Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 2, 8 )
Când vii la Domnul Iisus cu lacrimile pocăinţei, cu credinţa în Sângele şi Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării şi cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primeşti în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Şi primeşti putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.
Chiar şi înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al naşterii din nou, bunătatea Tatălui Ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri şi binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubeşte şi doreşte să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata şi sfânta părtăşie părintească şi fiască.
Omule – spune glasul Domnului – nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă să te întorci la El? (Rom 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ţine mereu departe de Tatăl Ceresc. Primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă de Cel care i le trimite nu crede că are vreo datorie, nu-I arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa.
Cunosc un tată care are un fiu nu prea departe de casa părintească. Acest fiu a fost ajutat până când a crescut mare, până a învăţat o şcoală, până şi-a ocupat o slujbă, până şi-a întemeiat o familie; chiar şi acum, când are o slujbă, o casă, o familie destul de înstărită, el a fost mereu şi este ajutat şi astăzi de cei doi părinţi ai săi bătrâni şi bolnavi, care din puţinul lor îi trimit şi îi dau tot felul de daruri şi ajutoare.
Fiul acesta şi ai lui iau mereu şi aşteaptă mereu să le tot dea bieţii părinţi… Dar, niciodată, nici un semn de mulţumire şi recunoştinţă sinceră şi dulce nu au arătat şi nu arată pentru toate acestea.
Dărnicia dragostei părinteşti se lipseşte de multe ori şi îndură sărăcia, numai spre a împlini dorinţele nesăturate ale fiului acestuia şi alor lui. Iar el nu se sfieşte să le ia ori să le ceară şi, în schimb, nici măcar un gest de mulţumire. Măcar câteva rânduri pe o scrisoare de ziua lor sau la vreo sărbătoare, o dată pe an.
Merge până la prietenul său sau în staţiuni să se distreze, dar nu are timp şi putere să vină până acasă, să-şi vadă părinţii şi să le spună un cuvânt. Are vreme să stea cu prietenii, are bani să cheltuiască cu lumea, dar nu are nici o zi şi nici o cât de neînsemnată atenţie pentru părinţii săi.
Aşa fac cei mai mulţi oameni faţă de Dumnezeu, faţă de darurile Tatălui nostru Ceresc.
Cu darurile Lui slujesc lumea şi păcatul, nu pe El.
Cu talentul primit de la Dumnezeu laudă deşertăciunea.
Cu sănătatea slujesc desfrâul.
Cu tinereţea aduc folos păcatului.
Cu glasul preamăresc necredinţa şi împrăştie minciuna.
Cu Biblia răspândesc dezbinarea şi rătăcirile.
Cu Biserica şi adunarea se poartă ca nişte nimicitori.
Cu răbdarea şi dragostea Lui se luptă ca nişte potrivnici.
Cu mântuirea Sa umblă ca nişte trufaşi şi nepăsători.
Şi faţă de tot Cuvântul lui Hristos lucrează necinstiţi şi neascultători.
Aşa fac cei mai mulţi oameni cu darul lui Dumnezeu.