Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Liebling – 24 iulie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
O nuntă este totdeauna prilejul celei mai mari bucurii în viaţa fiecărui om. Dumnezeu a rânduit ca fiecare om, oricât de chinuită i-a fost viaţa, [măcar] o zi de bucurie să aibă în această viaţă: ziua nunţii lui.
Au fost multe nunţi, am auzit mărturisirea multora. La cuvântul unor miri sau la rugămintea lor, mi s-a muiat inima când au spus: „Am fost un copil sărac, orfan de amândoi părinţi”… iar sora la fel. Însă Dumnezeu le-a rânduit şi lor o zi fericită: ziua cununiei, ziua nunţii lor.
Nunta deci este un prilej de bucurie nu numai pentru cei doi cărora Dumnezeu le rânduieşte această zi fericită şi neuitată pe totdeauna în viaţa lor, ci şi pentru toţi ceilalţi: prieteni, rudenii, părinţi, vecini, cunoscuţi, apropiaţi care doresc să însoţească două suflete în această zi neuitată pe totdeauna pentru ei.
Participăm în acest moment, în număr aşa de frumos, la sărbătoarea nunţii acestor doi miri, acestor două suflete pe care Dumnezeu le binecuvântează astăzi cu taina minunată, taina cea veşnică ce este mai deosebită decât toate celelalte şi care este atât de asemănătoare cu unirea lui Hristos cu Biserica Sa.
În Sfânta Evanghelie, Taina Nunţii, taina unirii celor două suflete nu numai că împlineşte o hotărâre veşnică, minunată a lui Dumnezeu, dar simbolizează acea tainică unire a lui Hristos cu Biserica Sa.
Această părtăşie începe pe pământ, dar sfârşeşte în Cer. Începe aici şi nu se mai termină niciodată, pentru că este scris: „Cei doi vor alcătui un singur trup. Şi taina aceasta este mare”, – spune Sfântul Pavel la Efeseni.
Şi nu ştim când vorbeşte despre mire şi mireasă şi când vorbeşte despre Hristos şi Biserică. Pentru că, în lumina lui Dumnezeu şi în planul cel veşnic al lui Dumnezeu, aceste două uniri au aceeaşi valoare sfântă şi veşnică. Aşa a rânduit Dumnezeu de la început. Aşa a fost de la început. Numai mai târziu, cu trecerea timpului şi slăbirea credinţei, prin pierderea legăturii cu Dumnezeu, prin pierderea ascultării de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, de sfintele porunci ale lui Dumnezeu, a încetat să fie privită în acest fel sfânt valoarea acestei uniri cereşti, valoarea Tainei Nunţii.
În poporul nostru, creştin de la originea lui, cum s-a mai spus, Taina Cununiei, Taina Nunţii, a fost totdeauna o taină sfântă, ca şi toate celelalte taine sfinte, între care Nunta străluceşte cu o valoare şi un preţ unic.
Ne bucurăm la nunta aceasta!
Când am venit, am întrebat pe un om: „Unde este aici, în satul acesta, nunta la care mergem?”
Şi omul ne-a spus: „Sunt două nunţi în noaptea aceasta în această localitate. Una este într-o parte a satului, iar cealaltă este în altă parte”… Apoi noi am întrebat de nunta aceasta şi am ajuns să o găsim.
Ştim însă că dincolo, la cealaltă nuntă, se petrece altfel. Dumnezeu a dat o clipă tuturor celor care doresc să se gândească măcar cu ocazia aceasta la diferenţa dintre cele două nunţi, dintre cele două feluri de bucurii şi de petreceri care în localitatea aceasta au loc în această seară.
Nunta, am spus de la început, este un prilej de bucurie. Numai că nu la toţi oamenii bucuria are acelaşi înţeles. Noi ne considerăm oameni creştini, ne palce să ne numim că facem parte din credinţa creştină, că suntem botezaţi în această credinţă, că am mărturisit prin părinţii sau prin naşii noştri încă la botezul nostru, în cele dintâi clipe ale existenţei noastre, că ne lepădăm de satana şi ne unim cu Hristos. Şi au fost însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci şi-n Numele Duhului Sfânt – semnele mântuirii asupra noastră: ochii noştri, ca să vadă căile lui Dumnezeu; urechile noastre, să dorească să audă Cuvintele lui Dumnezeu; mâinile noastre, să caute să lucreze pentru Dumnezeu; picioarele noastre, să alerge pe căile lui Dumnezeu. Şi întreagă fiinţa noastră a fost pecetluită cu pecetea Duhului Sfânt pentru slujba şi pentru chemarea mântuirii. Aşa cum a fost mărturisit de la început în credinţa noastră, cum ne place să ne numim şi să ne lăudăm cu toţii cu urmarea şi slujirea lui Dumnezeu.
