(continuare)

Un credincios are un suflet nou, născut din nou, înviat din nou, care trăieşte o viaţă veşnică. Noi trăim o viaţă dublă: o viaţă trupească ce merge mereu scăzând în putere, în efort, în durată, în tot.
Dar trăim şi o viaţă duhovnicească, ce merge crescând, într-o spirală cerească.
Hristos nu îmbătrâneşte niciodată.
Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată.
Biblia nu îmbătrâneşte, credinţa nu îmbătrâneşte niciodată. Şi cei care sunt în Hristos nu îmbătrânesc. Duhovniceşte nu îmbătrânesc niciodată. Numai trupeşte suntem supuşi aceloraşi legi pe care le-a rânduit Dumnezeu o dată pentru totdeauna şi care stau scrise: „Anii vieţii noastre sunt şaptezeci. Ce trece peste aceasta e trudă şi durere”, din punct de vedere trupesc şi pământesc. Dar duhovniceşte, peste asta se trece; şi tot ce trece e minunat.
Se petrece în viaţa celui credincios acel fenomen minunat ca într-o poveste a ciocârliei în care se spune cum, îndrăgostită de soare, de cântec, de frumuseţe şi de primăvară, această vietate minunată şi fericită s-a înălţat şi, cu cât s-a înălţat, a făcut o spirală tot mai largă şi tot mai înaltă. Cânta, cânta tot mai cereşte. Cu cât se apropia de Dumnezeu şi se depărta de pământ, cântecul ei era mai divin şi mai strălucit.
De la un moment dat, a trăit cântecul puternic. Sufletul ei cânta, cânta şi se înălţa spre Dumnezeu. Şi, la un moment dat, a ajuns totuşi un hotar în care puţinul pământ s-a desfăcut pe neaşteptate şi apoi, mai sus şi mai sus, a zburat în etern şi etern, în spirale tot mai largi şi mai înalte, cântecul şi sufletul ei. Numai cântecul, fără cântăreţ.
Cu noi se petrece acelaşi lucru. Duhovniceşte, noi întinerim mereu. Ne ridicăm mereu, ne înălţăm mereu, trăim stări tot mai înalte prin Duhul Domnului, în această minunată şi fericită părtăşie cu Hristos. Devenim tinereţe, devenim poezie, devenim cântec. Şi ceea ce este pământesc şi omenesc în noi, uzat şi slab, se împuţinează tot mai mult şi devine tot mai încet, tot mai tăcut, tot mai distant, până când, nici nu simţim, la un hotar, pe neaşteptate, se desparte ceea ce e trecător şi puţin, şi pământ din noi – şi se desface, şi se înalţă ceea ce este divin, ceresc, etern în noi. Cântarea noastră este nemuritoare ca Dumnezeul nostru, ca iubirea noastră, ca nădejdea noastră, ca dragostea noastră de El.
Petrecerea noastră are loc într-una dintre cele mai frumoase zile ale anului. Primăvara este anotimpul cel mai frumos. Şi, din primăvară, luna cea mai frumoasă este mai.
Şi, din luna mai, cea mai frumoasă zi este ziua de astăzi. Dumnezeu a rânduit ca sărbătoarea asta să se petreacă într-una din cele mai frumoase zile, poate cea mai frumoasă.
Desigur, pentru noi, care suntem aici, ziua aceasta va rămâne una dintre cele mai frumoase zile nu numai ale anului acestuia şi ale primăverii acesteia, ci poate că a vieţii întregi.
Luna mai înseamnă tinereţe, poezie, cântare. Acestea sunt valorile adevărate ale vieţii. Artele acestea sunt nemuritoare. Cine s-a atins de ele s-a atins de Dumnezeu. Cine trăieşte în tinereţe, în poezie, în cântare, acela a cunoscut ceea ce este cel mai înalt şi mai frumos pe lume, singurele lucruri pentru care merită să fie trăită viaţa acesta. Şi singurele lucruri care dau valoare şi frumuseţe vieţii noastre.
Rândunica, în zborul ei, coboară deasupra râurilor curgătoare, atingând cu vârful aripilor ei apa. Şi îşi răcoreşte zborul în apa limpede şi frumoasă. Să atingem şi noi faţa albă şi frumoasă, strălucită şi limpede a cântării şi poeziei. Când ne atingem de ea, simţim cum un fior fericit străbate toată fiinţa noastră. Şi putem zbura apoi frumos şi cântând spre cer, lăudând pe Dumnezeu mai bine, mai fericiţi, mai învioraţi.
