Cruce veche dintre drumuri,
părăsită şi uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viaţa mea de altădată…
Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine!
Aplecată într-o parte
te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.
…Când apoi durerea-mi mare
m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten,
răsărea un pui de fag.
Mai târziu, o toamnă rece,
într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten,
să daţi mâna amândoi…
Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată,
sfântă şi străină cruce.
Fagul tău e rupt de vânturi
ori de-o mână mai barbară,
iar tu stai şi mai străină
lângă vechiul drum de ţară.
Îmi lipesc de tine gândul
şi cu inima-ntristată
îţi ascult din nou cuvântul
care mi-l spuneai odată.
De Iisus Cel Bun din cuie
şi de oameni fără lege,
şi de tot ce eu atuncea
nu puteam a înţelege.
Dar acum când şi pe mine
tot aşa amar m-aduce,
înţeleg atât de bine
plânsul tău, străină cruce.
Am fost şi eu singuratic
şi străin prin lumea largă,
aşteptând o mână dulce
care lacrima să-mi şteargă,
Dar nici mie, ca şi ţie,
n-a fost nimenea să vină
în necaz şi-n pribegie
cu o inimă senină.
N-am aflat nici eu pe lume
un cuvânt de-mbărbătare,
pretutindeni numai ură
şi dispreţ, şi nepăsare…
Şi-am venit, Iisus, la Tine,
să rămân pe viaţa toată
amândoi pe-aceeaşi Cruce
şi ştiută, şi uitată…
Traian Dorz, din vol. Cântări uitate