– Chemarea preotului azi mai mult ca oricând –
Văzând cele ce se petrec zi de zi în poporul nostru, în toate părţile ţării, cum trimişii unui duh vrăjmaş atacă, de la om [la] om, pe cei mai slabi de înger sau goi în suflet sau… plini de deşertăciune şi dornici de a se face judecători asupra unor lucruri pe care nu le pricep, Preacuviosul Arhimandrit Scriban scrie în «Păstorul Ortodox» (foaia bisericească a judeţului Ilfov) un articol sub titlul de mai sus, asupra căruia atragem toată luarea aminte preoţimii noastre ca asupra unui cuvânt prealuminat şi bun îndrumător. Iată ce scrie învăţatul Arhimandrit:
„Astăzi oamenii se pot mişca mult mai iute ca altădată şi gândurile se strecoară printre ei cu o iuţeală nemaiauzită. Odată auzi că cutare părere a intrat în capul lumii şi nu ştii cum de a pătruns. Deoarece oamenii însă se pot vedea unul cu altul mult mai uşor, deoarece se pot lega între ei apropieri cum nici nu se puteau bănui odată, deoarece foaia tipărită duce gândurile cât de departe, înseamnă că oamenii îşi pot împărtăşi părerile cu o iuţeală negândită.
Starea aceasta are mare răsfrângere asupra mersului credinţei noastre. De unde această credinţă stătea odată nevătămată în sufletele oamenilor, oricât de neînţeleasă şi neîntrebată era ea, azi găseşti între oameni păreri care se încuibează foarte uşor şi prind rădăcini între ei. Oamenii se întâlnesc cu cine nu te gândeşti, care le poate vârî în cap gânduri abătute de la credinţa noastră, ori pot fi căutaţi de străini care umblă după părtaşi pentru credinţele lor. Oamenii sunt ameninţaţi a cădea pe mâna unor învăţători care se strecoară şi fură sufletele. Nici satele nu mai sunt azi apărate de această primejdie.
De aici urmează că preotul trebuie să stea azi mult mai des între oameni ca în altă vreme; trebuie să stea cu ochii roată, pentru a vedea ce se petrece în jurul său… Dacă oamenii săi au lipsit pe undeva, să se teamă ca nu cumva în vremea aceasta cineva să fi turnat în sufletele lor gânduri potrivnice sau străine de credinţa noastră.
Preotul este dator să caute tovărăşia oamenilor mai mult ca înainte, să stea de vorbă cu ei. Chiar stând oamenii numai în sat, sosesc acolo foile de aiurea şi gânduri nesăbuite sunt trântite cu vraful în depărtarea satelor, prin ziarele noastre.
După cum un comandant de oşti, atunci când se află în faţa vrăjmaşului, umblă mai des şi cercetează colţurile de pază, să se încredinţeze cum se îndeplineşte slujba, ca nu cumva vrăjmaşul să-şi facă drum înăuntru, tot aşa preotul trebuie să fie azi mai veghetor ca înainte, fiindcă primejdia e mai mare. Vrăjmaşul e totdeauna în faţă. El pândeşte laturile slabe, pentru ca să dea iureşul pe acolo.
Se spune că propovăduitorii sectanţi caută să răzbească şi că şi răzbesc tocmai pe acolo [pe] unde sunt preoţi mai moi, cu mai puţină grijă de turmă.
De aceea, dacă este aşa, să luăm aminte ca nu cumva tocmai la partea noastră să fie această coastă slabă pe unde pătrunde vrăjmaşul. De fapt, el pătrunde şi nu ştii cum. Căile de răzbatere sunt foarte multe, pe unde numai o priveghere foarte isteaţă le poate descoperi.
Zilele acestea, un preot îmi povestea despre câţiva adventişti care se găseau în Spitalul Colţea din Bucureşti, pe unde umbla el. De asemenea, se găseau acolo şi alte feluri de sectanţi, încât iată că în mijlocul credincioşilor tăi se găseşte sămânţa satanei care lucrează cum apucă.