Seara aceasta este o astfel de atingere pentru noi. În această seară ne vom întâlni cu tinereţea, cu poezia şi cu cântarea nemuritoare. Pe acestea, oamenii le doresc toţi. Au loc în lume festivaluri şi serbări, şi tot felul de petreceri şi de întâlniri lumeşti. Oamenii caută să se întâlnească cu tinereţea, cu poezia şi cu cântarea. Dar apele de care se ating ei sunt murdare, sunt trecătoare, sunt incapabile să redea prospeţimea, frumuseţea şi bucuria pe care ţi-o dau apele cele vii ale dragostei lui Dumnezeu, ale poeziei duhovniceşti şi cântării duhovniceşti, ale tinereţii în Hristos.

Există două feluri de tinereţe, două feluri de poezie, două feluri de cântare; cea pământească, de care însetează oamenii, de care se ating, din care se adapă, din care caută să se împrospăteze, dar toate acestea sunt numai ca nişte uscăciuni care nu pot să dea viaţă adevărată. Oricine se atinge de ele se întoarce cu gura plină ca de nisip, de un gust amar. Au căutat ce-au dorit, dar n-au găsit ce-au căutat.
Şi există pentru noi tinereţea, poezia şi cântarea duhovnicească, cele care sunt nemuritoare, care sunt veşnice, care sunt minunate – şi nouă, Dumnezeu, prin harul Său, ne-a dat bucuria să le găsim pe acestea. Ori de câte ori ne-am atins de ele am fost fericiţi.
Ce minunate sunt când le ducem cu noi pe câmpul nostru, în munca noastră, în drumurile noastre, chiar şi în bolile noastre şi în suferinţele noastre; cântarea minunată, poezia minunată!
Aceste arte cereşti ne dau nouă acele împrospătări duhovniceşti pe care nu le uităm niciodată. De care, totdeauna când ne atingem, ne înviorăm sufletul, [căci ele] ne umple inima de putere. Ce fericiţi suntem de fiecare dată când am citit o poezie frumoasă, când am ascultat sau am cântat noi înşine, sau am compus noi înşine ceva din acestea şi am simţit că am atins tărâmul divin, părtăşia cu Dumnezeu!
Când am gustat aceste lucruri şi le-am cunoscut, ce ar mai putea fi oare în stare să ne depărteze pe noi de El?
Şi ce ar mai putea fi oare în stare să egaleze pentru noi sau să întreacă vreodată aceste bucurii şi binecuvântări duhovniceşti?
Ce ar mai putea fi pentru noi să înlocuiască Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia?
Când ne aplecăm inima şi ne plimbăm sufletul printre versetele Evangheliei, ce reconfortare, ce desfătare sufletească, ce har ceresc umple sufletul nostru!
Ce ar putea să ne dea oare astfel de trăiri duhovniceşti şi astfel de clipe minunate altceva decât acestea?
Când am gustat poezia aceasta şi sufletul nostru s-a acordat ca o liră după tonul ei, după acest diapazon divin şi ceresc şi în unison cu el, cât de fericiţi suntem! Parcă suntem ciocârlia aceea care, în spirale tot mai largi şi mai strălucite, se ridică în soare cântând şi unindu-se cu eternitatea, cu nemurirea, cu Dumnezeu. atunci noi trecem asupra lui Dumnezeu neputinţele noastre şi El trece asupra noastră puterea Sa nemărginită. Şi devenim parte integrantă din Dumnezeu, Îl simţim pe El în noi. Cum este picătura în mare şi marea în ea. Cum este soarele în rouă şi roua în soare.
Acest contact divin ne uneşte pe noi cu Dumnezeu şi pe El cu noi.
Şi de atunci începe nuntirea noastră.

Poezia şi cântarea sunt cele două arte nemuritoare. Astea vor dura în veac. Spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Credinţa va avea sfârşit şi nădejdea va avea un sfârşit. Dragostea însă, care este în poezie şi în cântare, este nemuritoare”.
Dacă am ajuns noi să fim copii ai dragostei lui Dumnezeu şi ne-am contopit cu ea, noi vom începe să trăim într-o atmosferă cerească, tot mai cerească, încă de pe acest pământ.
Eu doresc din toată inima ca, în această seară şi în acest timp cât stăm împreună, să ne strângem inimile şi să încercăm să rupem contactul cu pământul şi să devenim şi noi ca o ciocârlie care se ridică mai mult pe cer decât pe pământ. Mai mult suflet decât trup, mai mult cântec decât suspin. Şi, în felul acesta, noi, uniţi cu Dumnezeu, vum trăi în nemurirea Lui aşa cum am fost noi creaţi să fim.