E adevărat, în decursul istoriei noastre, poporul nostru, creştin de la începutul lui, a avut de pătimit şi de îndurat stăpânirea acestor păgâni asupra vieţii şi asupra credinţei, şi asupra istoriei sale. Aceasta a avut o înrâurire nefericită… Şi, de la frumuseţea praznicelor noastre pe care le-au sărbătorit părinţii, moşii şi strămoşii noştri în chip creştinesc, în decursul veacurilor, stăpânirile străine au făcut să dispară din viaţa noastră urmele frumoase, obiceiurile sfinte pe care credinţa în Dumnezeu şi înaintaşii noştri sfinţi ne-au învăţat să le păzim şi să le păstrăm. Şi înrâurirea nefericită şi nefastă a stăpânirilor păgâne şi vrăjmaşe credinţei noastre, în decursul veacurilor, a făcut ca poporul nostru să uite frumoasele obiceiuri avute la începutul credinţei lui şi să înceapă să batjocorească chiar ce a avut el mai frumos în viaţa lui.
Dumnezeu e singurul Aliat şi Ocrotitor, Părinte, Mamă, Prieten, Binefăcător al poporului nostru şi al fiecăruia dintre noi, iar noi nesocotim cuvintele Lui şi bunele, şi frumoasele obiceiuri de la botezuri, de la aniversări, de la nunţi şi chiar de la înmormântări (de la clipele cele mai dureroase şi mai tragice din viaţa unei familii şi a unui om)… Şi uităm de frumoasele noastre învăţături şi obiceiuri lăsate de părinţii noştri şi de Cuvântul lui Dumnezeu şi ne batjocorim credinţa noastră cu jocuri, destrăbălări, băuturi îmbătătoare care degenerează în păcate şi-n urâciuni tocmai în momentele în care ar trebui ca sufletele noastre să participe cu toată puterea şi cu toată simţirea la durerea unei familii. În loc să fie prilejuri de rugăciune, de participare îndurerată şi iubitoare, au ajuns prilejuri de păcătuire şi de destrăbălare.
Cât de departe am ajuns de ceea ce trebuia să rămânem noi, după pilda înaintaşilor noştri şi după învăţătura credinţei noastre cu care ne place să ne lăudăm că o ţinem şi că-i suntem credincioşi!
Iată însă că Dumnezeul părinţilor noştri a primit jertfa lor… Citiţi Istoria poporului nostru şi vedeţi cu câte lacrimi şi jertfe a trebuit să fie udată această Istorie, că nu-i loc în tot cuprinsul ţării noastre să nu fie însemnat cu o cruce, cu un mormânt, cu o mănăstire, cu un loc istoric din care să ne vorbească un erou, o jertfă, unul care şi-a dat viaţa pentru ca odată şi odată şi poporul nostru să ajungă să-L slăvească pe Dumnezeu chiar în bisericile sale în limba sa. Să ajungă să înveţe în şcolile sale în limba sa. Să ajungă să se poată ruga şi să poată mulţumi lui Dumnezeu în limba sa, pe care atât de multe secole n-a avut libertatea şi îngăduinţa s-o rostească.
Acum participăm aici la o nuntă aşa cum au fost nunţile în primii ani, în primele zile ale creştinilor de pe plaiurile patriei noastre. Şi Îi mulţumim lui Dumnezeu că am putut ajunge să vedem minunea unei astfel de nunţi creştineşti, în care de la început şi până la sfârşit să se trăiască într-o atmosferă cu adevărat creştinească. Pentru că este necesar ca omul să-şi încredinţeze lui Dumnezeu soarta lui în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, în fiecare seară, pentru tot ce are de întâmpinat, fie plecând, fie venind, pentru că niciodată nu se ştie dacă, plecând de acasă, omul mai poate ajunge din nou între ai săi.
Cât de mulţi, mai ales acum, pleacă bucuroşi şi fericiţi de acasă şi nu ştie [niciunul] la care cotitură îl aşteaptă moartea. Fiecare dintre noi am putut vedea din ce în ce tot mai des astfel de tragice, dureroase, dramatice întâmplări. Viaţa nu e sigură pentru nimeni; moartea e sigură pentru toţi. De aceea, de fiecare dată, omul trebuie, de la păşirea peste pragul casei, să-şi ridice toată inima şi gândurile spre Dumnezeu şi să plece totdeauna cu dragoste de lângă cei pe care îi lasă acasă, fiindcă niciodată nu se ştie sigur dacă la întoarcere îi va mai găsi pe ai săi sau dacă se va mai întoarce el însuşi.
Deci, dacă la fiecare pas din viaţă noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi de puternica Lui însoţire, cu atât mai mult la pasul căsniciei, care pentru cei mai mulţi înseamnă ori fericire, ori nefericire.
