Ale celui întru sfinți părintelui nostru
VASILE, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei:
ASCETICELE
I
Când cu harul bunului Dumnezeu m-am încredinţat că cererea pietăţii voastre este vrednică de iubirea voastră către Dumnezeu în Hristos, prin care aţi cerut de la mine o mărturisire scrisă a credinţei pioase, la început am ezitat să răspund, cunoscându-mi umilinţa şi slabele mele puteri, dar îndată venindu-mi în minte Apostolul care spune: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Efes. 1, 2), şi „căci cu inima se crede (cineva) spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10), am socotit primejdios să refuz să vă răspund şi să păstrez tăcere despre mărturisirea mântuitoare, pentru că am încredere în Dumnezeu prin Hristos, cum spune Scriptura: „Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu” (2 Cor. 3, 5), Care a învrednicit atunci pe Apostoli, iar acum şi pe noi pentru harul vostru, aşa încât să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai Duhului (2 Cor. 3, 6). Dar voi înşivă cunoaşteţi foarte bine că semnul distinctiv al credinciosului încredinţat cu mântuire (de bunuri) este să păstreze, spre bucuria împreuna-slujitorilor lui, fără falsificare şi fără înşelare, cele pe care i le-a încredinţat spre administrare bunul Dumnezeu. La fel se cuvine ca şi eu să vă înfăţişez, precum este bineplăcut lui Dumnezeu, în interesul comun, cele pe care le-am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu. Căci, dacă Însuşi Domnul, Căruia Tatăl I-a arătat iubirea Lui: „întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3), Care a primit de la Tatăl toată autoritatea şi toată puterea ca să judece, spunea: „Tatal Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc”, şi iarăşi: „Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50), şi dacă Sfântul Duh nu vorbeşte de la El şi spune numai câte a auzit de la El, atunci cu atât mai mult este pentru noi pios şi totodată sigur să gândim şi să facem aceasta, (adică să vorbim) în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Aşadar, câtă vreme este nevoie să se lupte împotriva ereziilor care apar din timp în timp, urmând pe antecesori, diferitele impietaţi, care se seamănă de către diavol, să se împiedice prin metoda cuvintelor contrare sau chiar să se distrugă blasfemiile introduse; altădată, cu altă metodă, să se înfrunte potrivit nevoii celor bolnavi; adeseori cu cuvinte care nu se întâlnesc în Scriptură, dar în general nu sunt diferite de spiritul pios al ei. Pentru alte raţiuni şi Apostolul Pavel n-a ezitat să folosească fraze elinice ea să-şi atingă scopul. Dar acum, pentru scopul comun nouă şi vouă, am socotit că se cuvine să expun cele ce am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu şi astfel să împlinesc, cu simplitatea dreptei credinţe, cererea care provine din dragostea voastră pentru Hristos. Voi folosi cu fidelitate numele şi acele cuvinte care nu se întâlnesc, într-adevăr, cuvânt cu cuvânt, în dumnezeiasca Scriptură, dar păstrează ideea (înţelesul) care există în ea; dar acele cuvinte, în afară că sunt străine, care ne duc şi la înţeles necunoscut şi care nu este cu putinţă să se dovedească că au fost folosite de sfinţi, pe acelea le voi evita complet că străine şi înstrăinătoare de credinţa pioasă. Aşadar, credinţa este acceptarea, fără ezitare, a celor auzite, cu deplină convingere cu privire la adevărul celor propovăduite cu harul lui Dumnezeu, credinţa pe care a dovedit-o Avraam, despre care s-a făcut încredinţare că „nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu şi s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (Rom. 4, 20-21). Dar dacă „Domnul este credincios întru cuvintele Sale” (Ps. 144. 13) şi „toate poruncile Lui sunt credincioase, întărite în vecii vecilor şi împlinite întru adevăr şi întru dreptate” (Ps. 111, 8), atunci cel care va falsifica ceva din cele scrise sau va adăugă la acestea ceva din cele nescrise va avea o cădere evidentă de la credinţă şi va da dovadă de mândrie; pentru că Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” şi mai înainte: „iar după un străin ele nu merg, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10, 27). Dar şi Apostolul, folosind exemple din viaţă, opreşte şi mai aspru ca să adauge cineva ceva la Scripturile inspirate de Dumnezeu sau să scoată (ceva) din acestea, spunând: „că nimeni nu strică un testament întărit al unui om sau îi mai adaugă ceva” (Gal 3, 15).
