Acum duminică, a V-a duminică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.
În legătură cu această evanghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.
Căinţa are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufleteşti. Toate Scripturile ne îndeamnă la căinţă şi ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe, vom lua una din viaţa şi istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de mai jos.
După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morţii. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morţii şi pieirii sufleteşti, în virtutea paragrafului de lege: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Dar alături de sabia morţii, deasupra capului lui David – ca şi deasupra păcatelor noastre – se vede şi o cumpănă: cumpăna judecăţii cereşti. Sabia aşteaptă sentinţa cumpenei şi, iată, cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David şi-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar şi a fost iertat. O viaţă întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căinţă. Din această căinţă a ieşit un aur scump şi frumos; a ieşit Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”.
Căinţa cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căinţă are trei uşi:
1. Uşa primă este cunoaşterea şi simţirea picatului. Cunoaşterea păcatului, aceasta este cheia primă şi uşa primă a căinţei şi mântuirii. Toate predicile şi chemările sufleteşti sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască şi să simtă starea grozavă în care se află. În unii, această trezire lucrează cu putere mare. Cu cât lucrează mai tare, cu atât e mai bine.
Despre Cain spune Biblia că umbla fugar prin lume, mustrat de greutatea sufletească de a-l fi omorât pe fratele său. Ia seama, scumpul meu frate nemântuit, că şi tu eşti într-o astfel de stare grozavă. În tine sunt doi fraţi: fratele „cel mai mare”, născut „din femeie”, şi fratele „cel mai mic”, născut prin taina naşterii din nou (botez). Mie mi se pare că fratele tău cel mai mare l-a omorât pe fratele cel mai mic. Răul din tine a omorât binele, omul cel lumesc l-a omorât pe cel duhovnicesc. Şi tu, fratele meu, nu te spăimânţi de acest „omor” sufletesc? Cain alerga îngrozit, şi tu stai liniştit? Domnul să-ţi ajute să te trezeşti la timp. O, ce lucru grozav este un păcătos ce nu se spăimântă de starea grozavă în care se află!
2. Cunoaşterea păcatului trebuie să deschidă apoi a doua uşă: căinţa pentru păcat. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. Căinţa trebuie să ne deschidă ochii să plângă şi gura să se roage.
Undeva prin Vieţile Sfinţilor am citit despre un păcătos ce s-a dus la un pustnic, cerându-i un leac pentru iertarea păcatelor. „Du-te, dragul meu – i-a zis pustnicul – şi caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ţi ochii cu apa aceea şi îndată vei fi iertat”.
După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors, plângând că n-a aflat apa. „O, dragul meu – i-a răspuns atunci pustnicul – iată, apa aceasta este în ochii tăi. Lacrimile pentru păcate sunt apa aceea minunată ce curge în sus, către cer, către Dumnezeu”…
3. Urmează apoi a treia uşă. Căinţa trebuie să deschidă uşa ce duce la izvorul cel mare al iertării: Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Căinţa trebuie să ne aplece la picioarele Crucii. Păcatele noastre trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile ochilor, ci şi cu sângele Domnului. Căinţa trebuie să ne pună în legătură cu marele Mijlocitor dintre noi şi Dumnezeu: cu Iisus Mântuitorul (I In 2, 1). Prin această legătură ne vine iertarea păcatelor, aşa cum lumina electrică ne vine prin sârma încopciată cu uzina (magazia electrică). Sârma în sine – căinţa în sine – n-are nici o putere. Puterea ei vine din încopcierea cu „uzina”. Puterea căinţei – şi a mărturisirii – stă în încopcierea ce ne-o face cu izvorul iertării şi puterii: cu Iisus Mântuitorul. Din căinţa multor creştini lipseşte această legătură, de aceea nu este nici o putere în viaţa lor cea creştinească; se spovedesc regulat şi păcătuiesc regulat.
Nu uitaţi dar: căinţa cea adevărată are trei uşi: cunoaşterea păcatului, lacrimile de căinţă şi Jertfa Crucii.