Dumnezeu Însuşi a poruncit taina aceasta şi oricine doreşte cu adevărat să aibă o viaţă fericită, acela trebuie să înceapă neapărat numai cu Dumnezeu. Suntem fericiţi că în seara aceasta participăm la o astfel de sărbătoare şi unire binecuvântată.
Binecuvântăm pe Dumnezeu pentru aceste două suflete scumpe care stau în faţa lui Dumnezeu şi în faţa noastră ca o dovadă vie despre o credinţă adevărată în Dumnezeu şi despre un început frumos pe calea vieţii lor.
Ce frumos exemplu ne sunt aceşti doi tineri care au renunţat chiar şi la îmbrăcămintea cea care, în chip obişnuit, peste tot se foloseşte ca un dar deosebit şi ca o arătare deosebită a imaginii nunţii lor. Ce frumos şi sfânt este aşa!
Cât de minunate şi sfinte trebuie să fie în faţa lui Dumnezeu podoabele unui astfel de mire şi ale unei astfel de mirese care, din dragoste pentru El, au renunţat până şi la însemnele văzute, care, în mod obişnuit, alcătuiesc o înfăţişare deosebită a momentului nunţii!
Suntem fericiţi că în mijlocul nostru sunt astfel de suflete şi binecuvântăm pe Dumnezeu pentru podoabele pe care ochii cei trupeşti nu le văd; dar pentru ochii sufleteşti ai celor care au deprins să vadă lucrurile care nu se văd, pentru aceşti ochi, aceste suflete strălucesc ca nişte podoabe care cu atât sunt mai frumoase, cu cât pentru ochii trupeşti ele nu se văd.
Ce minunat ar trebui să avem fiecare dintre noi sufletele noastre împodobite în faţa lui Dumnezeu într-o astfel de ţinută duhovnicească, neuitându-ne la cele ce se văd, după Sfântul Cuvânt a lui Dumnezeu, ci să privim la cele ce nu se văd, pentru că este scris: „Cele ce se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice”.
Am dori din toată inima să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru un astfel de prilej de bucurie şi pentru un număr [de fraţi] aşa de frumos!
Am spus de la început că nunta este un prilej de bucurie; şi bucuria este una dintre roadele Duhului Sfânt. În Epistola Sfântului Pavel către Galateni 5, 22, bucuria este înfăţişată între dragoste şi pace, ca o roadă a Duhului Sfânt. Bucuria este un dar al lui Dumnezeu. Şi adevărata Bucurie o află numai acei care caută acest dar al lui Dumnezeu.
În două locuri deosebite din Sfânta Scriptură se istoriseşte despre veştile Bucuriei, aduse de către îngeri. Ce minunată este Bucuria! Ea este o veste adusă de către îngeri pe pământ.
Când Domnul Iisus S-a născut şi când îngerii s-au arătat pe câmpia Betleemului, să aducă vestea aceasta bună celor care o aşteptau – adică păstorilor care stăteau de veghe şi care aveau urechea aţintită spre Glasul lui Dumnezeu şi ochii treji, să vadă lumina Lui – îngerii le-au spus: „Bucuraţi-vă, căci vă vestim naşterea unui Mântuitor”.
Cea dintâi Bucurie au adus-o îngerii lumii, pământului, prin naşterea Mântuitorului. Prin vestea că tuturor li S-a născut un Mântuitor. Nu există o bucurie mai mare pentru cineva care îşi dă seama într-adevăr ce înseamnă mântuirea sufletului, decât vestea adusă de îngeri: „Bucuraţi-vă, vi S-a născut un Mântuitor. Căutaţi-L şi-L veţi afla”.
Păstorii L-au căutat şi L-au găsit. Şi scrie Cuvântul lui Dumnezeu acolo că s-au întors plini de bucurie.
Am vrut să vă amintesc încă un loc din Sfânta Evanghelie, când tot îngerii au vestit, de data aceasta, Învierea şi Viaţa Veşnică sfintelor Mironosiţe care s‑au dus plângând să-L caute pe Mântuitorul mort. Dar îngerii le-au spus: „Bucuraţi-vă, Hristos a înviat! A spus să vă duceţi în Galileea, unde-L veţi întâlni…”. Şi L-au întâlnit.
Pe lângă bucuria cea mare că Dumnezeu ne-a dat în această seară petrecerea aceasta fericită lângă Cuvântul Său cel Sfânt, însoţind în această taină două suflete scumpe şi nouă, şi Domnului nostru, am dorit să vă aducem aminte aceste două momente însemnate din Sfânta Evanghelie, de care noi trebuie totdeauna să ţinem seamă şi la care trebuie să luăm aminte fiecare dintre noi cu toată puterea sufletului nostru:
Bucuria din Noaptea Naşterii
şi Bucuria din Dimineaţa Învierii.