II
Aşadar, am hotărât să evităm acum şi totdeauna orice cuvânt şi gând străin învăţăturii Domnului, din moment ce şi scopul nostru comun acum, precum s-a arătat deja, se deosebeşte foarte mult de subiectele acelora (ereticilor), din cauza cărora ne-am hotărât să scriem sau să vorbim, după situaţii, în mod diferit; pentru că într-adevăr atunci străduinţa noastră se îndreaptă spre cercetarea ereziei şi spre distrugerea proiectelor diavolului, în timp ce acum scopul nostru este simplă mărturisire şi descoperire a dreptei credinţe. Pentru aceasta nu se potriveşte acum cuvântului nostru aceeaşi metodă; căci aşa cum luptătorul şi agricultorul nu pot să ia în mâinile lor aceleaşi unelte (pentru că unele sunt uneltele celor care lucrează în siguranţă, pentru cele necesare existenţei, şi altele sunt platoşele celor rânduiţi pentru luptă), la fel nu poate să spună aceleaşi lucruri cel angajat (să vorbească) despre dreapta învăţătura şi cel angajat să convingă pe cei care vorbesc împotriva (dreptei învăţături). Pentru că unul este felul cuvântului pentru convingere şi altul cuvântul de îndemn. Un lucru este simplitatea celor care îşi mărturisesc credinţa lor în linişte, şi altul străduinţele celor care rezistă împotriva uneltirilor (antitezelor) ştiinţei mincinoase (1 Tim. 6, 20). Încât expunând şi noi cuvintele noastre în acelaşi mod, cu prudenţă, vom folosi în toate împrejurările limba potrivită fie pentru apărarea, fie pentru zidirea credinţei; uneori, adică, ne vom împotrivi cu mai mare dispoziţie de luptă împotriva celor care încearcă să ne distrugă credinţă cu planuri diavoleşti, iar alteori vom explica aceasta cu mai mare simplitate şi familiaritate pentru cei ce doresc să se întărească (zidească) în credinţă şi nu vom aplica decât numai cuvântul Apostolului: „să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6).
Dar, înainte de a trece la însăşi mărturisirea credinţei, merită să menţionăm şi aceasta, că mărimea şi slava lui Dumnezeu, care nu pot să fie cuprinse în cuvânt şi să fie concepute cu mintea, nu este posibil nici să fie tălmăcite, nici să fie cuprinse într-o expresie sau într-un gând; dar abia, şi cu dificultate, Scriptura de Dumnezeu inspirată a dat, prin mai multe cuvinte, care s-au împrumutat din folosinţa noastră zilnică, celor care au inimă curată, o oarecare idee slabă despre Dumnezeu, ca prin oglindă (1 Cor. 13, 12), căci vederea către faţa lui Dumnezeu şi cunoaşterea desăvârşită se vor da, potrivit cu făgăduinţă existentă, în veacul viitor, celor vrednici să le primească; acum însă, chiar dacă cineva este Pavel sau Petru, vede cu adevărat, câte vede, şi nu rătăceşte, nici nu este victima închipuirii lui, cum vede în întuneric, ca în oglinda metalică, şi primeşte acum cu recunoştinţă o parte a adevărului, dar aşteaptă cu mare bucurie desăvârşirea în (veacul) viitor, ceea ce potrivind cuvântul Apostolul Pavel ne încredinţează într-un asemenea mod, aproape cum urmează: „Când eram copil” – când abia începusem să învăţ primele elemente ale cuvintelor lui Dumnezeu – „vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecăm ca un copil; dar când m-am făcut bărbat” (1 Cor. 13, 11) – şi mă străduiam să ajung la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13) – „am lepădat cele ale copilului” (1 Cor. 13, 11). Şi atât de mare progres şi îmbunătăţire în înţelegerea celor dumnezeieşti (Sf. Scriptură) am avut, încât cunoaşterea care se referă la cultul iudaic se aseamănă cu mişcările duhului copilăresc, în timp ce cunoaşterea care se dobândeşte prin Evanghelie se potriveşte bărbatului desăvârşit sub toate raporturile. Astfel, ceea ce se cunoaşte acum ca desăvârşit, dacă se compară cu cunoaşterea care se va descoperi celor vrednici în veacul viitor, este atât de mic şi de imperceptibil, încât comparându-l cu claritatea veacului viitor este mai inferior cu atât cu cât imaginea oglinzii este mai obscură la vedere în comparaţie cu figura reală. De aceasta ne încredinţează şi fericitul Petru şi Ioan şi toţi ucenicii Domnului, care, prin progresul continuu şi statornic şi îmbunătăţirea lor în viaţa prezentă, garantează că acea cunoaştere care se rezervă în viaţa viitoare este deopotrivă de excepţională ca şi în exemplul oglinzii.