Începem această sărbătoare şi petrecere duhovnicească în Numele Domnului şi Dumnezeului nostru, Care stă în mijlocul nostru ca un Mire şi în faţa Căruia noi stăm ca în faţa unui model. În ziua aceasta, Mântuitorul a poposit aici la Cluj. Hristos este aici, în mijlocul nostru cum era între cei doi când mergeau spre Emaus. Cu era între ucenicii Lui care stăteau cu uşile încuiate de frica din afară. Pe dinăuntru sau pe dinafară nu interesează pe unde sunt încuiate uşile. Că ni le încuie alţii pe din afară, că le încuiem noi pe dinăuntru, Hristos este totdeauna în mijlocul nostru. El a cutreierat astăzi Clujul şi a poposit aici. Simţiţi-L aici şi bucuraţi-vă. El a venit aici pin de tinereţe, de poezie şi de cântare.
Să ne împrospătăm în noi atmosfera Psalmului 90, pe care l-am citit. Dumnezeu este Dumnezeul nostru din veşnicie. Mai înainte de a fi munţii, mai înainte de a fi orice. El era în noi şi noi eram în El. El e permanent cu noi, chiar şi atunci cânt noi, nu din vina Lui, ci din vina noastră, nu-L simţim. El este totdeauna cu noi. Şi soarele este totdeauna pe cer ziua, chiar şi atunci când nu-L vedem, când între noi şi soare se interpun nişte nori. Nu-i nimic! Norii trec, soarele, prin norii aceştia, ne trimite lumina lui, razele lui, viaţa lui, chiar dacă nu-l vedem.
Sunt şi în viaţa noastră perioade când nu-L simţim permanent prezent şi puternic în noi şi cu noi pe Domnul. Asta nu anulează prezenţa Lui, nici făgăduinţele Lui. El este în mijlocul nostru chiar şi atunci.
Se poate că aici sunt suflete care nu-L văd, nici nu-L simt. Asta nu anulează adevărul prezenţei Lui. dacă cineva îşi închide ochii sau se ascunde undeva într-o pivniţă, asta nu anulează prezenţa soarelui. Cel mult îl izolează pe el şi îl rupe pe el de lumina şi de binefacerile soarelui. Dar cei care vin în lumina soarelui şi stau în prezenţa lui se bucură permanent şi plenar, puternic de binefacerile soarelui.
Bucuraţi-vă astăzi că în mijlocul nostru este Domnul. Ziua aceasta este una dintre zilele în care El – după Înviere – umblă printre ai Săi. Noi suntem ai Lui. noi ştim că El ştie. El ştie că noi ştim acest adevăr. Bucuraţi-vă de El, că El Se bucură de noi. Simţiţi-vă prezenţi puternic în faţa prezenţei Lui. Simţiţi-vă puternic lângă El.
Spuneţi-I, mărturisiţi-I, cereţi-I ce vreţi.
Dacă n-aveţi nimic de cerut, spuneţi-i aceste două divine cuvinte: „Te iubesc pentru că m-ai iubit”. Spuneţi-I declaraţii de dragoste lui Hristos. El este însetat după iubire. El a spus: „Vreau să Mă iubiţi mai mult decât pe mama voastră, mai mult decât pe tatăl vostru, decât pe soţia, decât pe soţul vostru, decât pe copiii voştri”. Cât de însetat după iubire este cel care ne face o astfel de rugăminte!
Iubiţi-L pe Domnul mai mult decât orice!
El ne-a iubit mai mult decât pe Tatăl. Mai mult decât pe îngeri. Mai mult decât slava Lui. Ne-a iubit atât de mult şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi! Iubiţi-L pe Domnul şi abia când aţi ajuns să depăşiţi acest hotar, trecând peste nivelul obişnuit la un nivel superior de dragoste pentru Hristos, abia atunci veţi începe să sesizaţi şi să simţiţi ce fericită este această iubire, această părtăşie, această contopire cu El. Şi, cu cât vom înainta mai mult ca ciocârlia spre soare, prin spirala cântecului şi iubirii, cu atât ceea ce este lumesc şi trecător se va împuţina; şi ceea ce este divin şi etern va creşte în noi până când, la un hotar undeva, pe nesimţite, va coborî puţinul pământ din noi şi se va înălţa multul suflet în Împărăţia cerească, în împărăţia eternă a tinereţii, a poeziei, a cântării şi a iubirii.
Un poet foarte pesimist a spus: „Pământ avar, e-aşa puţin din tine-n noi / şi-aşa curând ne ceri puţinul înapoi / pământ avar!”…

El era plin de tristeţe că pământul, care este aşa de avar, de zgârcit, a pus aşa de puţin din el în noi şi aşa de curând ne cere înapoi puţinul pe care ni l-a dat. Privea cu tristeţe această grabnică cerere a pământului avar, care ne cere puţinul său pământ ce-l are în noi înapoi.

