MĂREAŢA ADUNARE A OASTEI DOMNULUI, LA SIBIU [1932]

Ziua a doua de Rusalii. Marea zi a Oastei Domnului
O zi de mare izbândă; o zi hotărâtoare pentru viitorul Oastei
Vorbirea Părintelui Iosif

După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie, în fiecare săptămână, cu „ascultătorii” mei din ţară.
Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Ap. Pavel că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).
În mişcarea Oastei, eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba ce aţi văzut pe la Sibiu, voi să răspundeţi: „Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu nu poate să fie altceva, decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa”.
În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva, decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.
De două zile, bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.
Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea acasă la Domnul. Mi-aduc aminte. Era vineri înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: „O Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit, simţesc că a sosit. O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă 2-3 zile, ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea praznicul Duhului Sfânt.
Deci dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu ar trebui să fiu un mort de doi ani; şi, dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit demult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui este şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dumnezeu!
La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mişcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăunţului de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de 1 an numai cu 10 fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.
Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? 10 inşi, dintre care 5 au fost vorbitorii, iar 5 ascultătorii.
În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoapta: „Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine?”. Dar Domnul nu m-a lăsat.
Şi „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge” – zicea Mântuitorul (Mt 15, 13).
Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins.
Grăunţul de muştar era de la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.
Nici cel ce a sădit este ceva în mişcarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Dumnezeu, Care a făcut să crească (I Cor 3, 6-7).
Oastea Domnului a crescut prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc.
De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită pe praznicul Bunei-vestiri. Făcusem şi oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o pe praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprişan la Locurile sfinte şi am amânat serbarea pe praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Domnul însă a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta şi atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.
De 3 ori, Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca şi când ne-ar zice: „Mergeţi cu serbarea voastră la praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei”.
Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voieşte suflă”; Oastea a ieşit din suflarea acestui vânt ceresc.
„Şi mi-a zis mie Domnul – spunea Ezechil prorocul: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o oaste mare foarte” (Ezec 47, 3).
Şi noi suntem o Oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi viaţa noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi în o „Oaste mare foarte”.
Multe mai sunt de făcut în mişcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat şi neîntârziat va trebui să vină şi organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi ea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub această suflare.
Şi, ca să nu se uite acest lucru, iată, eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în praznicul Duhului Sfânt, să se ţină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală, pe toată ţara; în diferite oraşe.
Se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cuvine-se să ne aducem aminte de toate câte ne-a făcut nouă Domnul. Multe sunt darurile de care ne-a învrednicit pe noi Domnul. Desigur, după darurile de sus de care ne-a învrednicit pe noi Domnul, darul cel mai mare este Î.P.S. Sa mitropolitul Nicolae.
Î. P. S. Stăpâne! În această zi, mare pentru mine, mi se dă prilej să raportez întâia dată, aici în public, despre încredinţarea ce mi-aţi dat-o.
Sunt 12 ani de când, desigur prin voia şi planul lui Dumnezeu – m-aţi chemat de la ţară şi mi-aţi pus în mână plugul de la «Lumina Satelor».
Ca „profesor”, pe vremuri, ne vorbeaţi atât de mişcător despre adâncirea vieţii noastre creştineşti, despre taina cea mare a naşterii din nou. Ne vorbeaţi atât de mişcător despre plugul cel de fer care trebuie să are mai adânc în ogoarele noastre pastorale.
Şi eu, „elevul” de pe vremuri, v-am luat învăţăturile pe sufletul meu. Am pus în brazdă plugul de la «Lumina Satelor», cu lozinca: „Să arăm mai adânc”.
Împotriviri multe am avut în această lucrare. Am mers însă înainte, ascultând de cuvintele Mântuitorului: „Că tot cel ce pune mâna pe plug nu se uită înapoi”. Cu o mână am lucrat şi cu alta ne-am apărat. Cu o mână am semănat şi cu cealaltă am alungat păsările.
