1. Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
2. Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
3. Fiul cel pierdut l-a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l dorească.
Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului… l-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii depărtării lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
4. Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a Tatălui?
Inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată Inima Tatălui nostru Ceresc…
5. Iubirea mamei e altfel… E mai uşoară, mai zgomotoasă, mai săritoare, mai apropiată… Ca o cămaşă, mai aproape de piele, dar mai subţire. Pe când iubirea tatălui este ceva mai depărtată, mai tăcută, mai liniştită, – dar ea este mai adâncă, mai caldă, mai durabilă… Ca un cojoc care este mai departe de piele, dar este mai cald, mai ocrotitor, mai gros, mai sigur decât cămaşa.
6. Iubirea mamei, chiar dacă e mai apropiată, este mai slabă şi nu te poate totdeauna acoperi şi ajuta prea mult. Dar iubirea Tatălui, chiar dacă nu este totdeauna zgomotoasă şi săritoare, este totdeauna puternică, statornică, credincioasă, apropiată şi plină de înţelegătoare bunătate.
7. Iată dragostea Tatălui nostru Ceresc, pe Care trebuie să-L iubim din tot sufletul nostru cu aceeaşi iubire profundă, supusă, devotată şi veşnică – pentru cât de mare este datoria recunoştinţei noastre faţă de El pentru tot ce ne-a dat şi ne-a promis El.
Acesta trebuie să fie simţământul inimii noastre faţă de Tatăl Ceresc. Şi din izvorul acesta trebuie să curgă neîncetat toată dragostea cu care să fim gata şi noi totdeauna să-I dăm ascultarea şi iubirea vieţii noastre întregi. Neschimbaţi faţă de El, cum este şi El faţă de noi. Atunci şi noi Îi vom fi Lui adevăraţi fii şi fiice, cum ne este El nouă un adevărat Tată şi Părinte.
8. E greu, şi nu uşor, să ţii până la moarte hotărârile şi legămintele faţă de Dumnezeu, după ce odată le-ai luat.
O, cât de mulţi au fost cei care [s-au dovedit a fi] ca sămânţa căzută în pământ stâncos, care repede a încolţit, dar tot aşa de repede, la prima încercare şi luptă, s-a şi uscat (Mt 13, 20-21)!
Sau spinii îngrijorărilor au înecat-o. Sau răpitoarele satanei au furat-o îndată din sufletul lor. Dar ce minunată este cea căzută în pământul cel bun!
9. În unii oameni, bunele hotărâri luate la adunare sau la biserică, după auzirea Cuvântului, n-au ţinut nici până acasă. Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău ca o pasăre răpitoare s-a şi repezit şi i-a luat din suflet gândul cel bun, sămânţa cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu.
Ca pe sămânţa cea căzută în drum, un picior murdar o îngroapă în noroi… o copită o zdrobeşte, un bolovan o acoperă…
10. În alţii oameni, bunul gând luat ţine ceva mai mult… Poate ţine chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvălugiri chinuitoare…
Însă dacă nu ţine până la sfârşit, – se poate pierde. Şi pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă, cu cât timpul suferit înainte este mai lung. Cu cât durerile biruite înainte au fost mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Şi cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun şi mai mult.
11. Oricât de frumos a fost începutul cuiva, oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme şi la un loc – dacă n-a fost până la sfârşit – în zadar a fost. Oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioşia şi ascultarea lui faţă de Hristos, chiar până la bătrâneţea lui, şi oricât de curată să-şi fi dus el sfinţirea vieţii sale, – dacă aceasta nu este dusă până la moarte în frică de Dumnezeu, în ferirea de păcat şi de rătăcire, în dragoste şi în părtăşie cu fraţii săi, – toate acestea pot fi în zadar.
