Ioan MARINI
Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure…Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă. Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neînlăturată care îi aşteaptă! Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.
Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare. Nu arunca sufletul tău pentru un nimic! Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească. Pentru ce trăieşti pe lume? Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică. Păcătosule, opreşte-te o clipă! Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară: Mai degrabă moartea, dar păcatul nu! Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat! Aruncându-ne la picioarele lui Iisus să spunem:
Plâng şi gem de-atâta vreme,
Faţa-mi arde de ruşine,
Doamne-ndură-te de mine!
O, Iisuse, plin de ruşine şi de durere, pentru păcatele mele, eu le plâng şi le urăsc; şi Tu, Cel nesfârşit de bun, ai milă de mine!
Să trecem acum mai departe.
Dacă este adevărat că păcatul este mâhnitor pentru Dumnezeu, atunci să-L slăvim pe El, pentru milostivirea Sa, văzând că El poartă sarcina păcatelor noastre. Dar, după cum nu se poate spune despre car că el se rupe, ci numai că este apăsat, aşa este şi Dumnezeu apăsat şi totuşi le poartă. Dacă voi şi eu am fi în locul lui Dumnezeu, le-am purta noi oare? Nu! Sigur că nu! Căci timp de o săptămână am arde universul cu foc, sau l-am strivi cu picioarele şi l-am face numai praf.
Dacă legea cerului ar pedepsi atât de repede ca legea omului, unde am ajunge? Ce uşor şi-ar putea răzbuna el onoarea Sa! Câţi slujitori ai Săi nu stau gata să-I împlinească porunca! Cum ieşeau consulii romani însoţiţi de lictorii lor care purtau securi, aşa este însoţit în continuu Dumnezeu de aceia care sunt gata să îndeplinească sentinţa Sa. O piatră, o ţiglă de pe acoperiş, un trăznet, un vânt puternic, ruperea unei artere, a unei vene din trup şi totul s-a sfârşit, iar tu eşti mort, în mâinile lui Dumnezeu plin de mânie. De fapt, El a oprit pe slujbaşii mâniei Sale, căci cerul strigă: „Pentru ce să adăpostim pe căpetenia acestor ticăloşi?“ Şi pământul întreabă: „Pentru ce să-i dau eu recoltă plugarului păcătos?“ Fulgerele trăznesc şi zic: „Dă-ne voie să lovim pe răzvrătitori“ iar marea urlă împotriva păcătoşilor dorind să-i îngroape sub valurile ei. Dar Dumnezeu rabdă şi slujitorii Săi se supun, pentru ca tu, păcătosule, să te trezeşti şi să te pocăieşti! Nu este o dovadă mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu, ca răbdarea Sa îndelungă! Cea mai mare putere a Lui, se arată prin faptul că El este în stare să Se stăpânească, să rabde.
Păcătosule! Dumnezeu te rabdă! Şi te-a răbdat atât de mult! Îngerii s-au minunat de răbdarea acesta! Ei credeau că El te va lovi, dar s-a abţinut. El încă te rabdă! El încă te suferă! Câtă îndelungă răbdare!…
Aţi văzut vreodată un om răbdător să înjure? Iată un nemernic îl întâlneşte pe stradă şi-l batjocoreşte, bătându-şi joc de el, în faţa unei cete de copii. El însă rabdă. Acela îl scuipă în faţă. El mai rabdă încă. Insultătorul îl loveşte. El rabdă în tăcere. „Loveşte-l cu trestia!“ – îi zice unul. „Nu, zice el, eu îl iert pentru toate“. Şi nelegiuitul îl trânteşte jos şi-l tăvăleşte în tină, iar el rabdă şi, ridicându-se plin de murdărie, îi zice: „Dacă ai ceva, vreo nevoie, ca să-ţi pot veni în ajutor, cu toată dragostea o fac“. Chiar în clipa aceea, ticălosul este arestat de un magistrat, pentru nişte datorii. Şi omul de care el şi-a bătut joc atât de mult, scoţându-şi punga din buzunar, plăteşte întreagă datoria aceluia, zicându-i: „Mergi în pace, eşti liber!“ Omul mizerabil, drept răsplată, îl scuipă iar în faţă. Acum ziceţi voi, să-l lăsăm în seama legii! Mai poate fi vorba de răbdare aici?