Ucenicii înşişi, după ce s-au dovedit vrednici de alegerea Domnului, de trăire împreună cu El, de trimiterea de către El (la propovăduire), de împărtăşirea harismelor dumnezeieşti, şi au auzit: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor” (Matei 13, 11), după această cunoaştere, după descoperirea tainelor, care erau ascunse pentru ceilalţi, când s-a apropiat însăşi această patimă a Domnului, au auzit totuşi: „încă multe am să vă spun, dar nu le puteţi purta acum” (Ioan 16, 12).
III
Din acestea şi din alte asemenea cuvinte învăţăm că, potrivit Scripturii inspirate de Dumnezeu, cunoaşterea este fără sfârşit şi dumnezeieştile taine sunt în foarte mare măsură inaccesibile firii omeneşti în viaţa aceasta, pentru că, în timp ce fiecare om, care progresează, cunoaşte continuu tot mai multe lucruri, această cunoaştere a lui rămâne mereu în urmă în mod demn faţă de totalitatea (universalitatea) cunoaşterii, până când va ajunge perfecţiunea, când, adică, va fi suprimată (cunoaşterea) în parte. Aşadar nu e suficient un nume ca să exprimi împreună toate atributele lui Dumnezeu, nici nu se poate să fie folosit, în general, fără risc fiecare nume separat. Pentru că, dacă ar spune cineva „Dumnezeu”, n-a exprimat „Tatăl”, şi de la „Tatăl” lipseşte „Făcătorul”. Şi iarăşi, de la aceste nume lipsesc înţelesurile: bunătăţii, înţelepciunii, puterii şi toate celelalte care sunt menţionate în Sfânta Scriptură. Şi iarăşi, dacă luăm numele „Tatăl”, integral, cum îl folosim noi, săvârşim impietate, pentru că aceasta presupune patimă, manifestare senzuală, ignoranță, slăbiciune şi câte alte asemenea. La fel se întâmplă şi cu numele „Făcătorul”, pentru că presupune, pentru noi, timp, materie, unelte, ajutor. De toate acestea credinciosul pios – cu privire la Dumnezeu – trebuie să se păstreze curat, atât cât îi este cu putinţă omului; căci chiar dacă toate minţile s-ar uni ca să cerceteze tainele dumnezeieşti, şi toate limbile s-ar pune de acord să le facă cunoscute, niciodată nu va putea cineva să şi le apropie (însuşească) după importanţa lor. Această părere ne-o prezintă cu claritate şi înţeleptul Solomon, zicând: „Vreau să fiu înţelept, dar înţelepciunea s-a îndepărtat de mine mai mult decât era” (Ecl. 7, 23-24); nu că înţelepciunea se îndepărtează, ci că nepătrunderea ei se învederează înainte de toate acelora care cu harul lui Dumnezeu au dobândit cunoaştere mai mare. Aşadar, Scriptura inspirată de Dumnezeu foloseşte după trebuinţă mai multe nume şi cuvinte ca să prezinte o parte a slavei Dumnezeieşti; şi aceasta în mod obscur. Însă noi acum, fiindcă ne grăbim, nu avem nici puterea, nici timpul disponibil, ca să adunăm toate câte sunt înfăţişate pretutindenea în Scriptură de Dumnezeu inspirată despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Dacă totuşi luăm în considerare puţine din acestea, avem convingerea că şi acestea vor fi suficiente pentru conştiinţa voastră, şi vă veţi convinge că credinţa noastră se sprijină pe (Sfintele) Scripturi, şi vă veţi încredinţa şi voi despre adevăr şi toţi câţi doresc să se informeze despre noi. Pentru că toate încercările demonstrează că există o singură învăţătura pioasă (adevărată) şi astfel cel care are bună dispoziţie va recunoaşte, după părerea mea, din puţine exemple pietatea care există în toate.