Îngerii au spus: „Bucuraţi-vă!”. Şi să nu uităm niciodată că numai bucuria aceasta – de Hristos şi bucuria lui Hristos şi bucuria în Hristos, bucuria cu Hristos – este adevărata bucurie.
Am mai amintit – şi dumneavoastră ştiţi: în noaptea asta sunt, în locul acesta, două nunţi, două feluri de bucurii.
Noi, venind pe drum, am mai întâlnit nişte nunţi, dar nişte bucurii vinovate şi bucurii care vor sfârşi cu multe lacrimi, pentru că este scris: „Vai vouă care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge”…
Bucuriile lumii, bucuriile păcatului, bucuriile stricăciunii, bucuriile lucrurilor acestora vinovate în faţa lui Dumnezeu sunt înşelătoare, sunt amăgitoare, sunt pierzătoare… Nu vă bucuraţi de ele! Nu vă bucuraţi acum!…
Gândiţi-vă cât de amar vor fi plătite aceste bucurii mâine, când va veni sfârşitul tuturor lucrurilor rânduite de Dumnezeu, care nu va întârzia să se arate faţă de oricine a făcut binele sau oricine a dispreţuit aceste [înştiinţări].
E o noapte deosebită noaptea aceasta şi e o nuntă deosebită nunta aceasta. Nu vă grăbiţi să plecaţi să vă culcaţi! Nu vă grăbiţi să vă întoarceţi şi să părăsiţi această stare de vorbă.
Aici, nevăzut, puternic, înalt, sfânt, veşnic, înfricoşat, stă Hristos! Să ştiţi: de la cel dintâi cuvânt de rugăciune, El a fost aici; căci în Cuvântul Lui este adevărat, este scris: „Oriunde doi sau trei vor fi adunaţi în Numele Meu, Eu voi fi acolo”.
Nu-L vedem acum, dar El este aici!…
Nici soarele nu se vede totdeauna pe cer, dar el este totdeauna acolo.
Domnul şi Mântuitorul nostru ne-a încredinţat făgăduinţele Sale. Nunta aceasta nu este o nuntă obişnuită. Poate că în satul acesta niciodată n-a mai fost o astfel de nuntă.
Să ştiţi însă că aşa petreceau înaintaşii noştri, creştinii cei dintâi, părinţii noştri, Sfinţii Părinţi de care ne place să vorbim şi a căror istorisire ne place să o mai auzim la sfintele noastre slujbe sau mai citind câte o carte din „Vieţile Sfinţilor”.
Dar să ştiţi: numai în felul acesta se pot petrece cu adevărat nunţile creştineşti, care vor avea odată binecuvântarea lui Dumnezeu şi în cer, cum au acum pe pământ.
Să nu vă pară rău dacă renunţaţi la două, trei ceasuri de somn în noaptea aceasta, să ascultaţi aici cuvintele lui Dumnezeu – singurele cuvinte care pot da viaţa veşnică acelor care le primesc.
Nu vă pare rău de un timp pe care îl jertfiţi. Alungaţi somnul şi plictiseala şi deschideţi-vă toate inimile şi toţi ochii, şi toate urechile la ascultarea acestui Cuvânt, că se poate întâmpla să fie pentru ultima dată pentru foarte mulţi.
Mântuirea nu se poate oricând afla. Şi nu există bun mai mare pe pământul acesta, pentru nici un om, ca mântuirea sufletului.
Undeva pe frontispiciul unei şcoli mari era scris:
„Cartea este necesară,
pâinea este necesară,
dar Hristos este mai necesar”.
Cu Hristos este binecuvântată şi cartea…
Cu Hristos este binecuvântată şi sfinţită şi pâinea…
Dar fără Hristos nu-i sigur nimic. Cartea ne poate înşela fără Hristos, pâinea ne poate otrăvi fără Hristos. Dar Hristos poate binecuvânta viaţa noastră şi personală, şi familială, şi a tuturor împreună.
Viaţa socială, viaţa personală fără Hristos n-are nici bucurie, nici mulţumire, nici pace.
În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, bucuria este aşezată între dragoste şi pace. Numai cine are cu adevărat iubirea şi pacea are cu adevărat bucuria lui Dumnezeu, că acestea sunt roadele Duhului Sfânt, fără de care nimeni, niciodată nu va putea fi fericit.
Noi dorim, o dată cu rugăciunea către Dumnezeu, să binecuvânteze El nunta aceasta, pe mirii iubiţi şi pe toţi cei iubiţi ai lor care-i însoţesc în acest moment sfânt şi fericit şi pe toţi cei care au ţinut să participe la această bucurie.
