de Pr. Arsenie Boca
O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria.
Iudeii predaniilor omenşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată.
Ba i-a mai cerut şi apă să bea.
Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus aşa le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaintâlnită complicitate.
Nici ucenicii, pe care-i trimise în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumiriţi, văzând că Învăţătorul lor stă de vorbă cu o femeie. Inventarul smintelilor omeneşti să-l terminăm aici. Aceasta e umbra care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina. Iată acum lumina Samarineanului misionar. Întâi, Iisus n-a ţinut seama de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum.
Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi într-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie, şi încă încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, că oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul ( Ioan 1, 48 ).
– Văd că eşti prooroc văzător de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta sau numai în Ierusalim? Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu. Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu.
Şi aude Samarineana Adevărul grăindu-i: Femeie, acum a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I se cade să se închine” ( Ioan 4, 23-24). Primind Samarineanca o revelaţie, care l-ar fi uimit şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel şi-I spune lui Iisus credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate“. Iisus îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis „Eu sunt Acela“ (Ioan 4, 26). La aşa măsură nu S-a descoperit Iisus pe Sine dăcât numai în două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire, s-a transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului ( Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus I S-a descoperit cu proprie grăire: Fiul lui Dumnezeu.
Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care au grăit proorocii!“ Bucuria aceasta a descoperii pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit : te strămută într-un misionar. Laşi toate ale tale, că Petru: corabia, peştii, nevasta şi casa; aşa cum a lăsat si Samarineanca găleata la fântână, – fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucură cu Duhul pentru trezirea din Samaria. Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune că alta-i mâncarea care-I astâmpăra Lui foamea: Bucuria misiunii reuşite, bucuria ascultării de Tatăl, a împlinii rostului cu care venise tăvălug peste prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus o devarata odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te saturi sufleteşte, capătă şi trupul puteri de supravieţuire.
Şi aceasta ne învaţă Iisus. Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o până la întrebările veşnicei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la Secerişul lumii. Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile (Ioan 4,40).
Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu l-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub care s-a ascuns în parabolă Samarineanului milostiv.