Fratele meu! Toţi suntem păcătoşi. Începând din pruncie până la bătrâneţe, purtăm mereu în spatele sufletului greutatea păcatului. În pruncie, această greutate este mai uşoară, dar, cu anii, tot creşte, tot creşte, până ce ne gârboveşte sufletul şi ne doboară în mormânt (cum se vede în chipul de mai sus). Dar staţi, staţi, nu acesta este mersul şi cursul cel adevărat al vieţii noastre. Ar fi vai de noi şi de născarea noastră dacă ne-am sfârşi aşa: dacă am păcătui mereu, până ce, pe urmă, păcatul ne-ar doborî în mormântul pierzării veşnice. O astfel de viaţă ar fi o viaţă trăită în zadar… ar fi o viaţă pierdută pentru împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Nouă ni s-a dat un dar ce ne scapă de greutatea păcatului… ni s-a dat un dar ce ne ia din spatele sufletului greutatea zdrobitoare a păcatului, iar acest dar este Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Căinţa cea adevărată ne duce la picioarele Crucii. Căinţa cea adevărată doboară sarcina păcatelor noastre la picioarele Crucii.
O veche legendă spune că, umblând odată Dumnezeu cu Sf. Petru pe pământ, văzură într-o pădure un om bătrân ce abia ducea în spate un vreasc de lemne. Când parcă nu mai putea, bătrânul se opri şi mai puse pe grămadă încă câteva vreascuri. Mai merse puţin şi iar mai spori vreascurile. Pe urmă, bătrânul căzu zdrobit sub greutatea lor.
– Ce înseamnă minunea asta, Doamne? întreabă Sf. Petru.
– Bătrânul acesta, răspunse Domnul, este icoana acelor oameni care simt greutatea păcatelor, dar nu caută să se scape de ele… nu le aruncă la picioarele Crucii Fiului Meu, Care a murit pentru iertarea păcatelor lor.
Fratele meu! Uită-te bine la chipul cel dintâi şi la cel de-al doilea. Ca deasupra lui David, aşa stă şi deasupra capului tău sabia judecăţii pentru păcatele tale. Ca mormântul din faţa oamenilor din chipul al doilea, aşa stă şi în faţa ta mormântul pieirii sufleteşti pentru păcatele tale.
Din moartea aceasta te poate scăpa numai Crucea şi Jertfa Mântuitorului. „Sângele Lui te curăţă de orice păcat” (I In 1, 7). Tu trebuie să alegi una din două. Sau vei cădea doborât de greutatea păcatelor în mormântul pieirii veşnice, sau vei cădea uşurat şi scăpat de ele la picioarele Crucii. Vai, ce de oameni poartă o viaţă întreagă teribile greutăţi sufleteşti şi intră cu ele în mormânt! Domnul să te ferească, scumpul meu frate, de un astfel de sfârşit.
Fratele meu, oricât de păcătos ai fi tu, vino la Domnul şi îndată vei lua iertare şi uşurare. Vino la Domnul, căci El a venit anume pentru cei păcătoşi.
Mai zilele trecute am văzut un profesor arătându-le elevilor puterea de atragere a magnetului. „Vedeţi, zicea profesorul, magnetul acesta atrage obiectele de fier, dar nu atrage metalele nobile: aurul şi argintul”.
Eu m-am gândit îndată la scumpul meu Mântuitor şi la cuvintele Lui: „N-au lipsă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Mt 9, 12).
Domnul „atrage fierul”, Domnul îi cheamă la El pe cei păcătoşi şi bolnavi cu sufletul, să le dea iertare şi sănătate. Domnul te cheamă şi pe tine.
Numai după o astfel de înţelegere a căinţei urmează şi mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învaţă mai pe larg duhovnicii cei sufleteşti.
Noi vom spune pe scurt numai atât, că mărturisirea nu e numai o descărcare şi încărcare de păcate, ci o rupere statornică cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală – ca şi postul şi rugăciunea – dacă în ea nu se află căinţă, lacrimi şi Golgota. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care, trecând într-un post cu carul pe lângă casa mea, şi-a zis: „Hai să mă bag şi pe la popa, să mă spovedesc… că pe la biserică n-am răgaz să mai merg”. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?
Mărturisirea este – trebuie să fie – o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc care pune hotar nou, care face un început de viaţă nouă.
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 12 / 17 martie 1929, p. 4