Cât am pierdut noi pentru Tine
e tot ce-n lume-aveam senin
– ce mult e pentru noi, Iisuse,
dar pentru Tine, ce puţin!
Copiii, soarele şi casa
ce-n lume numai una ai
iubirea, libertatea, visul
şi tot ce-i unic într-un grai,
Pe toate le-am pierdut, căci anii
trecuţi cu ele nu mai vin,
nu mai revine viaţa dusă
şi tot ce-a fost a fi senin…
Pierduţi sunt anii când mânuţa
copiilor ne-ar fi-alintat
şi ziua când părinţii noştri
nemângâiaţi s-au ’mormântat!
Pierdutu-s-a prietenia
cu bucuriile din ea
şi tot ce fiecare-n lume
o dată numai poate-avea.
Şi nu numai o zi, ca-n moarte,
şi-o dată Ţi le-am dăruit,
trăind, în fiecare clipă
de mii de ori Ţi le-am jertfit!
Pe faţa noastră, suferinţa
neşters lăsat-a chipu-i mut
şi nimenea pe lumea asta
nu poate-ntoarce ce-am pierdut…
E unic pentru noi aceasta
– dar pentru vecii toţi câţi vin
şi pentru cât în ei ne-aşteaptă,
Iisuse Scump – e prea puţin!
Traian Dorz, Cântarea anilor