Aşa i s-ar fi întâmplat omului, dacă răbdarea lui Dumnezeu i s-ar fi sfârşit. Dar, deşi El este apăsat, ca şi carul sub greutatea snopilor, totuşi osia carului nu se rupe. El rabdă încă pe păcătoşii nepocăiţi.
Şi acum, trecând la a patra parte a stării noastre de vorbă, rog pe cititor să dea cea mai mare ascultare celor ce vor urma.
Mă tem că unii din voi n-au privit niciodată păcatul în această lumină, adică să vadă cât de mult păcatul Îl întristează pe Dumnezeu, fi-indcă atunci n-ar mai fi dorit să-L întristeze şi mai departe. Pe de altă parte, sunt alţii care simt că păcatul este un lucru tare neplăcut şi doresc să scape de el.
Aceasta e ceea ce voim să spunem: nu numai că Dumnezeu rabdă încă păcatul, ci în persoana Fiului Său, Dumnezeu poartă păcatul şi-l ia asupra Lui. Aceste cuvinte ar avea o însemnătate adâncă, dacă ar fi puse pe buzele lui Iisus: „Eu sunt apăsat de voi, cum este apăsat carul încărcat cu snopi“. Aici era problema cea mare: Dumnezeu trebuia să pedepsească păcatul, şi totuşi dorea să-şi arate milostivirea Sa, faţă de păcătoşi. Cum avea să se facă aceasta? Iată cum: Iisus vine să moară în locul nostru. Greutatea osândei este pusă pe umerii Săi. Vedeţi cum sunt de îngrămădiţi snopii păcatelor omeneşti peste El?
„Cu dragoste multă-n tăcere adâncă
El poartă marea şi trista povară,
Eu sunt vinovatul, a mea este vina,
Dar Tu cu-ndurarea, purtat-ai păcatul
Ruşinea şi marea ocară.“
Dumnezeu a aruncat asupra Lui, toate păcatele noastre. Aici stau ele ca snop peste snop până ce, gârbovit şi apăsat, El strigă, ţipând, asemenea carului încărcat cu snopi, care geme în timp ce merge. El a fost batjocura batjocoriţilor. El a purtat bolile noastre şi cu durerile noastre s-a îmbrăcat. Priviţi-L!… Vedeţi-L!… Sudoarea Sa e picuri de sânge, care cad pe pământ. Irod îşi bate joc de El. Pilat Îl dispreţuieşte. Ei I-au dat palme Regelui Iudeii. „Eu ţineam spatele celor ce Mă loveau şi obrazul Meu acelora care Mă pălmuiau; n-am ascuns faţa Mea de batjocură şi scuipat“. L-au legat de stâlp, L-au bătut cu vergi, dându-I nu mai puţin de 40 lovituri fără una; „căci nu este cu nici una mai puţin pentru El“. „Pedeapsa noastră a luat-o El, ca noi să avem pace. Prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.“
Priviţi-L! Ca un car încărcat cu snopi, păşeşte El pe uliţele Ierusalimului: plângeţi fiice ale Ierusalimului, deşi El v-a spus: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi!…“. El este întovărăşit de strigăte animalice, care se aud în urma Lui, când trece pe stradă gârbovit sub greutatea crucii, apăsătoare şi grea de păcatele noastre.
Îl duc la Golgota. Aici Îl trântiră pe spate, Îi întinseră mâinile şi picioarele, şi piroanele blestemate Îl pătrunseră prin părţile cele mai simţitoare ale corpului Său, acolo unde se întâlnesc cei mai mulţi nervi. Ei ridică crucea. O, Mântuitorule sângerânde, Ţi-a sosit timpul durerilor celor mai amare!… Cu o smucitură şi putere barbară, ei înfig crucea în pământ. Piroanele Îi sfâşie mâinile şi picioarele Sale. Ce dureri!… Ce dureri!…
El stă atârnat în cele mai grele chinuri, căci Dumnezeu L-a părăsit. Duşmanii Săi Îl urmăresc şi zic: „Iată că n-are cine să-L scape!“. Ei îşi bat joc de goliciunea Lui; arătă cu degetul frica Lui de moarte. Se uită chiorâş la El, Îl fixază cu privirea, Îi necinstesc suferinţele prin glume murdare. Din rugăciunea Lui fac joc de cuvinte. De fapt, El nu mai este om, ci vierme, strivit în picioare. Cu greu îşi poate închipui mintea omenească, cum că El este şi Dumnezeu. Frigurile Îl mistuie, gura Îi este uscată ca o floare arsă de soare şi El strigă: „Mi-e sete!“ Şi tot ce i se poate da este oţetul. Soarele nu vrea să-şi mai dea lumina şi bezna întunecoasă a acestei amiezi înspăimântătoare este un simbol potrivit, al întunericului din sufletul Său. Fiori de groază plutesc deasupra pământului, iar El strigă cu glas mare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?…“
Într-adevăr, o cât de îngreuiat a fost El! N-a fost niciodată o durere, ca durerea Lui! Toate durerile inimii omeneşti s-au adunat în inima Lui şi pedeapsa vinovăţiei păcatului omenesc, s-a revărsat peste corpul şi sufletul Său, ca apa mării peste uscat.
