Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981
Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”.
„De ce numai Moise şi Aron să proorocească?” a zis o soră de credinţă, nu numai de trup. Iată ce lucru ruşinos, ca o femeie să înfrunte pe un bărbat credincios. Sora de trup şi de credinţă, Maria, a căutat să-l înfrunte pe fratele ei, Moise. Ea, Maria, n-a învăţat nimic de la primii oameni, cum tot femeia l-a stricat pe Adam. N-a învăţat nimic nici de la Rebeca, cea care l-a stricat pe Isaac. Maria a râvnit numaidecât să proorocească, dar n-a cunoscut ce fel de duh o însufleţea acum. Până n-a lovit-o Dumnezeu cu lepra şi cu ruşinea! Citiţi în Cartea Numeri, capitolul 12, întreg capitolul. Trei bărbaţi s-au răzvrătit, că: de ce numai Aron să fie preot? De ce să nu fie şi ei? Oare numai Aron ştie să ţină cădelniţa în mână? Ce repede încolţeşte şi se prinde rătăcirea de om şi cât de greu se înţelege Adevărul! Aceşti oameni, aceştia trei, i-au mai stricat [şi pe alţii], că au tras de partea lor încă 250 de suflete care vorbeau contra preoţiei şi nu cunoşteau de ce duh erau conduşi. Doreau şefia, doreau scăunelul, doreau întâietatea… Dar cum le-a împlinit Dumnezeu dorinţa? Le-a dat o pedeapsă chiar pe calea Domnului, că s-a deschis pământul sub ei şi i-a înghiţit pe toţi de vii – cum scrie la Numeri 16, 31-35.
Ce le-a folosit lor că au părăsit Egiptul, lumea, dacă pe calea Domnului s au răzvrătit şi au cârtit? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, spune destul de clar: „Cine este înţeleptul, să ia seama la aceste lucruri? Cine este priceputul, să le înţeleagă? Căci căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răi cad în ele” (Osea 14, 9).
Cine nu umblă drept, acela umblă nedrept şi Dumnezeu îngăduie şi această umblare a unora, căci zice: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe. Cine este întinat să se întineze şi mai departe” (Apoc 22, 11).
Omul e liber să facă ce vrea cu sufletul lui.
Cei hotărâţi şi statornici, în frunte cu Iosua şi Caleb, au mers înainte şi au ajuns în Canaan.
Fraţi iubiţi, întâmplări bune şi rele cum s-au petrecut în acest popor al lui Dumnezeu se repetă asemănător şi în istoria întoarcerii noastre la Dumnezeu. Şi pe noi Dumnezeu ne-a scos din lume, din robia păcatului şi a lui Faraon-diavolul.
Bunul Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt, a ridicat şi a ales un slujitor de altar care, prin sunetul desluşit al Evangheliei şi al scrierilor sale, a trezit în noi acelaşi dor de plecare spre Patria Canaanului nostru Ceresc, desprinşi de lume şi de poftele ei. Duhul Sfânt ne-a luminat şi arătat această cale pe care nu trebuie schimbate credinţa şi tainele ei.
Evreii nu şi-au schimbat credinţa când au ieşit din Egipt. Şi noi la fel! A trebuit numai să ne schimbăm viaţa cea veche, omul cel vechi din noi.
Moise a scris ce trebuie respectat din tainele credinţei. Duhul Sfânt la fel i a inspirat Părintelui Iosif să scrie – cum la 17 august 1930 a scris un articol că: „Biserica e Casa de rugăciune şi nu trebuie părăsită ca pe o cârciumă; ci trebuie cercetată cu aceeaşi râvnă a lui David şi a Domnului Hristos când a zis: Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă şi pe Mine!” (Ps 69, 9; In 2, 17).
Despre cum trebuie să ne purtăm în Biserică a scris Părintele Iosif la 10 august 1930 şi fratele Ioan Marini la 24 aprilie 1938.
Despre botezul copiilor mici, că e valabil odată pentru totdeauna, s-a scris la 16 noiembrie 1930.
