s-au arătat vădit şi la serbarea din Sibiu. În vreme ce Sibiul vuia de cântări religioase, pădurea oraşului vuia şi ea de o uriaşă petrecere. Acolo erau şi „parohiile din suburbiile Sibiului”, în frunte cu cine?…
Vuietul cel ceresc din ziua cea mare a Cincizecimii împărţise odinioară Ierusalimul în două tabere. Unii plângeau cu „inima străpunsă” şi căutau mântuirea, iar alţii râdeau de apostoli şi de mulţimea celor 3000.
O, binecuvântată Biblie! O, sfântă şi scumpă Carte a lui Dumnezeu! Cum se plinesc şi azi toate cuvintele tale!
Cele două tabere s-au arătat vădit cu prilejul serbării de la Sibiu. În timp ce Sibiul vuia de un fel de vuiet ceresc – afară, în pădurea oraşului, era o uriaşă petrecere la care plecase dis-de-dimineaţă, cu muzici şi drapele, aproape toată suflarea românească.
Nu facem din aceasta nici un reproş nimănui. Noi suntem o Oaste de voluntari şi nu prindem pe nimeni cu arcanul.
Notăm acest fapt numai pentru cine va scrie istoria Oastei şi cea dintâi a ei manifestaţie mai mare.
Ne-a durut însă un lucru. Între cei duşi la pădure erau anunţate în public şi „parohiile noastre din suburbiile Sibiului”, care acolo au fost, în frunte cu preoţii lor.
Şi aceasta, după ce foaia oficioasă a Mitropoliei – «Telegraful Român» – anunţase serbarea Oastei, invitând la ea şi pe preoţii şi poporul din jur. Au venit alţii, de la depărtări de sute de kilometri, iar poporul de aici a luat-o la pădure, în frunte cu cei ce ar trebui să fie în fruntea Oastei. E prea… prea…
Şi încă ceva. Cu tot apelul foii oficioase, afară de lumea ostaşilor, care au venit singuri, n-a venit nimeni, aproape nimeni din preoţimea şi poporul din jurul Sibiului.
Parcă o mână ascunsă ar fi dat parola: „Să nu vină nimeni la Sibiu!”, pentru ca, eventual, să rămânem de ruşine cu adunarea noastră. Dar Domnul nu ne-a lăsat. Vântul cel ceresc a colindat toată ţara şi ne-a trimis o armată întreagă de fraţi şi surori. Dacă n-au venit cei de la câţiva paşi, Domnul ne-a trimis pe alţii, de la depărtări de sute de kilometri.
De altcum, să mulţumim Domnului şi pentru aceasta. Aşa a voit El ca manifestaţia de la Sibiu să fie numai a noastră. Dacă am grăi în limba cea lumească, am zice „prin noi înşine am făcut ceea ce s-a făcut la Sibiu”. Dar acest fel de a vorbi a ieşit de mult din dicţionarul nostru. Prin ajutorul şi darul lui Dumnezeu s-a făcut ceea ce s-a făcut.
Slăvit să fie numele Lui! Amin şi de-a pururi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a făcut nouă!
«Oastea Domnului» nr. 27 / 3 iulie 1932, p. 3