Şi păcatul să fie pentru noi un lucru de nimic? Să râd eu de ceea ce L-a făcut pe Mântuitorul meu să geamă? Să joc şi să fac nebunii, cu ceea ce a sfâşiat inima Lui?
Păcătosule! Nu vrei tu să-ţi predai păcatele în seama Aceluia Care a suferit pentru păcate? Da, ţi-o spun cu toată siguranţa: El a suferit şi pentru tine!… Da, sângele lui Iisus Hristos s-a vărsat şi pentru tine. Şi sângele acesta este sângele care spală orice păcat. De-ar fi chiar păcate de care nu se poate vorbi, ei bine, nu există păcat ce n-ar putea fi curăţit de sângele lui Iisus Hristos. Hulirea lui Dumnezeu, oricât de obraz-nică ar fi; pofta oricât de dobitocească ar fi; lăcomia de avere, oricât de mult s-ar fi mărit, ajungând până la fapt şi înşelăciune; călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi împotrivirea faţă de El, oricât de mari ar fi, toate acestea se pot spăla prin sângele lui Iisus Hristos şi pot fi iertate. De aceea strig către tine care tremuri: oricât de mare ar fi fărădelegea care este trecută în cartea păcatelor tale, oricât ai fi întrecut pe aproapele tău în rău, dacă ai înaintat mai mult în viaţa ta de răutăţi decât un Saul, o Mag-dalenă, şi ca cel mai urâcios dintre păcătoşi – totuşi, sângele lui Iisus Hristos este în stare să spele păcatul tău… Oricât de mari ar fi păcatele tale, sângele lui Iisus Hristos este şi mai mare. Păcatele tale sunt ca munţii, dar Sângele lui Iisus Hristos este ca apele lui Noe, care au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cer, au fost acoperiţi (Genesa 7, 19-20). Astfel va acoperi sângele lui Iisus Hristos toţi munţii de păcate.
Vrei tu să-ţi încredinţezi sufletul numaidecât în mâinile Lui? O vei face? Vrei să faci acest lucru, chiar acum?
Vei şti şi vei vedea atunci îndată cum a murit El pentru tine şi ţi-a luat păcatele asupra Lui; cum a purtat El toate suferinţele tale, iar tu eşti mântuit şi liberat, căci Dumnezeu este împăcat şi tu eşti iertat şi izbăvit de orice vină. Vino, dragul meu, îngenunchează la crucea Domnului Iisus, ca să vezi şi să înţelegi, cum a fost împovărat El, ca tu să fii uşurat; cum a fost El legat, ţintuit pe cruce şi apăsat, ca tu să fii slobozit de păcat.
Eu voiam şi doream să vorbesc despre Stăpânul meu, cum ar fi vorbit Ioan, care L-a văzut şi a mărturisit, căci el putea să mărturisească în chip mişcător despre chinurile de pe Golgota ale Învăţătorului Său. Ceea ce am, aceea vă dau. O, Dumnezeule, întăreşte puterile oricărui suflet şi trimite harul Tău, ca să creadă cu adevărat în Tine…
Căci, dacă nu – şi aici este ultimul punct! – Dumnezeu va purta numai puţin timp povara îndărătniciei noastre, şi dacă noi nu suntem în Hristos, când vine sfârşitul, această greutate ne va strivi pentru vecie.