Tăierea împrejur, El a făcut-o şi-i valabilă la 8 zile, în Vechiul Testament.
Despre Împărtăşanie s-a scris că se ia numai de la Biserică, s-a scris la data de 16 iulie 1930, un articol întreg.
Despre Spovedanie, iarăşi s-a scris, la 20 aprilie 1932.
Despre cinstirea Maicii Domnului s-a scris la 17 august 1930, la 18 septembrie 1932 şi la 15 august 1936.
Despre cinstirea Crucii s-a scris la 23 martie 1930: „Dacă Hristos a fost Jertfă, Altarul a fost Crucea! Dacă Jertfa este sfântă – şi altarul este sfânt.”
În Vechiul Testament se făcea o slujbă de şapte zile, o slujbă divină de sfin¬ţire a altarului şi cine se atingea de altar era sfinţit şi el. Citiţi în Exod 20, 30.
La fel se sfinţesc şi cei ce se ating de Altarul lui Iisus Hristos.
Despre cinstirea duminicii în loc de a sâmbetei s-a scris la 2 noiembrie 1930, că e „Ziua Învierii”. Apoi Duhul Sfânt a înfrăţit oamenii şi femeile în adunări de dragoste. Duhul Sfânt a turnat atâta învăţătură clară, care era şi este mana cerească în marea Oaste creştină din ţara noastră, din satele noastre, care au pornit spre Împărăţia lui Dumnezeu.
La 10 ani de călătorie, erau multe zeci de mii de fraţi şi de surori. Astăzi avem în faţă atâţia fraţi care şi-au dezgropat talantul, ştiu să cânte, să se roage, să vorbească…
Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui era şi este vestirea şi miezul mărturisirii fraţilor. Toţi erau mulţumiţi, nimeni nu dorea o altă cale, altă călăuză şi alt duh.
Mulţi au depus legământul în Oaste, ca şi soldatul în armată. Şi erau siguri de mântuire prin ceea ce a făcut Hristos pentru mântuire, nu prin ceea ce face omul.
Eu unul, fraţii mei, aşa am văzut că era la început dragostea dintâi a fraţilor. Oastea cea dintâi a fost dragostea cea dintâi.
Dar diavolul, faraonul Egiptului, duşmanul de moarte al Bisericii Vii, cum a alergat în urma lui Israel, tot aşa va alerga şi în urma fraţilor şi surorilor şi nu se lasă până ce nu-i înşală pe unii cu acelaşi duh de înălţare, de întâietate, de cârtire. Apostolul Pavel parcă pentru noi a scris cuvintele: „din mijlocul vostru…”; din mijlocul nostru, adică al Oastei, se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor. Iar Duhul Sfânt completează: „Astăzi s-au împlinit Cuvintele acestea din Scriptură”. Şi cum a vrut atunci o femeie să proorocească, aşa şi astăzi sunt femei care se ocupă să proorocească din mintea şi din firea lor. Aşa s-a întâmplat cu Apostolul Pavel când lui personal îi spunea Duhul să meargă la Ierusalim (Fapte 20, 22), iar alţii, minţind prin duhul lor, îi ziceau să nu se ducă (Fapte 21, 4).
Care duh spunea adevărul şi care trebuia crezut? Al lui Pavel sau al ucenicilor acelora? Desigur că al lui Pavel. Ceilalţi au luat Numele lui Hristos ca să mintă, cum scrie în Psalmul 139, 20.
Nu mă fac vrăjmaşul nimănui spunându-vă adevărul. Sfătuim frăţeşte pe surori să nu se amestece în conducerea Bisericii, să nu se amestece niciodată, nici în a adunărilor, cum făceau femeile din adunarea din Corint. Să luăm mai bine exemplul de viaţă al Macii Domnului, căci diavolul îndeamnă la cârtire, la răzvrătire… Şi cine îl ascultă, aceluia Dumnezeu îi trimite alt duh. Dumnezeu (nu altcineva), chiar Dumnezeu îi trimite un alt duh… Un duh de ameţeală, care îl face pe om să nu mai ştie ce-i cu dânsul. Nu mai este vesel. Nu mai este plin de bucurie, de nădejde. Se vede pe faţa lui o schimbare tristă. În inimă are îndoială, iar pe alţii îi priveşte de sus în jos.