IV
Aşadar, credem şi mărturisim un singur adevărat şi bun Dumnezeu şi Tată, de Care au fost făcute toate, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; şi Unul-Născut Fiul Lui, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, singurul adevărat, prin Care s-au făcut toate, şi cele văzute şi cele nevăzute, şi prin El toate au fost aşezate şi întărite: „Acesta era la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu”; şi apoi, după Scriptură, „După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit; Acesta, deşi era întru totul asemenea şi icoana vie a lui Dumnezeu, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a umilit pe Sine şi a luat chip de rob”, prin naşterea din Fecioară „purtând înfăţişare omenească”, şi a împlinit, după porunca Tatălui, toate câte din Scriptură se referă la El sau au fost scrise despre El „şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce”; „şi a înviat a treia zi, din morţi, după Scripturi”, şi S-a arătat sfinţilor Săi ucenici şi celorlalţi, precum este scris; şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; de unde va veni la sfârşitul acestei lumi să învieze pe toţi oamenii şi să dea fiecăruia după faptele lui. Atunci cei drepţi vor lua loc în viaţa veşnică şi în împărăţia cerurilor, iar cei păcătoşi vor fi condamnaţi la osânda veşnică „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”.
Şi întru Unul Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu harul Căruia am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării; Duhul adevărului, Duhul înfierii, prin Care strigăm cu îndrăzneală: „Avva, Părinte”. Acesta împarte şi lucrează, cum vrea, harismele, care provin de la Tatăl, fiecăruia spre folosul (interesul) lui; Acesta învaţă şi ne aduce aminte toate câte aude de la Fiul; dar este bun şi călăuzeşte la tot adevărul şi sprijină pe toţi cei care cred, aşa încât să aibă cunoaştere sigură, şi mărturisire precisă a credinţei, şi adorare pioasă şi închinare duhovnicească şi adevărată lui Dumnezeu Tatăl şi Unuia-Nascut Fiului Lui, Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi Lui însuşi. Fiecare nume dintre acestea ne lămureşte nouă cu înţelepciune caracteristică mai deosebită a celui numit; dar la fiecare nume vedem în mod pios calităţi particulare excepţionale. Într-adevăr, numele Tatălui se înţelege cu calitatea de părinte, al Fiului cu calitatea de fiu, iar al Sfântului Duh, cu calitatea Lui specială; nici Sfântul Duh nu vorbeşte de la Sine, nici Fiul nu face ceva de la Sine; ci Tatăl trimite pe Fiul, iar Fiul trimite pe Sfântul Duh. Astfel credem şi astfel botezăm în Treimea cea de o fiinţă, potrivit cu porunca pe care a dat-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos când a spus: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă”. Dacă respectăm acestea, dovedim dragostea noastră faţă de El şi ne facem vrednici, cum spune Scriptura, „să rămânem întru ea”; dacă nu le respectăm, dovedim că suntem vrăjmaşi. Căci Domnul spune: „Cel care nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele şi acel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”.