De unde să poţi sta de strajă acolo toată ziua, ca să prinzi ceva? Dacă mai pui că se găsesc şi printre slujbaşii spitalelor oameni câştigaţi pentru secte şi că aceştia îşi strecoară credinţele printre bolnavi, iată cât suntem de ameninţaţi. Bolnavii sunt oameni care, trebuind să zacă, sunt foarte gata să asculte. Vă închipuiţi cu ce stare sufletească se întorc ei acasă, dacă au avut în spital astfel de tovarăşi de odaie, care le-au împărtăşit gânduri străine şi dacă au avut în spital slujbaşi care strecoară gândul străin.
Preotul pomenit îndată a prins de veste şi s-a pus pe lucru. A venit la mine, mi-a cerut cărţi, i-am dat ce aveam, i-am spus de altele care se puteau găsi şi aşa am luat câteva măsuri. Dar oricum, aceasta e numai o parte din ce se poate face. Lucrul mai de seamă este a avea la îndemână oameni care să poată sta cu oamenii, să le vorbească. Nu ajungem numai noi. Trebuie să avem cât mai mulţi în lumea credincioşilor mireni.
Pe aceştia îi vom trezi şi însufleţi, dacă ne vom ţine de ei, şi aşa să fie ei gata la treabă când nu suntem noi. Dar pentru a putea face aceasta, trebuie să avem ce am spus la început: privirea vie şi ochii roată, pentru a vedea ce se petrece şi a lua îndată măsurile de trebuinţă.“
Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 13 / 29 martie 1931, p. 2
Într-o vreme a promovării non-valorii, a tendinţei de anulare a identităţilor, a negării tuturor principiilor a căror singură respectare duce la viaţă, mai ales şi mai întâi spaţiul religios al existenţei devine din ce în ce mai impregnat de duhul ecumenist, ale cărui sensuri de acţiune sunt amestecul, mixajul, metisarea, hibridizarea şi, în final… dispariţia, neantul.
La vremea sa, arhimandritul Scriban aprecia ca pozitivă lupta unui preot dusă pentru păstrarea identităţii religioase, a credinţei celei curate şi nepătate, nealterate.
Însă te întrebi pe bună dreptate dacă asemenea consideraţii ca ale acestui vrednic om al Bisericii noastre, în contextul politicii religioase de astăzi, mai au vreo relevanţă, mai sunt de actualitate sau ele sunt socotite ca nişte concepţii perimate?
Dacă atitudinea unui preot ca cel despre care spunea arhimandritul Scriban în articolul de mai sus astăzi este socotită învechită, înseamnă că de actualitate este una contrată acesteia, adică de acceptare a imixtiunilor doctrinare pe plan religios. Or, în acest caz, devine tot mai îndreptăţită şi mai reală viziunea pe care a avut-o – şi asupra unor astfel de situaţii – fratele Traian Dorz când a scris poezia pe care o redăm în continuare:
Tu singur plângi
Tu singur plângi şi azi, Iisuse,
la miez de noapte-n Ghetsimani,
Îţi dorm departe ucenicii
şi-nconjurat eşti de duşmani.
Ţi-e plin de neghină ogorul
şi grâul nimicit şi smult,
departe stau „semănătorii“
şi dorm nepăsători de mult.
Umplut-au mărăcinii via,
ogoru-ntreg l-au copleşit,
iar „lucrătorii“ Tăi, departe,
în somn adânc au adormit.
Ţi-s oile pierdute toate,
pe multe şi pe rele căi,
intrat-au lupii printre ele
şi dorm adânc „păstorii“ Tăi.
Pătrunsu-Ţi-au în Casă furii,
au profanat şi-au pustiit,
iar „păzitorii“ puşi, Iisuse,
de mult cu dânşii s-au unit…
Când vei veni, Iisuse Doamne,
credinţă oare vei afla?
Din câţi i-ai pus Tu să vegheze,
câţi oare, treji, vor aştepta?…
Traian DORZ