Am dorit să ne reamintim împreună de Izvorul şi siguranţa adevăratei bucurii – ale celei care vine de la Dumnezeu. Bucuria pe care ne-au vestit-o îngerii atât la Naşterea Mântuitorului, cât şi la Învierea Lui. Bucuria aflării, bucuria cunoaşterii, bucuria trăirii şi bucuria urmării lui Hristos şi a Cuvântului Său.
Nu există o bucurie adevărată fără Hristos.
De aceea, cel dintâi pas pe care trebuie să-l facem spre adevărata Bucurie este cel dintâi pas făcut spre Hristos.
Cei care sunteţi pentru prima dată martori şi părtaşi la o astfel de nuntă poate că vă veţi mira că vedeţi atâtea suflete în ochii cărora străluceşte dragostea către Dumnezeu, pe feţele cărora strălucesc bucuriile cereşti, în glasul şi în rugăciunile cărora auziţi cu totul ceva neobişnuit. Aceasta, să ştiţi: e bucuria lui Hristos. Bucuria aflării, bucuria trăirii, bucuria umblării şi a cântării, bucuria prezenţei lui Hristos în sufletele acestea.
Bucuraţi-vă că aveţi un astfel de prilej!
Să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze patria noastră şi pe toţi conducătorii ei. Să binecuvânteze satul acesta, conducerea satului acestuia, judeţul acesta şi pe toţi cei care au îngăduit bucuria noastră liniştită în seara aceasta aici, să ne petrecem la încă o nuntă în felul în care şi-au petrecut părinţii noştri.
Să nu uităm tot ce-i de valoare şi tot ce-i frumuseţe, şi tot ce-i de preţ în limba noastră, în istoria noastră, în bunele noastre obiceiuri care, în credinţa noastră, ne-au rămas de la ei. Şi numai atunci suntem cu adevărat urmaşii lor şi numai atunci preţuim cu adevărat jertfa înaintaşilor noştri, când şi noi le urmăm credinţa lor. După cum scrie: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”.
Avem învăţăturile lăsate de la înaintaşii noştri. Nu vorbiţi altceva, decât ceea ce ne-au scris Sfinţii Evanghelişti şi ne-au lăsat nouă marii Părinţi ai Bisericii.
Aţi citit vreodată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”?
Aţi citit vreodată scrierile cronicarilor Miron Costin, Grigore Ureche şi ale celorlalţi? Dacă le-aţi citit, ştiţi că toate scrierile acestora au referiri la Sfintele Evanghelii şi vorbesc despre credinţa părinţilor noştri în Dumnezeul nostru.
De aceea, dacă dorim cu adevărat să ne cinstim Istoria şi părinţii, trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne încreştinăm obiceiurile noastre: să înlăturăm din obiceiurile noastre băuturile îmbătătoare, jocurile destrăbălate, cuvintele porcoase, glumele urâte care se petrec până şi la înmormântări, până şi la privegheri, până în cele mai sfinte şi mai alese momente din tainele noastre, din viaţa noastră.
Această lucrare de întoarcere la Dumnezeu a propovăduit-o şi o propovăduieşte Lucrarea în mijlocul căreia se petrec astfel de nunţi şi astfel de petreceri cum vedeţi acum în faţa dumneavoastră.
A avut Dumnezeu milă de poporul nostru, ca – în momentul când ne-a dat întregirea noastră naţională, atunci când Dumnezeu a dat independenţa poporului nostru, întregirea lui în mijlocul unor hotare libere – atunci să ne trimită şi această Lucrare a Oastei Domnului. Ea a fost trimisă de Dumnezeu printr-un profet al Său: Părintele Iosif, care a fost profetul vremilor noastre şi al poporului nostru. Părintele Iosif, care a strigat: „Înapoi la Hristos!”… Destul cu robia păgânească! Dumnezeu ne-a dat independenţa naţională. Dumnezeu ne dă şi independenţa cea sufletească.
Am scăpat de asuprirea altor neamuri păgâne, dar am rămas mereu sub asuprirea unor păcate care sunt nişte duşmani mai necruţători: păcatul beţiei, păcatul înjurăturii, păcatul urii, păcatul tuturor celorlalte obiceiuri destrăbălate care ne robesc, care nefericesc neamul nostru, copiii noştri, familiile noastre şi de care numai Hristos ne poate salva.
Când a venit izbăvirea noastră de sub jugul popoarelor străine care ne-au stăpânit şi am căpătat independenţă naţională, ce bucurie, ce bucurie a fost! Eram copil atunci, aveam 4-5 ani… Nu uit!… Plângeau de bucurie părinţii noştri că am scăpat de robia celor care de secole întregi chinuiseră poporul nostru. Dar Lucrarea Oastei Domnului era un dar în acele momente, trimis de Dumnezeu, prin care să scăpăm de robia unor duşmani şi mai nefericiţi, care erau păcatele, răutatea, stricăciunile sufleteşti de care Dumnezeu a vrut să ne dezrobească tot atunci.
