Traian Dorz, Mărturisirea strălucită
1. Nu există o mai mare bucurie decât pentru învăţătorul care, folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârşit să vadă pe feţele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înţelegerii desluşite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva asemenea acestei fericiri.
2. Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea, dar nedescurajată muncă pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să ştie ce dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi, în sfârşit, transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă şi jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îţi este o înmiită despăgubire.
3. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumuseţe care zăcea acolo încătuşată în neputinţă şi în moarte, acoperită de întuneric şi de moloz.
4. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare care, cu sforţări supraomeneşti, reuşeşte să scoată, în sfârşit, din adâncurile nămoloase ale apelor sau ale peşterilor, perla preţioasă;
şi este ca bucuria cea fără de seamăn a şlefuitorului de diamante care, după munca migăloasă şi încordată, îndelungă şi chinuitoare, reuşeşte să redea, în sfârşit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nicio valoare pentru toţi.
5. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ – le-a zis Mântuitorul odată scumpilor Săi ucenici (In 15, 16).
O, ce bun simţ al valorii a avut Mântuitorul alegându-i pe aceştia din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cereşti înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni, în afară de Ochiul Desăvârşit al Maestrului Care i-a ales.
6. Nici chiar cu Iuda, Mântuitorul nu Se înşelase.
Era şi el o valoare de aceeaşi mărime la început.
A săvârşit şi el, când era necăzut, aceleaşi acte de uimitoare putere şi credinţă ca şi Petru sau ca Iacov, sau ca Ioan (Mt 10, 1 4).
Chiar sfârşitul cutremurător cu care s a pedepsit singur era o rămăşiţă de curaj – acum nefericit – din curajul binecuvântat de care fusese şi el în stare înainte de săvârşirea nebunească a grozăviei.
Dar totul a fost îngăduit ca să ne slujească nouă ca o pildă înspăimântătoare, că oricând se poate cădea, dacă nu veghem necurmat.
7. Dar ce minunat au strălucit toţi ceilalţi!
Ce minunat s-a dovedit plină de înţelepciune alegerea lor!
Şi plină de o divină raţiune munca pentru pregătirea lor, spre slujba pentru care erau chemaţi.
Cât de strălucit au fost încununate ostenelile depuse de către Domnul Iisus spre a-i aduce la slava desăvârşirii pe ucenicii vrednici şi statornici, prin aflarea Adevărului – şi slujirea Lui!
8. Frate învăţător şi părinte, urmează şi tu pilda lui Hristos, Domnul şi Învăţătorul tău dumnezeiesc.
Nu înceta să înveţi şi nu înceta să munceşti.
Nu înceta să lupţi şi nu înceta să şlefuieşti la caracterele şi la inimile celor din jurul tău.
Întrebuinţează toată înţelepciunea şi toată puterea ta,
cu toată îndelunga răbdare învăţată de la Hristos, Domnul şi Modelul tău, cum să-l iubeşti pe fiul tău.
Şi cu toată bunătatea iubirii nădăjduitoare, învaţă de la înaintaşii tăi sfinţi cum să-i înveţi pe urmaşii tăi,
– şi vei reuşi cu siguranţă!
9. Până la cunoaştere, credinţa se bizuie pe simţire sau pe presimţiri.
Dar o astfel de credinţă niciodată nu-i nici sigură, nici deplină.
Este o credinţă doar a inimii şi a sentimentului, care uşor poate să se schimbe
sau să se clatine,
sau să se rătăcească,
sau să se piardă.
Doar s-a mai spus de atâtea ori adevărul că inima este înşelătoare şi plină de slăbiciuni şi uneori chiar deznădăjduit de rea.
10. Desigur că este neapărat nevoie de credinţa inimii, căci prin ea se capătă neprihănirea (Rom 10, 10).
Dar numai cu ea, mulţi n-au ajuns la mântuirea sufletului lor, ci la pierzarea lui.
Pentru că inima uşor poate fi înşelată de ispititorul; chiar când nu te aştepţi,
o dorinţă păcătoasă o străpunge,
un gând înşelător se aşază în ea
şi un păcat o prăbuşeşte.
11. Mântuitorul nostru Preaiubit ştia cât poate inima omenească. Chiar şi inima cea mai plină de iubire şi de hotărâri bune.
De aceea totdeauna i-a îndemnat pe ucenicii Săi să asculte Cuvântul Adevărului.
Adică să cerceteze Scriptura
şi să înveţe de la El,
– pentru a ajunge să unească cu credinţa inimii, care vine prin simţire, şi pe cea a minţii, care vine prin cunoaştere.
12. Prin credinţa inimii se capătă neprihănirea… Se capătă starea momentană a iertării şi a împăcării cu Dumnezeu, pentru că aceasta vine prin pocăinţă, adică prin alungarea păcatului din inimă. Şi vine şi din iubire, adică prin alipirea sinceră de Hristos.
Dar la mântuire se ajunge numai prin mărturisirea cu gura, adică prin cunoaşterea Adevărului mântuitor.