V
Dar, mai mult sunt mirat pentru că, în timp ce Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „nu vă bucuraţi pentru că duhurile vi se pleacă; ci vă bucuraţi că numele vostru este scris în ceruri”; şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”; şi în timp ce Apostolul, pe baza acestora, justificând nevoia dragostei în toate împrejurările, declară: „dacă aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător; şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”, şi mai jos: „cât despre proorocii – se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre ştiinţă, se va sfârşi”; şi următoarele, la care a adăugat: „şi acum rămân acestea trei: credinţă, nădejdea şi dragostea, iar mai mare între acestea este dragostea”; aşadar, în timp ce acestea şi cele asemenea au fost hotărâte astfel de Domnul şi de Apostoli, îmi exprim mirarea cum arată oamenii atâta zel şi frământare pentru cele anulate (abrogate) şi pentru cele ce lipsesc, în timp ce pentru cele permanente şi mai ales pentru dragoste, cea mai importantă dintre toate, care caracterizează pe creştini, nu numai că ei înşişi nu se îngrijesc deloc, dar chiar se împotrivesc celor zeloşi şi celor care lupta împotrivă, împlinindu-se astfel cuvântul că: „nici voi nu intraţi şi nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi”. Pentru aceasta vă rog stăruitor şi vă implor să încetaţi cercetarea curioasă şi disputa necuviincioasă şi să vă mulţumiţi cu cuvintele sfinţilor şi ale Însuşi Domnului, dar să gândiţi lucruri vrednice de chemarea cerească şi să vieţuiţi cu vrednicie după Evanghelia lui Hristos, cu nădejdea vieţii veşnice şi a împărăţiei cereşti, care a fost pregătită pentru toţi cei care păzesc întru Duhul Sfânt şi întru adevăr poruncile lui Dumnezeu şi Tatăl, care se găsesc în Evanghelia fericitului Dumnezeu Iisus Hristos, Domnul nostru. Pietatea voastră ne-a reamintit să ne ocupăm de tema aceasta între cele din urmă în cuvântul nostru şi să vă expunem gândul nostru clar şi, prin voi, fraţilor întru Hristos, spre informarea voastră şi a lor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos; după aceasta am socotit că este necesar şi obligator să nu se turbure deloc unii pentru că am cercetat aceleaşi lucruri în alte împrejurări în chip diferit; pentru că în acele împrejurări am fost nevoiţi să respingem de fiecare dată subiectul introdus de vrăjmaşii adevărului; nici nu trebuie, desigur, să se turbure unii de vrăjmăşia acelora care vor să ne atribuie învăţătură străină, sau adesea să prezinte în mod mincinos ca ale noastre patimile lor, cu scopul ca să prezinte de partea lor pe cei care au o credinţă simplă (nevinovată). De aceştia este nevoie ca şi voi să vă feriţi, pentru că sunt străini faţă de credinţă evanghelică şi apostolică şi de dragoste; dar să vă aduceţi aminte şi de Apostolul care a spus: „dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema”, aşa încât să observăm şi aceea: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi”; şi aceea: „Să vă feriţi de orice frate care umbla fără rânduiala şi nu după tradiţia (învăţătura) primită de la noi”, şi să umblăm astfel după modelul sfinţilor, ca „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, întru Care orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul”. „Şi Dumnezeul păcii Însuşi să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească-se în întregime, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu care vă cheamă este credincios; El va şi îndeplini”, dacă vom păzi poruncile Lui cu harul lui Hristos întru Duhul Sfânt.
VI
Socotind că cele în legătură cu credinţa sănătoasă au fost spuse pentru prezent îndeajuns, în Cele următoare ne vom strădui să îndeplinim, în nunele Domnului nostru Iisus Hristos, promisiunea pentru Regulile Morale. Aşadar, toate câte găsim dispersate în Noul Testament, oprite sau condamnate, pe acestea ne vom strădui, după putere, să le grupăm în reguli pe capitole, ca să uşurăm înţelegerea lor de către cei care doresc să le studieze.
La fiecare Regulă vom adăuga şi numărul capitolelor din Scriptură, care este inspirat fie din Evanghelie, fie din Apostol, fie din Fapte; aşa încât cel care va citi Regula şi va vedea primul sau, dacă s-ar întâmpla, al doilea număr, după ce va lua în mâinile lui însăşi Scriptură şi va cercetă capitolul care este paralel la numărul citat mai înainte, să găsească dovada din care s-a format Regula. Aşadar, am socotit de la început să pun alături, în Regulile Morale, şi pericopele din Vechiul Testament, care se potrivesc cu fiecare pasaj din Noul Testament; fiindcă nevoia era presantă, căci fraţii întru Hristos au cerut acum cu mai mult zel să ne îndeplinim vechile noastre promisiuni, ne-am amintit pe cel care a spus: „Dă sfat celui înţelept şi el se va face şi mai înţelept”. Aşa încât cel care doreşte, poate, după ce dobândeşte suficientă (îndemânare de) pornire de la cele paralele, să ia în mâinile lui Vechiul Testament şi să cunoască singur potrivirea care există între toate Scripturile inspirate de Dumnezeu. Altfel, pentru credincioşii care au crezut în adevărul cuvintelor Domnului şi o singură frază este suficientă. Pentru aceasta am socotit îndestulător să pun alături nu toate câte se întâlnesc în Noul Testament, ci (numai) puţine din toate.