Duhul acela de ameţeală este dat de Dumnezeu şi se află scris în Isaia 19, 14. La unii care nu s-au mulţumit cu cât le-a dat Dumnezeu, le-a trimis şi câte un duh rău… Ca lui Saul… Citiţi bine la I Samuel 16, 14.
Şi ca lui Abimelec, în Judecători 9, 23.
Tot Dumnezeu trimite şi o lucrare de rătăcire, cum scrie la II Tesaloniceni 2, 11, celor ce nu păstrează dragostea adevărului. Numai prorociile mincinoase schimbă şi strâmbă căile drepte ale Domnului.
Exemplu real: când Apostolul Pavel îl lămurea pe un om cum să vină la credinţă, iată că şi un prooroc mincinos căuta ca să-l abată de la credinţă. Ştiţi ce-a zis Pavel? „Om plin de toată viclenia, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?” (Fapte 31, 2).
Mergea alături de Pavel, dar căuta numai să strice.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune şi azi că: „Proorocii proorocesc în Numele Meu – zice Domnul – dar Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă, ci ei vă proorocesc de la ei nişte vedenii mincinoase, proorocii deşarte, născociri şi închipuiri scoase din mintea lor stricată…” Exact cum spune Ieremia 14, 14.
Cu aceste cuvinte mă adresez numai fraţilor şi surorilor noastre care mai practică învăţături greşit înţelese şi împotriva Bisericii. Domnului Iisus a zis: „Eu am vorbit pe faţă totdeauna şi n-am spus nimănui în ascuns nimic” (In 18, 20).
Cineva!… Cineva o să răspundă odată pentru tot ce se strică în Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu şi la noi, la Dersca, în Lozna, la Streteni. Cum i-a oprit Dumnezeu pe Core, Datan şi Abiram, să nu mai strice pe cei din vechime, tot aşa i-a oprit şi în zilele noastre pe unii, ca să nu se mai strice Lucrarea Oastei prin părţile noastre. Băgaţi de seamă, că nu din ură vă vorbesc, ci să putem lua o lecţie bună. Dintre aceştia o să amintesc pe câţiva: să-l amintesc pe Haralambie Paraschiv de la Broscăuţi, cum căuta să strice Oastea Domnului.
Pe Petrică Strungarul de la Dumbrăveni, care a venit şi a stricat Oastea Domnului prin părţile noastre.
Pe Petrică Ilas de la Serviceşti.
Pe Vasile Valin Nelu de la Rădăuţi.
Şi pe Andrei Buhăianu, care mai mult a fost el înşelat.
Pe fratele Silvestru Barbă, venind cu un camion plin de oameni, când cu accidentul care l-a avut; numai el a murit dintre toţi.
Şi Dumnezeu spune: „Eşti al Meu! De vei trece prin ape şi foc, te voi scăpa!” Dar pe ei nu i-a scăpat, pe niciunul.
Fraţilor, nu sunt lucruri de glumă! Cum le-a arătat Dumnezeu, să nu ne mai strice pe noi! I-a luat de pe pământ mai devreme, ca să nu ne mai strice pe noi. I-a luat de pe pământ mai repede, să nu ne mai strice. Moartea lor poate să fie o lecţie de învăţătură pentru toţi cei de azi, care vor mai face la fel ca ei. Băgaţi de seamă şi iarăşi băgaţi de seamă voi, toţi cei ce îndrăzniţi să stricaţi o Lucrare a lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui!
Cu fraţii de alte crezuri nu avem nimic. Regretăm că unii dintre ei se mai dedau la atacuri neîntemeiate în contra noastră – şi aşa ceva este ruşinos din partea lor.
