(continuare)

Zic că timpul nostru petrecut acum aici este foarte însemnat. După cum, pentru orice recoltă fiecare zi şi fiecare ceas de primăvară pentru îngrijirea ei, pentru tratarea ei, pentru tot ceea ce se cere în vederea unei cât mai bune reuşite, trebuie făcut la timp şi frumos. Dumnezeu ne-a dat pământul, cerul ne dă toate celelalte. Domnul ne-a dat trupul în care purtăm acest conţinut binecuvântat şi sfânt care este sufletul nostru şi duhul nostru în care Dumnezeu a pus acele daruri minunate care sunt tinereţea, poezia, cântarea.
Străduiţi-vă să vă ridicaţi peste nivelul cotidian, peste nivelul, obişnuit şi zilnic, la acea stare în care să sesizăm mai de aproape şi mai constant, şi mai puternic, şi mai fin, şi mai sfânt, şi mai intim pe Hristos în Duhul Său.
Începeţi să vă însufleţiţi fiinţa lăuntrică, acele însuşiri puse în fiecare dintre noi de Duhul lui Dumnezeu.
Noaptea aceasta va fi o noapte de poezie, de cântare şi de meditaţie sfântă. Dumnezeu a binecuvântat această Lucrare a Oastei Domnului cu aceste daruri deosebite şi scumpe. Trei daruri minunate sunt în Lucrarea aceasta şi Dumnezeu le-a eternizat şi le va înveşnici: tinereţea, poezia şi cântarea.
Adunările noastre sunt, aproape în totalitatea lor, formate din suflete tinere. Nu numai cei care sunt cu feţe tinere sunt de ani tineri. Şi dintre ceilalţi, care avem de-acuma perii albi, numărăm cu zecile, cu multe zeci cifrele anilor noştri, data naşterii noastre.
Şi noi avem sufletul tânăr. Simţiţi că şi noi cântăm la fel cu voi. Ochii noştri strălucesc la fel cu ochii voştri. Pe feţele noastre, chiar dacă anii noştri au săpat adânci riduri şi dacă perii noştri sunt încărunţiţi, – asta, să ştiţi, e înfăţişarea din afară, trecătoare şi de multe ori înşelătoare, care acoperă un suflet tânăr, viguros, puternic, iubitor de poezie, iubitor de cântare, care nu îmbătrâneşte niciodată.
Cântăm la fel cu voi, simţim la fel cu voi.
Între sufletele noastre nu există nici o distanţă. Între noi pot să existe distanţe de depărtări şi intervale de timp, dar între sufletele noastre unite prin acelaşi duh nu există nici o distanţă, nici un interval. Iubim la fel ca voi pe Hristos. Şi simţim că voi Îl iubiţi la fel ca noi.
Iubirea noastră numai s-a maturizat în decursul anilor şi experienţelor cu Dumnezeu, dar n-a îmbătrânit. S-a înfrumuseţat, s-a adâncit. Şi-a îmbunătăţit gustul, dar nu şi-a pierdut nimic.
Degustătorii de vinuri ştiu că vinul, cu cât e mai vechi, cu atât este mai de valoare, mai bun la gust şi cu preţ mai mare.
Şi credinţa noastră, dragostea noastră de Dumnezeu, care este ca un vin ales şi sfânt, cu cât trece prin mai multe experienţe şi decantări, cu cât trece timpul peste ea şi o învechesc zecile de ani şi o maturizează zecile de experienţe, cu atâta capătă mai frumoasă valoarea, cu atâta dovedeşte mai de preţ statornicia şi cu atâta îşi arată mai dulce gustul adevărat.
Rămâneţi cu Hristos tineri mereu. Rămâneţi cu Hristos statornici.
Devotaţi-vă lui Hristos sută la sută viaţa, nu nouăzeci şi nouă şi jumătate, nu nouăzeci şi nouă virgulă nouăzeci şi nouă. Ci cu sută la sută şi peste sută la sută, dacă se poate.
Devotaţi-vă lui Hristos toţi. Nu veţi avea nici o pagubă niciodată, nici o descurajare, nici o deziluzie, ci veţi avea bucurii şi biruinţe din ce în ce mai mari şi mai strălucite.
Am spus că sărbătorim trei evenimente: tinereţea, poezia şi cântarea. Fiecare le aveţi într-o oarecare măsură în inimă. Sau, dacă nu le aveţi, doriţi să le aveţi. În Hristos se găsesc acestea în felul cel mai înalt şi cel mai frumos.