S-a întâmplat însă altfel… Dar mila lui Dumnezeu nu s-a sfârşit; răbdarea şi dragostea lui Dumnezeu n-au încetat. Bunătatea Lui nu s-a sfârşit, iar ceea ce vedeţi acum în faţa ochilor dumneavoastră este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, Care luptă încă să ne scape de robia acelor patimi de care n-am scăpat atunci când am obţinut independenţa noastră naţională. Să ne scape de păcatul beţiei, al înjurăturii, al sodomiei, al furtului, al înşelăciunii, al minciunii şi al tuturor celorlalte lucruri care degradează şi nefericesc un suflet şi o familie, şi un popor, şi o generaţie…
Şi scăparea este întoarcerea la Hristos, pe care o propovăduieşte această Lucrare.
Vă place nunta aceasta? Nu se poate să nu vă placă! V-au plăcut aceste cântări? Nu se poate să nu vă placă!
V-au plăcut cuvântările? V-au plăcut aceste stări fericite? Nu se poate să nu placă!
Dacă doriţi ca ele să continue, să nu treacă, ci să cuprindă întreagă Biserica noastră, întreg poporul nostru, înălţându-l la un salt ceresc, la o înălţime sfântă, fericită, binecuvântată, frumoasă, vrednică în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor celorlalte popoare, dacă doriţi aceasta, întoarceţi-vă la Dumnezeu. Primiţi vestea cea bună pe care au adus-o îngerii când S-a născut Iisus: „Bucuraţi-vă, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”.
Şi pentru dumneavoastră S-a născut Hristos. Şi pentru dumneavoastră a murit Hristos. Şi pentru dumneavoastră a înviat Hristos. Primiţi-L fiecare şi hotărâţi-vă pentru El, să căpătaţi iertarea păcatelor. Acesta este cel mai mare dar posibil. Ce mare dar este iertarea păcatelor! Să capeţi iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu… căci să ştiţi că iertarea păcatelor nu se capătă fără o pocăinţă sinceră şi fără o întoarcere adevărată la Dumnezeu.
Numai cu… „cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Mântuitorul oamenilor”… numai cu acestea, rostite la Paşti şi la Crăciun – sau poate că la mulţi numai pe patul morţii – nu există iertare şi mântuire.
Să ştiţi: păcatele nu se iartă, nici un păcat nu se iartă; toate trebuie ispăşite. Numai pentru că, ale celui care se întoarce la Dumnezeu, le-a ispăşit Hristos, de aceea sunt iertate păcatele. Le-a plătit Hristos pe Cruce. De aceea s-a vorbit despre Hristos cel Răstignit… De ce a fost El răstignit? El n-a făcut nici un păcat… A fost răstignit pentru păcatele noastre, ale tuturor, dar le iartă numai pe ale acelora care se întorc la El.
Păcatele acelora care nu se întorc la Dumnezeu nu vor fi iertate niciodată; şi atunci va trebui să le plătească acela care nu se întoarce să primească iertarea lui Hristos cu adevărat. Ceea ce se mărturiseşte aici este primirea lui Hristos. De aceea este bucurie venirea lui Hristos.
De ce au spus îngerii: „Bucuraţi-vă, vi S-a născut un Mântuitor!”? De ce?
Numai să ne creeze nouă o zi pe an în care să rostim nişte colinzi, în care să ne pregătim cu nişte haine şi cu nişte mâncări mai deosebite? Nu! Această este o deşertăciune pe care numai păgânii o caută.
În primul rând, bucuria cea mare a naşterii lui Hristos este iertarea păcatelor, pe care o aduce El tuturor celor care se întorc la El. Dar numai celor care se întorc cu adevărat şi pentru totdeauna la Dumnezeu.
Între Tainele Bisericii noastre este şi Taina Pocăinţei. Ce înseamnă Taina aceasta? Naşterea din nou, convertirea. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu-i de-ajuns că ne-am născut creştini; trebuie să devenim creştini”. Şi devenirea aceasta a noastră este clipa când noi, prin această pocăinţă, ne naştem din nou şi devenim oameni sfinţiţi prin Duhul Sfânt, născuţi prin Cuvânt şi care am început şi care dorim o viaţă nouă şi credincioasă până la sfârşit.
Obiceiurile unor astfel de oameni sunt total deosebite de ale celorlalţi sau chiar de ale lor, de dinainte de întoarcerea aceasta. Nunţile acestea… aşa sunt nunţile celor care s-au întors la Dumnezeu.
