Vlad Gheorghiu

Cu foarte mare greutate mă aplec spre a scrie despre venirea papei în țara noastră.
Cum oare, mai are vreun sens?
Atât de multă reclamă, atâta entuziasm, atâta pregătire pentru venirea ereticului papă în țara noastră și a ereziei în Biserica noastră.
Cui să adresez acest strigăt? Cine mai aude acum?
Iureșul ca o tornadă spulberă orice argument patristic. Nimeni nu se oprește să privească prin prisma dreptei credințe acest nefast eveniment, care desigur că nu va fi oprit din pricina acestor umile rânduri.
De ce le mai scriu totuși?
Un singur suflet în plus dacă mai înțelege acest strigăt e deja o mare biruință.
Pentru acesta unul singur mă străduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu să postez acest apel îndurerat.
Unde este Biserica neamului meu? Unde e Oastea mea dragă?
Biserica mea tace, ce interese are ea de tace și nu-și informează corect credincioșii despre pericolul ereziilor papistașe? Ea care deține plinătatea patristică a ortodoxiei? Nu știu și nici nu pot cere socoteală cuiva.
Dar Oastea Domnului de ce tace? Ce scopuri urmărește și ce jocuri face?
Când Părintele Iosif a specificat că învățătura Oastei Domnului nu este nici mai mult, nici mai puțin decât învățătura Bisericii, nu s-a referit la conducerea ei ierarhică și la interesele acesteia, ci la învățătura Sfinților Părinți.
Când fratele Traian a întrebat în cadrul unui sfat frățesc care este învățătura Oastei, cu toții au stabilit că învățătura Oastei este învățătura Sfinților Părinți, nu a ierarhiei acesteia. Noi respectăm această ierarhie, ca fiind a lui Hristos, cât merge pe drumul lui Hristos, cât ni-l arată pe Hristos. Când intervin interese de tot felul, nu mai putem confunda ierarhia cu Biserica. Există precedent în acest sens, nu suntem noi primii care socotim a fi greșit un drum care nu duce la Hristos. „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu“ ( Faptele Apostolilor 4, 19).
Sfinții Părinți numesc pe papă și pe papistașii lui eretici, stabilesc canoane speciale pentru cei care au slujit sau primit în lăcașele de cult pe eretici. Dar Biserica Ortodoxă se leapădă acum de aceste canoane.
Oastea Domnului a mai trecut prin momente în care Biserica nu i-a fost alături: când credincioșii sufereau prin închisori comuniste. Cunoaștem episoadele întâlnirilor fratelui Traian Dorz cu ierarhii Bisericii. Și știm că frații ostași nu au dat înapoi, nici nu au făcut vreun compromis, chiar fiind în joc un scop sfânt, acela de legalizare a Oastei. Astăzi, cum întreaga frățietate nu are niciun cuvânt de spus împotriva venirii papei în Biserica Ortodoxă?

Prin tăcerea noastră, primirea papei în Biserica Ortodoxă poate induce credincioșilor de azi ideea că Ortodoxia și Catolicismul sunt parți ale creștinismului, care doar odată unite vor readuce unitatea pentru care se ruga Domnul Hristos în Ghetsimani. Ori noi, ortodocșii, știm că nu este așa. Nici în inerția scrierii nu poți numi „surori“ cele două „biserici“. Că doar una este Biserică până în veac, pe care nici porțile iadului nu o vor sfărâma.

Prin tăcerea noastră vom îngădui ereziei să se strecoare și în Biserica noastră. Duhul Sfânt purcede doar din Tatăl și noi știm aceasta încă de la Sinodul al II-lea Ecumenic, cum putem împreună-sluji cu papa care depersonalizează cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, pe Sfântul Duh, și care denaturează Dogma Sfintei Treimi? Despre care Sfântă Treime vorbim cu papa, când el socotește pe Duhul Sfânt purcedere a Tatălui și a Fiului (deci o creatură). Papistașii au o doctrină duală, nu Trinitară, ei sunt pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfânt).[1]

Prin tăcerea noastră denaturăm sensul luptei unui atât de mare număr de mărturisitori antipapali și valoarea de dogmă a hotărârilor atâtor sinoade de-a lungul celor 2000 de ani de creștinism. Noi acum, prin tăcere, pe ei îi neutralizăm și îi îndepărtăm, pe ei nu-i recunoaștem ca înaintași, dar ne „înaintăm“ cu papa. Toate canoanle Bisericii interzic orice slujire cu papistașii eretici. Noi ne mai numim Biserică Ortodoxă dacă nesocotim tocmai principiile ei fundamentale? Cum cinstim și sărbătorim pe acești sfinți în calendare și în slujbe, dacă tocmai esența învățăturii lor o ignorăm? Și avem chiar și sfinți martiri ardeleni și năsăudeni care au plătit cu viața pentru neunire cu papa și pe care noi îi sărbătorim cu cinste, dar îi nesocotim cu desăvârșire. Ce fățarnică e credința ortodocșilor noștri de azi: poate și nouă ne zice Mântuitorul „morminte văruite“ (Matei, cap. 23). Mai ales că avem deja o nefastă experiență a venirii papei Ioan Paul al II-lea în timpul patriarhului Teoctist.