Adânciţi-vă în Hristos şi veţi fi mereu tineri. Şi veţi gusta mereu cea mia înaltă şi nemuritoare dintre poezii şi dintre cântări. Şi acestea vă vor îndumnezei. Trecerea va fi uşoară. Aşa uşoară ca a cântecului în cer. nici nu vom simţi când am depăşit hotarul dintre lut şi cer, dintre trecător şi netrecător. Pentru că Hristos va face pentru noi aceasta aşa de frumos, aşa de fericit cum trece lumina de la o noapte cu lună plină la o zi cu soare plin.
Nici nu simţi că a ost o noapte.
A fost o trecere de lumină de la mare, la mai mare. De la frumos, la şi mai frumos. De la strălucitor, la şi mai strălucitor.
Acum noi vorbim despre aceste trei mari valori: Înviere, Înălţare, coborâre. Şapte săptămâni de înălţare. Trei trepte uriaşe între care se desfăşoară istoria Bisericii, istoria noastră: înviere, înălţare, revenire.
Tinereţea este învierea
Poezia este înălţarea
Cântarea inspirată de Duhul Sfânt este revenirea.
Trebuie să înviezi. Învierea este naşterea din nou. Primăvara este naşterea din nou. nimic nu rodeşte decât prin El. Dar răsăritul are o creştere; creşterea are o maturizare; apoi maturizarea are un cules. Tot ce se naşte este pentru cules.
Pământul, soarele şi ploaia închipuie Învierea, Înălţarea şi Biruinţa, adică tinereţea, poezia şi cântarea…
Ce triunghi divin este acesta, cu vârful în cer: naşterea, creşterea şi rodul; primăvara, vara şi toamna. Alt anotimp nu există. Încep din nou. Iarăşi.
Primăvara contează cel mai mult. Naşterea din nou, dacă e bună, va rodi totul. Totul depinde de naşterea din nou.

Să ne ştim bine număra zilele; – acesta este gândul care trebuie să ne rămână statornic din seara aceasta. „Învăţaţi să vă număraţi bine zilele, ca să căpătaţi o inimă înţeleaptă.” A ne număra înseamnă a le şti folosi la maximum de rod, de trăire, de binecuvântare. Psalmul 90 este cel cu anii, cel cu numărătoarea zilelor, cel cu înţelepciunea.
Ca să poţi avea ani buni, zile bune, trebuie să ai clipe bune. Toată adevărata noastră viaţă se desfăşoară sub această lumină a Învierii, a Înălţării şi a Rusaliilor.
Aceasta este o înălţare continuă, perioada de fertilizare, cele şapte săptămâni hotărâtoare să însămânţăm, să prăşim, să producem… Idei noi, muncă nouă, susţinută, realizări frumoase… Terenul este bun, soarele-i prielnic; să aducem roade pentru Dumnezeu. Noi din toată inima ne rugăm Domnului ca aceste lucruri să aibă în viaţa noastră un înţeles şi un rezultat, şi un rod bun.

Acum aici se va desfăşura în continuare un program al tinerilor. Tinereţe, Poezie, Cântare. Fraţii noştri pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu talente deosebite şi care au primit inspiraţii deosebite de la Domnul în ce priveşte poezia, cântarea meditaţia, eseul şi tot ceea ce poate fi mijloc de laudă şi de slavă pentru Dumnezeu, de desfătare şi de îmbărbătare duhovnicească, sunt aici, în mijlocul nostru.
Începând de la un colţ, cine are o cântare nouă va cânta solo. Cine are o poezie va recita-o sau va citi-o. cine are o meditaţie va spune-o în câteva cuvinte, iar nooi vom binecuvânta pe Domnul, desfătându-ne în aceste daruri binecuvântate pe care Dumnezeu le-a însămânţat în ogorul Lucrării Oastei.
Lucrarea aceasta este o grădină – cred că-i cea mai frumoasă şi mai iubită grădină – pe care Marele Grădinar Sfânt, Mântuitorul nostru, o îngrijeşte cu atâta drag. Cred că nu există aşa flori frumoase, aşa pomişori minunaţi, cu miros, cu roade, cu producţii noi şi originale, şi minunate ca în această Lucrare în care Dumnezeu a investit atât de multă iubire, atât de multe lacrimi, atât de mult har.
Ne vom desfăta binecuvântând pe Dumnezeu şi vom asculta ceea ce Domnul le va inspira tuturor celor iubiţi ai noştri. Această întâlnire a noastră în felul acesta, ca un cenaclu literar şi muzical, este a treia, la rând, dintre întâlnirile noastre.