Prin însuşirea acelei credinţe care luminează mintea,
care pune rânduială în gândire,
care sfinţeşte raţiunea omului, alungând din ea felul rău al judecăţii de mai înainte. Alungând întunericul şi haosul prejudecăţii dinaintea cunoaşterii.
Numai atunci omul e om duhovnicesc deplin.
13. Dar când ucenicii Domnului au dobândit-o,
când şi credinţa cunoaşterii le-a luminat mintea şi când îndrumările ei s-au aşezat, puternice, la conducerea minţii lor,
– atunci ei au ajuns deplin în starea să cunoască tot Adevărul,
să devină slobozi faţă de orice întuneric,
biruitori faţă de orice minciună,
conştienţi deplin faţă de Dumnezeu,
vrednici faţă de toată misiunea Evangheliei.
Pentru că toată fiinţa lor era abia atunci luminată şi luminoasă.
14. Nu te mulţumi când sufletele au numai o credinţă a inimii, care a venit într-o hotărâre momentană!
Ci caută să le luminezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi mintea lor.
Pentru ca să înţeleagă adevărul şi pentru ca lumina cunoaşterii acestuia să le desăvârşească credinţa, întregind-o.
Pentru că dacă inima omului nu va fi vegheată totdeauna de mintea lui, omul este mereu în primejdie.
Căci numai dacă mintea conduce inima
şi dacă înţelepciunea îndrumă dragostea,
şi dacă raţiunea stăpâneşte sentimentul,
– atunci sufletul merge armonios şi vrednic, cu statornicie după Hristos şi pentru El.
15. Străduiţi-vă să adânciţi Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu, prin citirea şi păstrarea Lui cu grijă şi veghere, în mintea voastră curată şi atentă.
Căci numai atunci când aţi ajuns la încredinţarea la care au ajuns în clipa de vârf ucenicii, adică şi la înţelegerea Adevărului minţii, atunci bucuria credinţei inimii se va aşeza pe veci şi deplină pe toată fiinţa voastră.
Hristos să vă ajute la aceasta!
16. Ceea ce avea să urmeze avea să-i înveţe pe ucenicii Domnului un şi mai mare adevăr: acela că, atunci când devii cel mai slobod trebuie să te consideri cel mai îndatorat, pentru că prea marea slobozenie este totdeauna primejdioasă;
şi când te ştii cel mai mare, atunci trebuie să te recunoşti cel mai smerit, fiindcă mărimea sfârşeşte cel mai adesea cu prăbuşirea,
iar când ţi se pare că ai ajuns cel mai înţelept, – tocmai atunci trebuie să umbli cu cea mai mare băgare de seamă, fiindcă de la înţelepciune până la nebunie este numai un pas.
Să nu faci niciodată pasul acesta, fiindcă mulţi l-au făcut.
17. Lupta spre lumină şi spre adevăr este totdeauna îndelungată şi grea, cere multă smerenie, multă înfrânare, multă răbdare şi multă rugăciune.
Dar când ai ajuns la această cunoaştere, – lupta de a te păstra în lumină şi în adevăr este nespus mai grea şi mai anevoioasă.
Ea cere să ai neapărat, într-o măsură nespus de mare, toate cele patru virtuţi de mai înainte.
18. Până ce ai ajuns la piscul unui munte,
la muchia unui ţărm,
la vârful unei stânci,
– desigur că uneori este nespus de greu.
Dar odată ajuns acolo, pe vârful cu cel mai mult cer, dar şi cu cel mai puţin pământ, echilibrul tău va deveni tot atât de primejduit, încât lupta de a te păstra aşa îţi va fi cu mult mai grea
şi îţi va cere cu mult mai multă grijă
decât suişul până acolo.
19. Până când n-ai ajuns să cunoşti, răspunderea pentru actele tale cade mai mult asupra învăţătorului tău – şi mai puţin asupra ta.
Dar când ai ajuns la ţinta învăţăturii tale, la sfârşitul şcolii tale, adică la cunoaştere,
atunci întreagă răspunderea cade numai pe tine şi rămâne numai asupra ta!
20. Până când n-ai ajuns în vârful unei piramide,
până când n-ai un loc de frunte între oameni,
până când n-ai ajuns un conducător de familie, de lucrare, de suflete şi de ţară, – poţi umbla uşor şi judeca uşor. Răspunderea ta este cel mult pentru tine însuţi. Sau pentru o valoare puţină.
Dar când ai ajuns într-un loc mai de sus, în fruntea unui grup sau a unei lucrări, – o, atunci este cu totul altceva…
Atunci nu mai ai voie să faci greşeli, să faci nedreptate, să faci abuz. Căci nenorocirea este cu atât mai mare cu cât îi angajezi pe mai mulţi.
Roagă-te neîncetat să ai toată lumina lui Dumnezeu atunci.
Şi Dumnezeu să ţi-o dea.
Amin.
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, pp. 98-105.