Privegherile la morţi aşa sunt: în Cuvântul Domnului, în rugăciune şi în cântări duhovniceşti. Nu în beţii, în jocuri de cărţi şi în fumat, şi lucruri păgâneşti, cum îşi petrec cei care zic că sunt creştini, dar nu sunt şi se înşeală singuri. Pentru că pe noi înşine ne înşelăm, nu pe Dumnezeu.
Mărturia noastră, şi de data aceasta, este tot acest adevăr. Adevăraţii credincioşi, membrii ai Bisericii adevărate, sunt oamenii care s-au întors la Dumnezeu şi care L-au primit pe Dumnezeu, aşa cum se şi cântă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”; „…toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”; „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”…
Să nu ne mai îmbrăcăm în felul lumii, pentru că nu putem să bem şi paharul lui Dumnezeu – adică Sfânta Împărtăşanie –, şi paharul dracilor – adică beţiile înşelătoare.
Cine crede că poate să facă acest lucru se înşală singur; pe Dumnezeu nu‑L poate înşela. Ne înşelăm pe noi înşine. Căci cei ce nu-L văd în viaţă pe Domnul Îl vor vedea prea târziu, la moarte, când nu se va mai putea îndrepta nimic.
Petrecerea noastră din seara aceasta este o petrecere duhovnicească. Aşa trebuie să înceapă primul pas într-o familie nouă. Aşa trebuie apoi să decurgă şi celelalte evenimente importante din viaţa noastră, dacă suntem cu adevărat creştini.
Vă rugăm să nu vă supăraţi dacă aceste cuvinte se prelungesc prea mult, căci nu totdeauna vom avea prilejuri ca acestea şi nu totdeauna vor veni alţii să vă aducă aminte de mântuirea sufletului. Vor veni mulţi ca să vă spună bancuri şi prostii, şi vorbe deşarte, şi lucruri înşelătoare. Şi veţi vedea voi singuri ce deşarte şi ce amăgitoare au fost toate celelalte, minciunile lumeşti.
Dar când aveţi ocazia fericită de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, puneţi-l la inima voastră, strângeţi toate aceste cuvinte, pentru că mântuirea sufletului nu v-o caută mulţi, însă pierderea o caută foarte mulţi. Căutaţi-vă mântuirea sufletului câtă vreme se poate găsi.
Poate că mulţi dintre cei ce nu-L cunosc pe Domnul se gândesc că viaţa pe care o trăim noi este o viaţă de lipsuri, de renunţări şi de canon, şi de întristări sufleteşti… O, nu! Nu vă puteţi dumneavoastră da seama ce bucurie mare este să-L cunoşti pe Hristos, să ai iertarea păcatelor şi nădejdea cea dulce că eşti al lui Dumnezeu!
Cea mai mare parte dintre cei ce sunt aici sunt tineri. Ce înseamnă aceasta? Că Lucrarea lui Dumnezeu e tânără, o Lucrare mereu tânără şi întineritoare. Şi feţele celor bătrâni sunt pline de bucurie şi de veselie sfântă, pentru că Harul lui Dumnezeu întinereşte nu numai sufletul, ci şi trupul; şi înviorează nu numai spiritual, ci şi fizic.
Înainte de a veni Lucrarea Oastei peste ţara noastră, noi n-am ştiut să ne rugăm, nu ştiam că există Biblia, că există Evanghelia. Nu cunoşteam o cântare duhovnicească. Nu cunoşteam bucuria unei rugăciuni fierbinţi, nu cunoşteam ce minunate sunt lacrimile vărsate în genunchi pentru Hristos, din dragoste pentru El că ne-a iertat atât de mult, că Şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea noastră.
Acum ştim şi de aceea vă mărturisim cu toată puterea sufletului nostru şi vă chemăm cu toată dragostea inimii noastre să vă ataşaţi de această Lucrare, ca să primiţi bucuria cea nespus de minunată a păcii şi a iertării din partea lui Dumnezeu.
Spune poetul nostru Alexandru Macedonski, într-unul dintre rondelurile sale, două versete foarte frumoase, inspirate din Evanghelie:
„În cer s-ajunge dintr-un salt
sau nu s-ajunge-n veci de veci”…
Acest salt ceresc şi mântuitor dorim noi din toată inima şi ne rugăm noi lui Dumnezeu din toată inima să îi ajute să-l facă fiecare dintre cei ce n-au gustat încă această bucurie. Aşa Îl rugăm din toată inima pe Domnul Dumnezeul nostru, Care este prezent şi acum între noi cu atâta putere şi bucurie şi Care este prezent în mijlocul nostru prin îngerii Săi. Nici nu vă puteţi închipui ce mulţime de îngeri este acum în mijlocul nostru!
