Despre trei morţi ne spune Evanghelia că i-a înviat Iisus Mântuitorul: fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Între aceşti trei morţi este o deosebire: fiica lui Iair abia numai „adormise”; tânărul din Nain mergea deja spre cimitir, iar Lazăr începuse a „mirosi”. Erau trei diferite stări de moarte.
Aşa stau şi oamenii faţă de boala şi moartea cea sufletească. Unii au adormit numai în răutăţi, alţii merg spre cimitir, alţii au murit de mult. Sunt diferite stări de boală şi moarte sufletească, dar toate sunt pe o formă de rele şi primejdioase.
Vai, ce lucru grozav este boala şi moartea cea sufletească! Şi, vai, cum nu-şi dau seama oamenii de acest lucru! E plină lumea de „morţi” care trăiesc (Apoc 3, 1). Noi oamenii de azi suntem exact în istoria Egiptului, când în fiecare casă era câte un mort – cu deosebirea că atunci în fiecare casă era câte un mort, dar azi sunt câte 4, 5… Şi cu deosebirea că pe morţii de atunci îi plângea lumea, dar pe cei de azi nu-i plânge nimeni (nici măcar părinţii).
Dovedeşte-mi că eşti „viu”
Ce lucru grozav este un om ce a murit în păcate şi fărădelegi, ajungând un mort ce trăieşte! Şi, vai, ce lucru şi mai grozav este când cineva se crede viu, dar el este mort cu sufletul! Acestora le punem în faţă cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur:
„Când un suflet nu are în sine nimic sănătos, chiar de s-ar părea că trăieşte, totuşi el a murit. Omule, de unde pot eu să ştiu că tu ai un suflet viu, care trăieşte? Că poate unde mergi pe drum? Dar pe drum merg şi animalele cele necuvântătoare. Că poate unde mănânci şi bei? Dar aceasta o fac şi fiarele cele sălbatice. Că poate stai drept pe două picioare? Dar aceasta îmi arată mie mai cu seamă că tu eşti fiară cu chip de om. Căci dacă ai toate cele ale fiarei sălbatice, iar spaima ei de om nu o ai, apoi atunci ceea ce văd în tine mi se pare mai mult un monstru. Deci de unde să pot eu şti că tu ai un suflet de om, când azvârli cu picioarele ca şi măgarii, când eşti răutăcios ca şi cămila, când muşti ca şi urşii, când furi ca şi vulpile, când eşti neruşinat ca şi câinele? Aşadar de unde aş putea afla că ai un suflet de om? Sau poate voieşti a-mi arăta că ai un suflet mort şi unul viu?” (Din omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, II Cor 6).
O, ce lucru grozav este boala şi moartea cea sufletească! Dar slăvit să fie Domnul, căci El nu ne-a lăsat în osânda acestei morţi. El a murit pentru iertarea noastră şi a înviat pentru învierea noastră la o viaţă nouă. Oricât ar fi de bolnav sufletul nostru, chiar dacă ar fi şi murit în păcate şi fărădelegi, noi îl putem scăpa primindu-L pe Cel ce a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa, cine ere Mine viu va fi, chiar dacă ar fi murit în păcate şi fărădelegi” (In 11, 25).
Pentru scăparea celor trei morţi pe care i-a înviat Iisus, Evangheliile ne spun că părinţii lor au alergat la Iisus, cerând ajutorul Lui. Pe tânărul din Nain îl plângea mama lui, pe fiica lui Iair, părinţii ei, iar pe Lazăr, surorile lui.
Aşa trebuie să facem şi noi când se îmbolnăveşte „fiica” noastră cea iubită şi una născută: sufletul nostru, viaţa noastră cea sufleteasca. Să aler¬găm şi noi cu credinţă la Iisus Mântuitorul; să crezi şi să te încrezi într-un Iisus Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta la o viaţă nouă.
Dragă cititorule! Ia seama că şi tu ai un bolnav în casa ta: sufletul tău. De când tot plânge şi suspină acest bolnav şi tu stai liniştit şi nepăsător? De când te tot strigă pe tine acest bolnav, să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus Mântuitorul, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău? Ah, ce lucru grozav văd eu: tu ai un mort în casa vieţii tale; sufletul tău a murit în păcate şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu n-alergi să-L afli pe Iisus Mântuitorul? O, nu mai zăbovi, fratele meu. Aleargă îndată la El!
„Daţi-i să mănânce!”
Şi încă o învăţătură de mare preţ putem afla în evangheliile cu învierea celor trei morţi.
După fiecare înviere, Domnul a dat o oarecare însărcinare celor din jurul său. „Daţi pe cel înviat mamei sale!” – a zis Domnul după învierea tânărului din Nain. „Dezlegaţi-l pe el şi îl lăsaţi să meargă” – a zis după învierea lui Lazăr. „Daţi-i să mănânce!” – a zis după învierea fiicei lui Iair.
Ce adânc înţeles este şi în aceste însărcinări! Cei ce învie din moartea păcatelor trebuie aju¬taţi, spre a-şi căpăta viaţa deplină şi a se feri de o nouă boală şi moarte. Tânărul scos din societăţile rele trebuie redat „mamei”; trebuie să se grijească şi să fie grijit să n-apuce iar în căile pierzării. Cel scăpat de patimi este încă legat cu „maramele” lumii; trebuie ajutat să se dezlege deplin.
Şi mai presus de toate, toţi cei înviaţi din boala şi moartea cea sufletească au lipsă de hrană; trebuie să le dăm mâncare duhovnicească. Un suflet scăpat de patimi şi păcate este ca un biet bolnav abia scăpat din ghearele morţii. Sănătatea şi însănătoşirea lui e condiţionată de mâncare; trebuie să mănânce, altcum nu se poate pune pe picioare. Aşa e şi cu un suflet scăpat de boala şi moartea păcatelor; el este încă slab şi plăpând; el are lipsă de mâncare duhovnicească.
Şi cine trebuie să facă această slujbă? Toţi cei care am trecut prin învierea cea sufletească… toţi cei care am trecut prin ceea ce se cheamă renaştere sufletească. Toţi copiii lui Dumnezeu suntem datori să-i ajutăm pe cei ce se trezesc şi învie din boala şi moartea cea sufletească. Domnul ne cheamă să facem această slujbă.
Şi mai ales noi, cei din Oastea Domnului, să luăm pe sufletul nostru această învăţătură. Să ne întărim şi noi neîncetat cu hrană duhovnicească: cu ru¬găciuni, citirea Bibliei şi altele. Iar după ce ne-am întărit, să-i ajutăm şi pe alţii să se întărească.
Daţi-le să „mănânce” celor ce intră în Oastea Domnului! Atâţia şi atâţia dintre cei care intră în Oastea Domnului sunt încă nişte suflete slabe şi slăbite de boala cea grea în care au zăcut. Daţi-le să mănânce, scumpii mei fraţi ostaşi care sunteţi tari, căci altcum sunt în primejdia să cadă iarăşi în boala din care au scăpat. Noi tocmai acest lucru îl căutăm: prin foaia aceasta şi prin cărţile religioase, să dăm mereu celor intraţi în Oaste hrană duhovnicească. Toţi copiii lui Dumnezeu, toţi ostaşii Domnului sunt datori să ne ajute în lucrarea aceasta. Daţi-le să „mănânce” celor intraţi în Oastea Domnului!
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 45 / 3 nov. 1929, p. 3