Eu ştiu de când eram tânăr şi de când am început să merg pe calea aceasta, mai mult tras şi împins de Domnul şi de cei care erau înaintea mea, cât de timid, cât de fricos, cât de retras, cât de slăbuţ am fost.
Mi-aduc aminte când Părintele Iosif m-a împins prima dată să vorbesc în adunarea Oastei din Sibiu; aveam cam 19 ani… Bănuiam… îmi promisese: „Tot te ascunzi tu şi nu vrei să vorbeşti, dar odată tot te prindem noi”. Mă ascunsesem acolo în cel mai retras colţ, între fraţi. Şi, când a venit un moment potrivit, părintele s-a ridicat şi a zis: „Ne va vorbi fratele Dorz…”.
Mi-a fost aşa de ruşine, că am crezut că se prăbuşeşte tot acoperişul casei pe mine. Şi, când am văzut că o sută de priviri se întorc spre mine, nu ştiam ce să fac. Dar era părintele cel care m-a pus să vorbesc. Trebuia să mă duc. N-am văzut nimic, nu ştiu ce-am zis; nu ştiu cum a fost. M-am dus acolo la masă şi, după câteva cuvinte, abia am aşteptat să mă duc să mă ascund înapoi în colţul meu…
Ce frumoasă găsesc şi acum modestia mea de atunci!… E un sentiment oarecum normal la sufletele sensibile, care de la început pornesc pe calea aceasta. Dar uneori e nevoie parcă de cineva să te împingă, ca să începi să lucrezi cumva. E ca şi atunci când mergi la baie şi apa e rece. Pui piciorul şi iar te retragi şi ţi-e frică să intri. Dar când te împinge cineva şi te aruncă în valuri, atunci s-a dus tot. Aceasta este încercarea pe care vrem şi noi s-o facem cu tinerele talente din Lucrare care, ştiu, au de la Dumnezeu aşa talent minunat şi de poezie, şi de cântare, şi de meditaţie, şi de iubire.
Dar bunul-simţ, un anumit bun-simţ poate că exagerat uneori, poate că necesar totdeauna şi frumos, face ca un tânăr să fie mai fricos şi retras, decât să fie prea îndrăzneţ şi prea înfipt. Retragerea aceasta timidă şi frumoasă e ceva care face parte din acea stare delicată, frumoasă, sensibilă, plină de bun-simţ a unui suflet credincios.
Totuşi să nu împingem nici acest lucru prea departe. Şi, când se impune ca, pentru dragostea Domnului şi pentru bucuria fraţilor, şi pentru necesitatea Lucrării lui Dumnezeu să ieşim în faţă, atunci să avem curaj şi să mergem.
Aşa îi îndemnăm şi noi pe tinerii noştri care poate sunt de prima dată sau de a doua oară în mijlocul nostru, dar nu au de la Dumnezeu un talent deosebit. Să îndrăznească în Numele Domnului, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Înflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine”. Încurajează-ţi râvna, cum spune în altă parte un cuvânt: Oamenii îşi înflăcărează dorinţa şi voinţa, pentru că altfel, adeseori n-au nici curaj, nici voinţă. Dar dacă ne-o înflăcărăm, Dumnezeu ne dă putere.
Îndemnăm pe toţi tinerii noştri şi pe toţi cei prezenţi aici în faţa frăţiilor voastre şi care la rând, din colţul acela, prin harul lui Dumnezeu, se vor produce fiecare cu ce poate. Nici unul nu se exceptă. Toţi cei care au de la Dumnezeu un talant şi un talent, cei care au lucrat şi sunt cunoscuţi ca poeţi şi cântăreţi sau… în sfârşit, fiecare să spună scurt, frumos, o singură dată, un cuvânt înflăcărat şi puternic, o cântare binecuvântată, o poezie sau tot ce are de la Domnul îndemn să spună. Şi noi cu bucurie vom asculta… Va fi, poate, la unii un debut mai timid la început. Dar Dumnezeu le va da putere şi harul lui Dumnezeu îi va înflăcăra în aşa fel, încât vor crea lucrări tot mai frumose şi cu tot mai mult curaj şi îndrăzneală în Numele Domnului… ca să ni se creeze şi nouă, şi lor, şi Domnului – Care este în mijlocul nostru – momente de fericită şi bucuroasă petrecere.