Domnul a pus în noi atâta cer, atâta lumină, atâta poezie, atâta dragoste. Noi ar trebui să dorim din ce în ce mai mult ca cerul din noi să ne unească cu cerul lui Dumnezeu, pentru ca să trăim etern. Oricât de mult ar sta pământul acesta în noi, cu cât stă mai mult, cu atâta se îngreuiază mai mult, îl cuprinde putrefacţia mai mult, neputinţele mai mult. Când aveţi să treceţi de 70 de ani, o să vedeţi ce greu vă va deveni acest lut, acest puţin pământ care este din el în noi.
Dar cine are cerul în el, cine Îl are pe Hristos î el, acela se purifică, se curăţeşte, se contopeşte cu lumina, cu tinereţea, cu cântecul, cu poezia şi cu cântarea nemuritoare şi acela trăieşte adevărata viaţă.
Aceea este adevărata viaţă. Când avem viaţa înainte, ni se pare cât de lungă va fi! Când o avem înapoi, atunci vedem că a fost un vis, aşa cum spune Psalmul 90, pe care l-am citit. Dimineaţa înfloreşte şi parcă va fi cine ştie cât de mult ziuă. Şi seara se usucă şi s-a sfârşit cu ceea ce este omenesc în noi.
„Învăţaţi să vă număraţi bine zilele, ca să căpătaţi o inimă înţeleaptă.” Învăţaţi să număraţi din tinereţe, din copilărie. Învăţaţi să număraţi bine de la însămânţare, ca să ştiţi să îngrijiţi sămânţa, ca să poată aduce rod.
Învierea înseamnă însămânţare. Rusaliile încheie perioada dintre Înviere şi Înălţare. Pogorârea Duhului Sfânt e cel mai important pentru recolta unui an. La Paşti, grâul este firicel verde; la Rusalii, el are deja bob care se formează în spic.
La noi, aşa un obicei frumos era înainte. Acuma s-a prăbuşit, ca şi celelalte obiceiuri frumoase. De Rusalii, fetele satului culegeau primele spice care se împlineau în holdele de grâu şi le împleteau cununi. Şi le aşezau în jurul crucii, pe la praporii din biserică.
Împodobite frumos cu panglici şi cu anumite flori, tot anul, fiecare cunună stătea acolo în faţa altarului, mărturisind despre încrederea în recoltă, despre bucuria recoltei, despre mulţumirea către Dumnezeu pentru această recoltă minunată care se rotunjeşte de Rusalii în holdele de grâu, în spicele deja împlinite.
Perioada dintre Paşti şi Rusalii este cea mai importantă perioadă pentru recolta anului. Dacă în această perioadă Dumnezeu dă vreme binecuvântată, recolta este salvată. La Rusalii, grâul deja se formează grâu deplin în spic. Şi, când bobul s-a format, de-acuma culesul lui este asigurat. E foarte important acest timp. Dumnezeu a aranjat toate lucrurile cu atâta înţelepciune! Şi duhovniceşte, şi trupeşte, acelaşi lucru foarte important: între învierea noastră duhovnicească şi Înălţare şi Pogorâre sunt aceste sărbători importante în viaţă, care sunt aşa de însemnate pentru recolta vieţii noastre, pentru produsul vieţii noastre, pentru maturizarea vieţii noastre duhovniceşti.
Acest timp este foarte important. Învăţaţi să-i număraţi bine zilele. Aici se face îngrijirea recoltei, aici se face plivitul, aici se face prăşitul, aici se fac toate lucrările pregătitoare pentru recoltă. Şi, când ajungi la maturizarea bobului, atunci înseamnă că recolta e asigurată.
Şi duhovniceşte, tot aşa trebuie să facem. După ce ne-am întors la Domnul, după ce ne-a înviat, după ce am trecut prin sărbătoarea învierii, noi trebuie să umblăm mereu cu Domnul şi trebuie să-L primim mereu pe Domnul în viaţa noastră, să colaborăm mereu cu El, să lucrăm mereu cu El, să producem tot mai mult şi mai frumos, pentru ca atunci când vine maturizarea roadelor noastre şi se apropie recoltarea şi culesul lor, noi să-I putem preda lui Dumnezeu o viaţă binecuvântată, un ros binecuvântat.
Suntem aşa de fericiţi că în această seară noi ne-am întâlnit astăzi aici! Majoritatea dintre noi, ca întotdeauna, sunt tineri. Ce fericită este tinereţea aceasta care, ca un anotimp de acesta, ca primăvara aceasta, ca luna aceasta binecuvântată, s-a unit cu Hristos, se uneşte cu Hristos şi începe să-şi numere bine zilele şi să îngrijească foarte bine de sănătatea pe care Dumnezeu le-a pus-o în inimă, pregătind-o frumos pentru rodul şi culesul minunat pe care îl aşteaptă.