COMPROMISUL ŞI CONŞTIINŢA

Fr. Ştefan Postică

Într-una din istorioarele sale, Părintele Iosif descrie cearta dintre doi vecini care îşi disputau un metru de teren. Când este pus să jure că nu a mutat hatul, unul dintre cei doi, după ce se gândeşte o clipă, jură. Şi, spune Părintele, pentru o palmă de pământ, şi-a pierdut sufletul, fiindcă a jurat mincinos.
O faptă destul de des întâlnită, banală, mai ales între contemporanii noştri, obişnuiţi cu minciunile şi compromisurile de toate felurile. Şi totuşi, ca mai toate istorioarele Părintelui, această istorioară este purtătoare a unui mare şi adânc adevăr. O clipă poate fi capitală şi poate schimba destinul veşnic al unui om. Un compromis poate fi răscrucea de la care viaţa unui om se poate schimba pentru totdeauna. În acea clipă de gândire, omul cu pricina şi-a ignorat conştiinţa care îl înştiinţa să nu jure mincinos.
În tâlcuirea la Evanghelia lui Zacheu, Părintele Iosif vorbeşte despre acest glas al conştiinţei, spunând: „Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor” (Tâlcuirea Evangheliilor, 2000, p. 29).
Cred că aceasta este şi una dintre caracteristicile fraţilor dintâi: nu îşi călcau pe conştiinţă. Părintele lor sufletesc îi înştiinţase: „Nu-i ascultaţi pe cei care spun: «Ce să facem? Aşa este în lume: ici-colo mai trebuie şi să minţi, ici-colo mai trebuie şi să furi…»”.
Într-adevăr, aşa este în lume, mai ales în lumea contemporană; dar Domnul spune că ucenicii Lui nu mai sunt din lume (Ioan 17, 14). Aşa este, e aproape suprauman să nu faci compromisuri, dar tocmai de aceea Domnul ne-a făgăduit tot ajutorul Lui.
Un compromis va atrage după sine altul, aşa că va avea ca efect o slăbire a glasului conştiinţei din noi. Or, glasul conştiinţei este tocmai glasul lui Dumnezeu, cum arăta şi Părintele în tâlcuirea la Evanghelia lui Zacheu. Tocmai de aceea este atât de periculos compromisul.
Fratele Traian spune undeva că cea mai dulce pernă este conştiinţa curată. Iar într-o poezie scrie: „Pacea conştiinţei, cât ţi-ar fi plătită, / merită, plăteşte, nici un rău nu-ţi pară”. În acelaşi sens, părintele Steinhardt aminteşte în Jurnalul Fericirii de sfatul pe care i l-a dat tatăl său când Securitatea voia să-l transforme în vânzător, turnător: „Dacă vei denunţa, vei fi liber ziua, dar nu vei putea dormi noaptea; dacă nu vei denunţa, vei fi închis ziua, dar noaptea vei dormi ca un prunc”.
Iată cele două căi despre care vorbea Domnul: una îngustă, aspră, şi alta largă, uşoară (aparent), calea vieţii şi calea morţii, cum vorbeşte Didahia.
Noi pe care o vom alege?