Textul nostru este redat de diferiţi învăţaţi, altfel decât în traducerea de faţă. După ei ar însemna: „Eu vă apăs ca un car care este încărcat cu grâu“. Asta însemnează că întocmai cum un car încărcat zdravăn, apasă pe străzile nepa-vate ale orientului şi lasă urme adânci sub ele, aşa vreau eu să vă strivesc sub greutatea păcatelor voastre, zice Dumnezeu. Aceasta îţi va fi soarta, iubite cititor, dacă eşti în afară de Hristos: faptele tale te vor apăsa, păcatele tale te vor strivi sub greutatea lor chinuitoare. Trebuie să zugrăvim mai departe aceste grozăvii ale păcatului? Cred că nu! Trebuie numai ca tu, dragul meu, să iei învăţătură din ameninţările acestea. Să părăseşti păcatul şi să te întorci la Dumnezeu.
Alegeţi acum! Alegeţi, vă rog! Fiecare să răspundă, fiecare să aleagă pentru sine.
Vrei tu să urmezi cu adevărat pe Domnul Iisus? Te rog fierbine ascultă-mă, ca şi când tu ai fi singura persoană care ar citi aceste rânduri. Un suflet fără Hristos este deja judecat, fiindcă nu crede (nu-L urmează). Cum vrei tu să scapi, să te mântuieşti, dacă tu, dispreţuieşti o mântuire aşa de mare, ca aceea care ţi se dă în Hristos? Domnul îţi vorbeşte şi îţi spune: „Priveşte pe drumul tău, ai grijă de calea ta pe care mergi… Celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu…“
În timp, în veşnicie, în viaţă, în moarte, în cer, în iad, oriunde ar merge El, eu te rog, urmează-L pe Hristos, căci El poate mântui şi pe cei mai îndepărtaţi, care vin la El. Însă dacă tu nu vrei să-L urmezi pe Hristos, atunci în păcatele tale o să mori. Vino la El. Primeşte-L pe Hristos şi-L urmează, căci în afară de Hristos, nu poţi găsi nici o scăpare.
Cine nu găseşte mântuirea în Hristos, n-o va găsi nicăieri. Ce grozav ar fi să pierzi ceea ce a pregătit El pentru tine! Căci cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare? (Evrei 2, 3). Fie că facem parte din păcătoşii cei mari, fie că nu facem parte încă dintre ei, ce grozav lucru ar fi să murim fără Mântuitor! O, voi cei păcătoşi! De v-ar împinge această grozăvie spre tronul harului! Nu vei găsi niciodată har, dacă nu-l vei căuta la picioarele lui Iisus! O, gândeşte-te, ce ar însemna să nu se deschidă niciodată porţile cerului pentru tine! Nu există altă uşă ce s-ar putea deschide vreodată şi să fii mântuit! Dacă Hristos te leapădă, lepădat eşti; dacă nu eşti stropit cu sângele Lui, eşti pierdut.
Vino, om păcătos! Ce zici? Vrei să intri pe poarta cea strâmtă, sau vrei să dispreţuieşti viaţa veşnică? Vrei să intri umilit pe calea îngustă, prin poarta strâmtă, cu nădejdea că El, care S-a dat pentru tine, te va primi şi te va mântui chiar acuma şi te va face fericit pe veci? Vrei? Vino!
Nu este greu să pluteşti în viaţă peste ape liniştite; dar valurile aspre ale Iordanului morţii te vor face să recunoşti câtă nevoie ai de un Mântuitor. Este greu să mori fără nădejde. A face ultima săritură în întuneric este un lucru teribil.
Am văzut pe un bătrân care, murind, a spus că nu vrea să moară; şi când era aproape să moară, a strigat: „Întuneric, întuneric, întuneric! O, Dumnezeule, nu pot să mor!“ Ah, şi ce grozavă era frica lui, când mâna puternică a morţii îl împingea spre prăpastie! A fost zguduitoare clipa când a părăsit pământul şi sufletul lui s-a scufundat în adâncimile mâniei veşnice.
Când inima ta va bate tot mai încet şi neregulat, vei vedea câtă nevoie ai de un Mântuitor, de un înger la patul tău de moarte. Când se va despărţi sufletul de trup, vei avea nevoie de o călăuză, care să te conducă prin norii întunecaţi ai morţii, spre lăcaşurile fericite ale casei din ceruri. De aceea caută pe Domnul, caută iertarea, caută mântuirea, caută izbăvirea din osândă, din bună vreme. „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând…“ (Isaia 55,6-9). O, Doamne, întoarce-ne la Tine şi atunci vom fi întorşi la Tine! Atrage-ne, şi atunci vom alerga după Tine!…
AMIN.