Preot Iosif TRIFA, din «Spre Canaan»
„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).
În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâmpere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.
Aşa face şi diavolul
Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămizile“ mele.
Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon.
Dragă cititorule, eu te întreb: cum stai tu cu Faraon? Acum poate mă înţelegi ce rost are această întrebare. Eu aştept răspunsul tău categoric: eşti tu în Egipt, ori ai plecat din Egipt? Eşti tu robul lui Faraon, ori ai rupt-o cu Faraon? Trăieşti tu în lume, ori ai ieşit din lume? A crede că te poţi mântui stând în Egipt sau depărtându-te numai puţin de cuptoarele lui Faraon e cea mai nenorocită stare sufletească. Este exact starea unei păsărele prinsă şi legată cu o sfoară, de către copii. O lasă copiii să zboare puţin, să guste din dulceaţa libertăţii, dar îndată o trag iarăşi înapoi în prinsoare. Mântuirea înseamnă ruperea pe de a ntregul cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul.
Aici intră rosturile Oastei
Şi noi, ostaşii, eram iobagii lui Faraon. Îi făceam regulat „cărămizile“ păcatelor. Şi trăiam în „pace“. Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie! Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon. Şi i-am zis: Faraoane, să fii sănătos!… Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!
Şi a sărit Faraon să nu ne scape. Ne-a luat mai întâi cu buna. Prin argaţii lui ne grăia „Ce vreţi să faceţi, dragii mei?… Staţi pe loc!… Nu vă faceţi de ocara lumii… Ce? vreţi să răsturnaţi lumea pe dos?… …N-au trăit şi moşii şi strămoşii voştri tot aşa? …Aşa a fost lumea de când e şi aşa va fi“.
Iar când noi n-am ascultat acest glas şiret, s-a năpustit Faraon asupra noastră cu prigoane, cu batjocuri, cu ameninţări, cu bătăi şi cu toate uneltirile lui.
Dar noi am stăruit în hotărârea noastră: am rupt-o cu Egiptul, am rupt-o cu Faraon şi am plecat spre Canaan. Noi suntem acum în drum spre Canaan. Noi suntem în pustie. După părerea lumii, noi suntem într-o grozavă pustie. Zice lumea că noi ne „canonim viaţa“. Dar tocmai în această pustie noi avem bucurii pe care nu le-am avut niciodată. Ne hrănim cu mană din cer şi sorbim apă din stânca Golgotei. Cântând, luptând şi biruind, înaintăm mereu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.
Ei, vedeţi, scumpii mei fraţi ostaşi, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu robia lui Faraon. În acest înţeles m-a povăţuit Duhul Domnului să înfiripez Oastea Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul „pustiei“, e drumul luptelor noastre pentru ţara făgăduinţei.
Ori, lumea tocmai în acest punct nu înţelege Oastea. „Auzi, măi, să te laşi de băutură, de jocuri, de petreceri, să te laşi de toate… asta-i prea-prea…; bună va fi Oastea, dar merge prea departe“ (adică exact părerea lui Faraon). „Părintele Trifa – spunea în public un preot – prea exagerează lucrurile cu Oastea… merge prea departe… neapărat trebuie luate măsuri de îndreptare“.
Dar, o Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostaşilor: fraţii mei, întoarceţi-vă înapoi din „pustie“… prea v-aţi depărtat de Egipt… vă cheamă Faraon… veniţi înapoi, la cuptoarele lui! Asta ar însemna pur şi simplu să fac pe crainicul lui Faraon.
Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă, şi iar privegheaţi, căci acum ori mâi târziu veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi aşa, mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit, ca mâine, când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de „exagerările“ mele şi veţi fi chemaţi înapoi, că „prea v-aţi depărtat“! Mai curând ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două sau mai multe feluri de „oşti“. „Oastea“ va fi atunci a acelor care „nu se depărtează prea tare“. Aceştia – din lume fiind – vor avea „pace“ şi „linişte“ în lume.
Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, „turma cea mică“, ce înaintează prin „pustie“, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.
Voi, iubiţii mei fraţi, rămâneţi până la sfârşit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi, la o Oaste ce „nu se depărtează prea mult“. Vi se va spune mereu că la Oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfânt. Ori ce ispite v-ar chema înapoi, lângă cuptoarele şi căldările lui Faraon, voi rămâneţi în pustie şi înaintaţi mereu spre ţara făgăduinţei cântând, luptând şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi decât despre Iisus cel Răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi chemaţi-i şi pe alţii în călătoria aceasta sfântă.
O Doamne Iisuse, întăreşte-ne pe noi în călătoria noastră cea sfântă. Cu „nor luminos şi stâlp de foc“ treci ne prin toate ispitele şi greutăţile. Condu-ne „cu mână tare şi cu braţ înalt“ până în clipa când vom trece Iordanul şi vom intra în ţara făgăduinţei, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor, amin.