaintea tuturor.
Aşa să ne arătăm recunoştinţa faţă de El.
Amin.