12. O, ce durere este şi pentru noi când privim acum peste cei câţiva zeci de ani din urmă – şi ne aducem aminte de marea mulţime a celor pe care şi noi i am văzut şi i-am auzit ce legăminte, ce hotărâri, ce promisiuni frumoase au făcut şi ei Domnului… Şi cât de puţini au fost cei ce le-au ţinut până la capătul vieţii lor!
13. Avem albume cu fotografiile marilor adunări de cândva, ale marilor vorbitori, cu flori, cu cântări, cu vorbe mari…
Şi când le privim astăzi ni se zdrobeşte inima, – câţi s-au pierdut dintre ei! Şi dacă sfârşitul a fost rău, – ce folos de începutul lor cel bun?
14. I-am văzut pe unii tineri săraci şi orfani, lipsiţi şi milogi. Au cerut, au promis, au primit… Au fost îmbrăcaţi, au fost hrăniţi, au fost ajutaţi… Şi au ajuns cunoscuţi, au devenit scriitori, cântăreţi, slujbaşi lăudaţi şi bogaţi… Şi apoi au uitat totul!…
Acum sunt îngâmfaţi, îmbogăţiţi, graşi… dar îi dispreţuiesc pe cei ce i-au ridicat din noroi, i-au hrănit şi i au îmbrăcat… Ce gânduri poţi să ai în inimă privind acum la tot ceea ce fac şi amintindu-ţi ce făceau…
15. Acum aceştia dispreţuiesc, calcă în picioare, străpung cu vorbe rele pe cel ce le-a făcut şi lor un nume, pe cei care i-au ridicat până la a-i putea vedea şi alţii… Pe cei ce nu i-au lăsat să moară în anonimatul mizerabil din care nu trebuia să se ridice niciodată.
Ar fi fost mai bine de o mie de ori, atât pentru sufletul lor, cât şi pentru ale altora, să nu fi fost cunoscuţi de nimeni. Dar fiecare va răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru felul cum a făcut cu binefacerile primite.
16. Alţii, după ce şi-au ajuns scopul personal, s-au ascuns în vreo vizuină familială şi comodă, fără să le mai pese de Lucrarea Domnului. Alţii au părăsit-o, dându-se unei autorizaţii dubioase şi vinovate, numai ca să nu mai sufere pentru Domnul. Alţii au aruncat cruciuliţa în praf, Biblia în ladă, legământul în butoi. Şi s-au întors iarăşi la vărsătura şi la mocirla pe care le lăsaseră…
17. Unii s-au dus aşa în mormânt… Alţii trăiesc aşa. Încă vii trupeşte, dar ajunşi nişte cadavre duhovniceşti. Şi câţi şi mai câţi, în alte colţuri şi în alte bârloguri! Vai, ce faliment ruşinos şi trist sunt vieţile acestea pentru Dumnezeu!
18. Număraţi voi singuri câţi mai sunt statornici dintre cei cu care aţi plecat odată pe calea sfinţeniei… Şi veţi vedea cât de greu este să fie cineva credincios până la moarte. Şi să-şi ducă sfinţenia până la capăt. De aceea făgăduinţele lui Dumnezeu sunt aşa de mari pentru aceştia.
19. Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat – şi înştiinţarea Lui este foarte aspră şi hotărâtă.Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, s-ar putea să mai trăiască el oare?
Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dedat la nelegiuire şi la păcat, de aceea va muri în ele (Iez 18, 24). Nu este oare acest cuvânt – şi atâtea altele asemenea lui – un avertisment şi o înştiinţare cutremurătoare pentru oricare dintre noi? Ba da!
20. Trebuie cu atât mai mult cu cât suntem tot mai aproape de capăt să luptăm cu toate puterile rugăciunii noastre, ale postului nostru, ale înfrânării şi ale faptelor noastre sfinte, – ca să ne ducem sfinţirea noastră până la capăt pe calea pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a pus de la început paşii credinţei noastre.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, călăuzeşte-ne şi ajută-ne să ne-o sfârşim cu bine în Împărăţia Ta. Amin.
Traian Dorz, Credinţa Încununată