Acum duminică avem evanghelia de la Matei capitolul 17, versetele 14-21. Ne arată această evanghelie cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Iisus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că „acest neam de demoni nu iese decât cu post şi cu rugăciune”.
Această evanghelie vine la rând şi în duminica a 4-a din Postul mare. Se află tâlcuită pe larg în cartea I-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, unde am vorbit pe larg despre darul rugăciunii. Acum vom spune ceva despre credinţă.
Evanghelia de duminică se aseamănă cu cea din duminica trecută. În evanghelia din duminica trecută, îi văzurăm pe apostoli în încercarea furtunii. Domnul încercase credinţa lor în furtună.
Şi acum îi vedem iarăşi într-o încercare de credinţă. Îndrăcitul venise la apostoli ca o încercare a credinţei lor. Îndrăcitul – ca şi furtuna – era un fel de „examen” pentru credinţa apostolilor.
Iar apostolii n-au putut presta acest „examen”. Credinţa lor era încă prea slabă pentru a tămădui bolnavi şi a face minuni.
Dacă cercetăm în Noul Testament credinţa apostolilor, apoi o vedem împărţită în două părţi. Înainte de răstignirea Domnului şi pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţă.
De câte ori Domnul i-a pus pe apostoli în faţa unei încercări de credinţă şi de câte ori le-a dat învăţături mai grele, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţa lor. Dar Golgota şi pogorârea Duhului Sfânt pune capăt la aceste îndoieli; pune un hotar nou de credinţă nouă, de credinţă vie, tare şi lucrătoare.
După Golgota şi pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli într-o credinţă de foc, care a făcut minuni şi tămăduiri pe tot locul. Faptele Apostolilor sunt pline cu minunile pe care le-au făcut apostolii.
Înainte de Golgota şi de Cincizecime, apostolii aveau o credinţă şovăielnică, pentru că credinţa lor nu era încă stropită cu sângele Crucii şi nu era încă botezată cu botezul limbilor de foc. Golgota şi Duhul Sfânt au pus pecetea de întărire peste credinţa apostolilor.
Aşa e şi cu credinţa noastră. Hotarul pe care l-au avut apostolii în credinţa lor îl avem şi noi.
Noi avem o credinţă tare sau o credinţă slabă aşa după cum credinţa noastră s-a întâlnit ori ba cu Golgota şi cu Duhul Sfânt. Avem o credinţă tare sau o credinţă slabă aşa după cum credinţa noastră are sau ba pecetea Golgotei şi a Duhului Sfânt.
Credinţa este un dar ceresc. Prin darul credinţei, cerul de sus ne îmbie darul cel mai mare şi scump pe care îl poate primi un om pământean: pe Iisus cel răstignit şi mântuirea prin sângele Lui. Acest dar ni l-a vestit Mântuitorul prin cuvintele: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Însuşi, Fiul Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16). Acest dar ni-l îmbie Mântuitorul şi prin cuvintele Lui: „Amin, amin, zic vouă că oricine crede în Mine are viaţă veşnică” (In 6, 47).
Iisus cel răstignit pentru credinţa noastră – iată, aceasta este credinţa cea tare, cea vie, cea mântuitoare, cea făcătoare de minuni.
Din credinţa aceasta ies toate darurile, toate binecuvântările şi toate biruinţele noastre cele duhovniceşti.
„Între ai Săi a venit Fiul lui Dumnezeu şi tuturor celor care L-au primit pe El, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat puterea să se facă copiii lui Dumnezeu” (In 1, 12).
Iisus, Golgota, ne-a făcut copiii lui Dumnezeu, iar când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci, în chip firesc, ai şi credinţa cea vie, cea tare, cea adevărară.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, ai credinţa cea simplă şi tare a unui copilaş. Căci aţi văzut cum e copilul. El crede tot ce-i spune tatăl, el cere tot ce-i trebuie de la tatăl lui. El n-are nici o grijă. El are dragoste şi încredere desăvârşită în tatăl lui, de la care aşteaptă totul şi cere totul.
Credinţa cea adevărată te face un copil al lui Dumnezeu, iar când eşti un copil al lui Dumnezeu primeşti toate darurile Lui, toată grija Lui şi toată dragostea Lui.
Credinţa aceasta te îmbie să-ţi arunci sarcina păcatelor la picioarele Crucii.
Credinţa aceasta te îmbie să-ţi arunci şi toate îngrijorările la picioarele Crucii. „Aruncaţi asupra Domnului toate grijile voastre şi El Însuşi va avea grijă de voi” (I Ptr 5, 7).
Credinţa aceasta îţi dă putere să scapi şi de necazuri şi încercări. Un copilaş se suise într-un pom. Şi, neputând coborî, plângea disperat. Dar când s-a ivit tatăl său şi i-a întins braţele să sară în ele, copilul a închis ochii şi a sărit cu încredere în braţele întinse. Braţele Tatălui ceresc le are un copil al Domnului în orice primejdie ar ajunge.
Credinţa aceasta îţi dă putere să calci biruitor şi peste şerpii şi balaurii patimilor şi păcatelor.
Aceasta este credinţa care „mută munţii”, care trece prin foc şi apă şi pe toate le biruie. Aceasta este credinţa pe care nici „munţii” fărădelegilor, nici „apa” şi „focul” încercărilor şi ispitelor n-o pot opri în loc.
Credinţa cea vie, credinţa cea tare, credinţa cea pecetluită cu sângele Golgotei este un cutremur care face schimbări mari şi minuni mari în viaţa omului. Aşa precum marile cutremure de pământ schimbă faţa pământului, făcând şes unde era munte, uscat unde era baltă şi râu năvalnic unde era pustie, aşa face şi credinţa cea vie. Ea scufundă „munţi” de fărădelegi, face „grădină” unde era „mocirlă” şi „râu năvalnic” unde era „pustie” de păcate.
Credinţa cea vie face şi azi minuni mari. Ea vindecă şi azi „îndrăciţi”, ea tămăduieşte şi azi boli sufleteşti şi trupeşti. Credinţa mută şi azi „munţi” şi zboară peste „munţi”. Dar credinţa cea slabă, credinţa care nu s-a întâlnit cu Golgota şi cu Duhul Sfânt nu poate face nimic. Ea nu poate „muta” din faţa omului nici măcar o ţigară sau un pahar de rachiu. De „munţii” cei mari, de patimile cele mai mari, nici să nu mai vorbim.
După asta se cunoaşte credinţa cea tare sau cea slabă: dacă poate „muta” ceva sau ba; dacă poate birui patima sau ba. O credinţă care nu poate „muta” nimic e o credinţă goală şi de suflet pierzătoare.
Dragă cititorule! Eu te întreb: cum stai tu cu credinţa ta? Ai tu o credinţă slabă şi bolnavă? Suie-te, iubitul meu, cu ea la Golgota. Acolo e „patria” ei. Acolo e „aerul” ei şi „clima” ei în care se poate face sănătoasă, tare, vie şi lucrătoare.
Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 35 / 25 aug. 1935, p. 5