Pe fiecare ne-a însoţit cel puţin doi îngeri până aici în locul acesta. Gândul pe care l-aţi avut de a veni vi l-a inspirat Dumnezeu printr-un înger. Gândul de a sta aici, răbdarea de a asculta vi le inspiră şi vi le dăruiesc aceşti îngeri ai lui Dumnezeu.
Una dintre vechile noastre scrieri spune că, de fiecare dată când venim la biserică sau la adunare, ne însoţesc cel puţin doi îngeri: unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Tot ce auzim noi aici este inspirat de Duhul Sfânt pentru fiecare dintre noi. Măcar un cuvânt sau două ne era adresat fiecăruia dintre noi. Îngerul care stă de-a dreapta va scrie tot ce am făcut din tot ce am auzit; şi îngerul cel de-a stânga va zice: „Amin”. Dacă nu ascultăm, îngerul cel din stânga va scrie tot ce am păcătuit împotriva cuvântului auzit, iar cel de-a dreapta va spune: „Amin”.
Iar în Ziua Judecăţii, la care ne vom înfăţişa cu toţii înaintea lui Dumnezeu, fiecare dintre cei doi îngeri vor spune despre fiecare dintre noi, despre ce am făcut sau despre ce n-am făcut. Şi Judecata Domnului va fi dreaptă, căci aceşti doi îngeri au cunoscut toate gândurile noastre şi au văzut toate faptele noastre; şi ei vor spune adevărul. Pe baza acelui adevăr, Dumnezeu ne judecă apoi pe fiecare dintre noi. Şi va da viaţă veşnică tuturor celor care L-au ascultat; şi va plăti cu osândă veşnică tuturor celor ce n-au ascultat, deşi au ştiut, deşi au auzit, deşi au primit îndemnul sfânt.
Să spunem din toată inima: „Doamne Iisuse, vino, vreau să fiu şi eu un copil al Tău. Dezrobeşte-mă de stăpânirea tuturor păcatelor. Eliberează-mă de păcatele de care sunt apăsat, iartă-mă, sfinţeşte-mă, primeşte-mă, scrie-mă în Cartea Ta Sfântă şi în Oastea Ta cerească, pentru ca să ajung şi eu viaţa veşnică”.
Iar după aceea, rugaţi-L pe Domnul să puteţi duce până la capăt mântuirea, cu hotărârea frumoasă şi sfântă pe care aţi luat-o în momentul cel binecuvântat.
Numai până la moarte se cere să fim credincioşi. Iar moartea e aşa de aproape de fiecare dintre noi! Tinereţea, sănătatea nu-i o garanţie că nu poţi muri de tânăr. Nimic nu este o garanţie, decât încrederea în Dumnezeu.
Dorim din toată inima ca tot Cuvântul lui Dumnezeu cel auzit în seara aceasta să fie spre viaţă, spre fericire, spre bunătate, spre pace, spre bucurie. Pentru că nu există o mai mare nenorocire decât pierderea acestui Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu.
Ne rugăm din toată inima în acest moment pentru fericirea scumpilor noştri miri. Îi mulţumim Domnului pentru ei şi ne rugăm şi pentru părinţii lor, şi pentru urmaşii lor. Ne rugăm pentru toţi cei care au luat parte în această seară.
Ne rugăm pentru tineretul frumos care laudă pe Domnul cu poeziile lui, cu cântările lui, cu rugăciunile lui.
Ne rugăm pentru această Lucrare care este ca un aluat pus de Dumnezeu în frământătura credinţei noastre, a Bisericii noastre, a poporului nostru. Ne rugăm pentru ca toţi cei care fac parte din ea, ca nişte fermenţi sănătoşi într-un aluat bun, să dospească frumos pentru o viaţă curată, sfântă, evlavioasă, folositoare semenilor, cinstită, harnică, demnă, ca să-i influenţeze pe toţi cei din jurul lor, angrenându-i ca, împreună cu tot poporul nostru, să facem acel salt minunat de la starea de păcat, la starea de neprihănire; de la starea de întuneric, la starea de lumină; de la starea de robie a păcatului, la starea de slobozenie în Hristos. Ca toată Biserica noastră să nu fie numai o Biserică cu cruce, dar fără Hristos, ci o Biserică în care să trăiască Hristos cu adevărat, de la cel dintâi până la cel din urmă suflet.
Căci aceasta va fi dovada cu adevărat că noi suntem un popor vrednic şi nişte oameni binecuvântaţi.
Domnul să ne ajute la aceasta. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Ce frumos! Cand cei doi prievsc spre lumina candelei, cu siguranta inimile lor se apropie mai mult ca niciodata, se incalzesc si stralucesc! Iar la Biserica apropierea e si mai intima, hranindu-se amandoi din acelasi Pahar!