Biblia nu dă voie [cuiva] să judece pe cei din afară şi scrie că: „Nu este treaba voastră şi nu este datoria voastră să judecaţi pe cei din afară, ci numai pe cei dinăuntrul vostru. Cât pe cei din afară de voi, îi judecă Dumnezeu…” Noi nu facem parte din cultul lor, şi deci suntem în afară de ei… Atunci ei de ce se amestecă? Ce vor?
Cu ce drept şi pentru ce ne judecă pe toate drumurile şi ne critică credinţa noastră?
Calcă Scriptura cu toată pretenţia că au Duhul lui Dumnezeu, dar Duhul lui Dumnezeu nu face atacuri de acestea de felul lupilor asupra turmelor de oi. Eu am dovezi clare [că procedează] în felul lupilor asupra turmelor de oi. Eu am dovezi clare de tot ce fac şi spun ei…
Să nu uite niciodată că nu noi am plecat dintre ei, ci ei au plecat dintre noi. Asta nu le spune nimic? Nu-i frumos să fie atâta bârfeală şi defăimare câtă poate ieşi din gura unora, în Numele lui Dumnezeu. De credinţa şi rânduielile evreilor, ale turcilor, ale chinezilor, ale indienilor nu spun niciodată că ar fi rele… Dar la noi nimic nu-i bun! Totul este rău…
Totuşi îl putem felicita pe preşedintele unui cult care, într-un articol, a scris aşa: „Nu este bine să se neglijeze Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie şi să se călăuzească cineva după nişte proorocii, vedenii şi alte lucruri vestite de alte persoane…”
Noi trebuie să ne uităm la un credincios după roadele lui, şi nu după darurile ce le are. Darurile lipsite de roade tot la pierzare duc. Citiţi clar la Matei 7, 22.
Iar roadele, chiar lipsite de daruri, duc la mântuire. Citiţi la Romani 6, 22.
„Apoi unele suflete – scrie mai departe preşedintele acelui cult –, mai ales femei, au crezut că pot fi proorociţe, şi vai, ce mult au stricat acestea, ca şi cele de la Ieremia 23, 3 şi Ezechiel 3, 13!”
În încheiere, fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că cei din poporul Domnului din vechime toţi au fost botezaţi prin nor şi în mare, prin Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească dintr-o Stâncă Duhovnicească – şi stânca era Hristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s-au scris nouă ca să ne fie de mărturie, drept pilde, ca să nu poftim după lucruri rele, aşa cum au poftit acei de atunci; citiţi la Corinteni 10, 1-6. Şi mai zice Sfântul Apostol Pavel: „pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, şi vă învăţăm ca să nu treceţi peste ceea ce este scris”.
Sfântul Pavel îi laudă şi-i fericeşte pe cei câţiva statornici în credinţă, atât pe cei din vremea lui, cât şi pe cei din vremea de astăzi (II Tes 3, 4).
Azi şi mâine, când vreo încercare va veni să vă cearnă şi pe voi,
„Fiţi statornici, fiţi tari, cu răbdare,
ca niciunul să nu dea ’napoi.
Nu v-abateţi din calea pe care
v-aţi legat şi-aţi pornit la-nceput,
cu credinţă mereu, cu răbdare,
vă urmaţi drumul drag cunoscut”.
Strângeţi, strângeţi grâul acesta duhovnicesc pentru noi, cei din Lucrarea Bisericii şi a Oastei Domnului. Se întâmplă să treacă anii cei de belşug şi să vină anii cei de foamete şi de lipsuri duhovniceşti.
Cui nu cunoaşte Biblia… cui nu cunoaşte nici Oastea Domnului… ştiu că nu-i va plăcea ce am vorbit eu, dar am spus numai adevărul.
Domnul Cerului să vă răsplătească cum ştie El osteneala voastră, prezenţa şi atenţia acordată. Amin.
Slăvit să fie Domnul!