Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere,
care vor rămâne până la sfârşitul veacurilor
Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut un mare răsunet (citiţi pe larg în Faptele Apostolilor, cap. 2). În vorbirea lor, era „vuietul” Duhului Sfânt, iar „vuietul” acesta totdeauna răscoleşte frământările mântuirii sufleteşti.
„Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: «Ce vrea să fie aceasta?»” (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»” (Fapte 2, 37).
Dar, alături de aceşti „răniţi” de „sabia Duhului Sfânt”, în ziua Cincizecimii, era şi o altă ceată. Ascultaţi: „Iar alţii îşi băteau joc (de apostoli) şi ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două tabere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte din mulţime a fost rănită de „limbile de foc”, cealaltă a rămas împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce de mântuire, iar pentru alţii o nebunie.
Aşa a fost în ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
Să luăm, spre pildă, mişcarea cu Oastea Domnului. Ce frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut prin ţară această Mişcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor!
Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei! Pentru cei răniţi de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mângâiere şi mântuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebunie, o „sectă”.
În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi” şi „omul cel nou”; între „omul cel lumesc” şi „omul cel duhovnicesc” (I Cor 3, l; Ef 4, 22-24). Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi care nu se pot înţelege, între doi oameni care nu se pot înţelege (I Cor 2, 14). Din ziua Cincizecimii, a pornit această „neînţelegere” şi ea va dura până la sfârşitul veacurilor.
Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere. Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă”. Când, într-un sat, unii chefuiesc şi petrec la cârciumă, iar alţii îşi petrec în Domnul, cântând şi rugându-se – iată, „dezbinarea” e gata! Iată, „crima” Oastei e dovedită! Când la hramurile Sfintelor Mânăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul – ce mai vreţi? Criminala „dezbinare” ce o face Oastea e vădită. Numai că, pentru această „crimă”, nu putem fi noi răspunzători. Vinovatul e altul: e „vuietul” şi Vântul cel Ceresc din ziua Cincizecimii. „Vuietul” Duhului Sfânt are o mare „vină”. El tulbură „liniştea” oamenilor. „Am avut linişte în parohie – spune o arătare (plângere, n. Ed.) ce s-a făcut contra noastră – până nu s‑a ivit Oastea Domnului; dar de atunci ni sa tulburat liniştea”. Oamenii din respectiva parohie îşi vedeau „în linişte” de beţii, sudalme şi alte păcate şi, iacă, „vuietul” Duhului Sfânt a tulburat această „linişte” de moarte sufletească.
Să nu descurajăm, iubiţi fraţi ostaşi! Scripturile trebuie să se împlinească şi aici. Oriunde Oastea va grăi despre mântuirea sufletului, să ştiţi că vom avea în faţa noastră cele două tabere din ziua Cincizecimii. Pe unii îi va răni Cuvântul lui Dumnezeu, iar pe alţii îi va îndârji.
Oriunde suflă Vântul cel Ceresc, acolo se ivesc îndată cele două tabere. Acolo trebuie să vină negreşit şi hulele, batjocurile, prigoanele.
Eu mă gândesc la binecuvântata zi a Cincizeciinii. Ce bucurie mare vor fi avut apostolii! Poate niciodată nu va fi avut Ierusalimul o zi plină de atâta vuiet şi răsunet sufletesc. Până noaptea târziu vor fi răsunat predicile şi cântările duhovniceşti. Dar oamenii cei lumeşti, desigur, nu vor fi înţeles aceste lucruri. Pe vremile acelea, între Ierusalim şi Galileea (unde era lacul Ghenizaret, bogat în peşte) se făcea mare negoţ de peşte. Apostolii veniseră din Galileea, şi oamenii cei lumeşti, desigur, îşi vor fi zis: Uite, galileenii ăştia au făcut târg bun cu peştele şi acum îşi petrec şi cântă (aşa cum îşi petrec şi „creştinii” de azi după târgurile ce le fac; oamenii cei lumeşti nici nu îşi pot închipui o altfel de petrecere decât cea care iese din duhul diavolului, din alcool).
Dar o altfel de bucurie aveau cei unsprezece galileeni. Cu adevărat, ei făcuseră negoţ de peşte. Pescuiseră trei mii de suflete din adâncul pierzării şi, de bucuria acestui „târg”, „îşi petreceau în cântări de bucurie duhovnicească”. Pentru oamenii cei lumeşti, vuietul şi lucrarea Duhului Sfânt sunt o nebunie, dar, pentru cei credincioşi, sunt o bucurie, sunt o putere pe care nimeni şi nimic nu o poate lua sau tulbura.
Duhule Sfinte! Dă-ne şi nouă, celor din Oastea Domnului, această bucurie şi această putere! Revarsă-Ţi, neîncetat, peste noi darurile Tale şi ne ajută să biruim!
Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»