Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Se întâmplă uneori că răbdarea noastră slăbeşte, credinţa scade, dragostea oboseşte şi zborul nostru duhovnicesc pe urmele Mântuitorului Iisus, [pe urmele] tot mai înalte ale harului ceresc adeseori se frânge. Atunci ne prăbuşim şi ajungem să ne târâm şi noi ca vulturul căzut prin praf şi prin noroaie, în dispreţul fiinţelor târâtoare şi a vrăjmaşului mântuirii noastre, care ne-a ispitit şi ne-a trântit jos. Atunci să nu ne lăsăm trântiţi! Sus inima, suflet credincios! Sus privirea! Sus, sus, spre cerul strălucit, unde ne aşteaptă iarăşi Domnul nostru biruitor şi credincios. Uitaţi ce este în urmă! Scârbiţi-vă de ceea ce este jos şi, cu un sfânt elan biruitor, să suiţi iar spre înălţimile unde trebuia să fi rămas mereu, înălţându-vă pe urmele Domnului. Spre înălţimile unde este cerul curat, cântecul de biruinţă, starea de har în Hristos. Domnul şi împăratul nostru vrea să Se laude cu noi înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi nu numai atunci la sfârşit, ci să Se poată lăuda cu noi în fiecare zi din viaţa noastră.
Să ne-arătăm vrednici de încrederea Lui şi de dragostea de care ne-a învrednicit El. Să alergăm totdeauna la ajutorul rugăciunii şi dragostei Sale. Harul Său este gata să ne ajute în orice stări grele, când ajungem să fim jos. Să nu ne pierdem credinţa, chiar dacă uneori zace răbdarea noastră trântită; să nu ne pierdem râvna şi dorinţa de a ne ridica. Pentru că cine doreşte să se ridice se va ridica. Dumnezeu este în stare totdeauna să ne ajute şi gata să ajute pe oricine vrea să se ridice, numai să dorim din toată inima acest lucru. Să nu ne lăsăm trântiţi!
Suflete trântit, ridică-te! Hristos este lângă tine. Cere-I ajutorul şi-l vei primi îndată. Amin.
Când zace uneori răbdarea
prea îndoită de-ntristări,
o, vindecă-mi-o, rugăciune,
’nnoindu-i sfintele-aşteptări!
’Nnoieşte-mi, Domnul meu,
puterile mereu,
să pot răbda, să pot lupta
pân’ la venirea Ta!
Când dor ale credinţei coapse,
de lovituri şi-mpotriviri,
o, vindecaţi-mi-le, lacrimi,
cu mângâieri şi cu-ntăriri!
Când cad ale nădejdii aripi,
de zboruri prin furtuni şi vânt,
o, vindecă-mi-le, puterea
curajului din legământ!
Când râvna inimii slăbeşte,
când mi se stinge-ascunsul jar,
o, mustră-mă, dar mă-ntăreşte,
dumnezeiesc şi tainic har!
Când sângeră-a iubirii frunte,
de spinii lungii despărţiri,
o, vindecă-mi-o, strălucire
a mult-doritei Reveniri!