Dragii noştri, de-acolo, deci, începând, veţi cânta o cântare, veţi spune o poezie, toţi care sunteţi aliniaţi pe banca asta şi ceilalţi care mai ştiţi că trebuie să spuneţi. Simţiţi că aici în mijlocul nostru stă Hristos, Domnul nostru Preaiubit. pentru El vorbiţi, pentru el cântaţi, pentru El declamaţi. El vă ascultă, noi vă ascultăm; faceţi tot ce puteţi face, aţintiţi-vă ochii la Cel care stă în mijlocul nostru. El a spus: „Eu sunt în mijlocul lor…”. Este aici, în mijlocul nostru, Hristos, Domnul nostru; şi pentru El cântaţi, pentru El vorbiţi, pentru el spuneţi, pentru El simţiţi. Să se simtă Hristos bine între noi şi noi în El.
Încă ceva: poate că pe parcursul acestei stări de vorbă de-a lungul nopţii acesteia se va mai ivi ocazia când va mai trebui să vorbim pentru cei care au fost rândurile trecute între noi. sunt unii care n-au fost rândurile trecute între noi. pentru aceştia, reamintim gândul de aur de atunci: întâi să fim, apoi să facem.
Ceea ce am vorbit acum se rezumă tot la aceste două importante condiţii. După înviere, e nevoie de înălţare. După însămânţare, e nevoie de lucru, de muncă, pentru ca să pregătim un rod binecuvântat pentru vremea culesului. Ce înseamnă aceasta? întâi şi întâi să ne îmbunătăţim condiţia noastră personală, să ne realizăm pe noi înşine în Hristos ca o făptură nouă, ca o fiinţă nouă prin legătură intimă, trăită puternic în Hristos, să devenim o făptură nouă, nişte oameni vrednici de Dumnezeu. Şi după aceea să lucrăm pentru El. Nu întâi să facem, apoi să fim sau să nu mai fim niciodată. Întâi să fim nişte făpturi noi, nişte oameni vrednici de realizat în Hristos şi după aceea să realizăm.
După aceea Dumnezeu va vedea realizările noastre din situaţia noastră, din starea noastră. Altfel, dacă noi nu ne realizăm în Hristos o făptură nouă, matură, sănătoasă şi vrednică, nici realizarea noastră pentru Hristos sau pentru lume nu va avea nici o valoare. Dacă noi nu suntem nişte făpturi noi, dacă noi nu suntem mai întâi la un nivel mai înalt duhovnicesc decât cei cărora le propovăduim, atunci realizarea noastră pentru ei nu va avea nici o valoare.
Un zidar trebuie să fie totdeauna mai înalt decât zidul pe care-l construieşte. Dacă el nu-i mai presus decât lucrul lui, decât lucrarea lui şi decât ceea ce face, atunci el nu va realiza niciodată o lucrare de valoare. Închipuiţi-vă cum apare zidăria unui zidar care este sub nivelul zidului. Vede el cum să clădească acolo? Vede el cum să alinieze cu dreptarul cărămizile? Niciodată!…
Deci întâi noi trebuie să ridicăm starea noastră duhovnicească la un nivel duhovnicesc înalt; după aceea vom vedea cum să lucrăm şi vom şti cum să lucrăm.
Asta e cea dintâi şi cea mai importantă chestiune. După aceea, tot ce realizăm este frumos.

Acum vom cânta o cântare împreună şi după aceea va începe de acolo cine are ceva nou.
noi am comunicat din timp tinerilor fraţi şi surori poeţi şi cântăreţi ca fiecare să se prezinte în ziua de astăzi aici cu o lucrare originală nouă, o cântare nouă, o poezie nouă, o meditaţie nouă, ceva nou, pe care să-l pună în faţa tuturor. Cine are ceva de spus, rugăm să se ridice în picioare şi, fie că spune o poezie, fie că spune o cântare, fie că spune o meditaţie, tot ce spune, să înceapă aşa: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, – pentru că tot ce începem aşa, în Numele Lui, creează de la început o atmosferă înaltă. Şi pentru cel care spune, şi pentru cei care ascultă. Şi Dumnezeu binecuvântează tot ce se începe frumos în Numele Său şi se desăvârşeşte în Numele Său.
Obişnuiţi-vă aşa oriunde veţi fi. Un copilaş, dacă spune o poezie, să înceapă aşa, frumos: „În Numele Tatălui…”, că de la început el creează atmosfera în care ceea ce spune capătă binecuvântarea lui Dumnezeu şi valoare, şi frumuseţe, şi folos pentru toţi.
Şi cu aceasta, dăm cuvântul celor care trebuie să înceapă.
Dar mai întâi cântăm.