Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
– cei care mor în Domnul au chipul strălucit.
Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
– cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.
… Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
– cei care mor în Domnul au cerul glorios.
Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
– cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.
Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
– cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!
Traian Dorz, Cântarea învierii