Şi era o vreme când, hărţuiţi din toate părţile, arătura părea primejduită. Atunci însă s-a ridicat glasul Î.P.S. Voastre, care ne-aţi redat liniştea lucrării printr-o declaraţie scurtă, categorică: „Staţi pe loc! Căci plugul de la «Lumina Satelor» eu, mitropolitul Nicolae, l-am pus în mâna celui ce ară cu el”.
Î. P. S. Stăpâne! Vă mulţumim din tot sufletul nostru pentru părinteasca dragoste şi ocrotire de care ne-aţi învrednicit. Noi ne dăm seama neîncetat ce s-ar fi ales de mişcarea Oastei fără această binecuvântată protecţie şi ocrotire!
Repet şi cu acest prilej ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori: Oastea Domnului e legată cu toate firele ei de Biserică. Noi luptăm şi vom lupta mai departe pentru ceea ce se cheamă activismul în Biserica noastră. Vom continua să aprindem toate luminile din Biserică; să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Î. P. S. Stăpâne!
Bunul Dumnezeu a binecuvântat semănătura de la «Lumina Satelor». Iată, holdă a răsărit. Iată, holdele sunt mari. Iată, holdele sunt coapte Iată, secerişul a sosit.
După 10 ani de muncă şi jertfă, eu stau azi cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oastea Domnului a copt şi coace holdele. Biserica poate strânge acum în jitniţele sale cel mai bogat seceriş din câte a avut vreodată. Dacă ar fi mai puţine „rezerve” şi mai multă muncă, jertfă şi însufleţire sfântă, Biserica noastră ar putea strânge acum în jitniţele sale cel mai bogat rod din câte a avut vreodată.
Eu am ţinut să fac Bisericii mele un dar şi greşeala mea poate e aceea că n-am început cu „litera legii”, ci am izbit mai întâi stânca pentru apa cea vie. Şi iată, apa a ţâşnit Apele curg din toate părţile. Bisericii îi revine acum datoria să capteze revărsarea apelor.
Î. P. Sfinţite! Iubiţi fraţi! În această zi, mie îmi revine sarcina plăcută să mulţumesc tuturor care au alergat la Sibiu din toate unghiurile ţării.
Mulţumesc fraţilor noştri de la Bucureşti. Oastea de la Bucureşti ne-a venit ca un dar de la Dumnezeu, într-o vreme de mare strâmtoare, când Domnul mă scosese din „front” şi mă chemase în „şcoala” de la Geoagiu.
În această Oaste, Domnul ne-a rânduit secerători, ca fraţii Oprişan şi Lascarov-Moldovanu, care au ajutat şi ajută lucrul Domnului şi cu darul scrisului.
Eu, personal, le mulţumesc pentru dragostea ce mi-au arătat-o în ziua necazului, rămânând ca Domnul Oastei să le dea răsplata cea mare.
Cine va scrie istoria Oastei, desigur, îi va da locul cuvenit şi unui alt dar de care ne-a învrednicit Domnul de sus: Î. P. Cuv. Sa părintele arhimandrit I. Scriban.
A fost de la început caldul apărător şi vestitor al Oastei. Dacă Oastea a trecut Carpaţii aşa de repede, negreşit, a contribuit la aceasta şi vestirea ce ne-a făcut-o păr. Scriban. Cu autoritatea ce o are, ne-a făcut şi acele splendide apărări care vor rămâne în istoria Oastei. Aceste apărări ne-au dat putinţa să putem lucra cu ambele mâini. Luându-ne din mână sabia apărării, ne-a lăsat ambele mâini libere pentru mistria clădirii. Dumnezeu să-i răsplătească ostenelile ce le-a făcut pentru noi!
Mulţumesc apoi şi tuturor fraţilor mei preoţi care au intrat în fronturile Oastei. Cineva spunea că Oastea îşi va ajunge ţinta când toţi creştinii vor fi cu adevărat ostaşii Domnului. Eu cred că e prea depărtată această ţintă. Eu mă mulţumesc cu una mai apropiată: când fiecare preot va fi un adevărat conducător de Oaste – mişcarea aceasta şi-a ajuns ţinta.
Să mulţumim Domnului în această zi şi pentru celălalt dar: Tipografia şi Librăria Oastei. În numele Domnului, eu mulţumesc şi celor mulţi care au sărit cu obolul lor pentru salvarea Tipografiei. Cu ajutor de la Domnul de sus, eu îmi ţin făgăduinţa făcută: la împlinirea a 10 ani, voi înzestra Oastea cu o Tipografie şi o Librărie libere de orice sarcini, care să alimenteze neîncetat fronturile Oastei.
Mă întorc apoi către voi, iubiţii mei fraţi care aţi venit din toate depărtările cu jertfe care au întrecut puterile voastre. La un simplu apel făcut mai mult pentru o serbare restrânsă, voi aţi răspuns din toate unghiurile ţării. Dacă vrea cineva să ştie ce este Oastea Domnului, voi, iubiţii mei, [şi] râvna voastră cea mare este cel mai minunat răspuns. Voi sunteţi răspunsul lui Dumnezeu despre ce este Oastea Domnului.
Să dăm slavă pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul! Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să-I mulţumim pentru toate câte ne-a făcut nouă şi să-L rugăm să ne aibă şi de-aici înainte în grija Lui cea sfântă.
„Până aici ne-a ajutat nouă Domnul” (I Sam 7, 12). În lupta pentru împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre – până aici am ajuns. Să luptăm înainte cu vitejie, căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica în calea noastră, să luptăm înainte, căci cu noi este Dumnezeu. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume – şi ea trebuie să învingă.
Să-L rugăm pe Domnul puterilor să ne conducă mai departe.
Iisuse, preabunul nostru Cârmuitor şi Stăpân, rămâi neîncetat cu noi şi între noi. A Ta este oştirea aceasta – du-ne la biruinţă! Ai Tăi suntem; nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne, ca să auzim neîncetat preadulcile Tale cuvinte: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea”.
Duhule Sfinte! Suflă neîncetat peste noi! Suflă peste noi din cele 4 vânturi, ca să fim cu adevărat o Oaste de biruitori. Amin.

«Oastea Domnului» nr. 26 / 26 iunie 1932, p. 4
şi «Oastea Domnului» nr. 27 / 3 iulie 1932, p. 2