Prin tăcerea noastră, îngăduim întreagii mass-media să aducă elogii acestui eveniment, ca fiind unul istoric! Da! Este unul „istoric“, pentru că nimeni nu a mai îndrăznit până acum să calce canoanele sinodale în picioare și să se închine papei, ca unui nou (dumne)zeu. De câte ori a fost omagiat și aplaudat atât de mult vreun patriarh ecumenic care a venit în țara noastră cu vreo anume ocazie? Tocmai și prin această megamanifestație, i se recunoaște „superioritatea“ papei în Biserica creștină ca „primului între egali“, iar poporul nu mai poate fi numit drept credincios datorită tăcerii lui.

Prin tăcerea noastră, îngăduim statului să bată monedă cu chipul papei. Dar eu zic, ca și Domnul Iisus, Mântuitorul: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“. Că papa, monetat, deja devine chip al Cezarului, nu al lui Dumnezeu. Și noi, ostașii Domnului, trecem de partea Cezarului, nu a Domnului Oștirii noastre, prin tăcere.
Tăcerea noastră e o blasfemie, pentru că aduce un afront și martirilor luptători antipapiști de două mii de ani încoace, și Bisericii în sine, și lui Dumnezeu.
Părintele Iosif ne dă o dovadă clară a neamestecului cu alte credinnțe: „Aşa cum este confesiunea unită, ea e o corcitură pocită, cu trupul românesc, iar sufletul papistăşesc. Dacă sunt catolici, ei trebuie să se supună tuturor rânduielilor catolice, începând cu slujba în limba latinească, cu preoţimea necăsătorită etc. Dacă păstrează obiceiurile noastre, rugăciunea lui Hristos trebuie să-i facă a se întoarce la noi, de unde au plecat“. [2]
Și fratele Traian Dorz a surprins în scrierile lui crima tăcerii: „În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut…
Care au tăcut vinovat când trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! […]
Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. […]
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui“.[3]
Niciun frate ostaș nu mai ține minte aceste învățături spre urmare? Niciunul nu mai e pe metereze? Niciunul nu mai e treaz? Niciun stegar nu mai este? Atunci, ce fel de Oaste e aceea fără stegari, fără luptători, fără metereze, fără baricade, fără arme, fără tactică de luptă… Goarna Oastei nu se mai aude.

Cui folosește venirea papei în România? Nouă, ortodocșilor, NU! Au nevoie de ea doar cei care luptă să desființeze, să șteargă, să ucidă credința noastră strămoșească, ce ne-a ținut ca neam și ca popor atâtea veacuri. În timpul comunismului, când unii ierarhi ai Bisericii se lepădau de Adevărul lui Hristos, Oastea Domnului a rămas de veghe și a plătit preț de sânge pentru aceasta. Dar noi azi, fățarnici, predicăm despre dragii înaintași, nesocotindu-le însă mesajul și învățătura și pătându-le onoarea și cinstirea.
Primirea papei în Biserica noastră este un semn clar al ecumenismului. Și cine spune că pseudo-sinodul din Creta nu a schimbat nimic se dovedește a fi un mincinos. Pentru că în urma acestui pseudo-sinod s-au creat premisele conslujirii cu catolicii.
Da! Au fost pași spre unitate cu papistașii și înainte de 2016. Că unitatea cu papismul se dorește de multă vreme. Adunarea din Creta însă permite, îngăduie, deschide uși unor inter-relaționări strict ecumeniste, autorizate și îngăduite de Biserica Ortodoxă. Până acum erau doar îndrăzneli în nume propriu, acum Biserica Ortodoxă însăși autorizează aceste evenimente. Și în aceasta constă pericolul cel mare, căderea spre care se îndreaptă cu pași repezi Biserica Ortodoxă.
Suntem totuși în secolul XXI. Și sunt garantate dreptul la liberă circulație, dreptul la propria religie, nimeni nu îi interzice papei venirea în țara noastră. Dar să meargă la catolicii săi! Noi, ostașii Domnului, credincioși ai Bisericii noastre strămoșești, trebuie să spunem împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, un NU răspicat primirii papei de către patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, să spunem NU conslujirii, adunării împreună a papei cu ortodocșii. Să spunem același NU pe care l-a spus Biserica Ortodoxă a Bulgariei, care l-a lăsat pe papă să se roage singur în Catedrala Aleksandr Nevski din Sofia.
Și dacă tot trebuie primit de cineva, că doar suntem un popor primitor de oasteți, să-l primească președintele țării, că și așa nu e nici român, nici ortodox.
Dar cel mai bine, pentru că suntem creștini ortodocși, să dorim mântuire prin revenire la dreapta credință atât a papei şi a preşedintelui, cât și a întregului complex romano-greco-catolic şi a tuturor ereticilor din lume. Că eu nu pot numi Biserică această instituție eretică.
Dumnezeu să ne ajute pe toți la aceasta!

Note:

[1] Pr. Prof. Ioannis Romanides, Dogmatica Patristică Ortodoxă, trad. Dragos Dâscă, Sibiu: Ecclesiast, 2010, p. 35.
[2] Pr. Iosif Trifa, „Despre unirea tuturor creștinilor“ în Lumina Satelor nr. 19 / 20 mai 1923, p. 3.
[3] Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Meditații la Apostolul duminicilor de peste an, vol. I, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pp. 419-420.