Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
E o sărbătoare cu totul deosebită pentru noi toţi în această zi aleasă şi rânduită de Domnul pentru evenimentul fericit la care am ajuns, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm în această seară.
Pentru a însemna bine în inimile noastre şi în amintirea noastră momentul acesta, să citim ceva din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu asupra căruia se cuvine să medităm cu toţii, pentru că suntem într-o împrejurare şi-ntr-un timp deosebite, din care şi prin care Dumnezeu vrea să trezească în inimile noastre nişte adevăruri foarte însemnate la care fiecare să medităm. Aş dori să citesc ceva din Psalmul 139, de la versetul 1 până la versetul 18. E un imn de slavă către Dumnezeu şi e un adevăr atât de adânc cuprinzător de lucruri însemnate şi de meditaţie pentru fiecare dintre noi.
„Doamne”… ce minunat e Cuvântul lui Dumnezeu care se adresează cel dintâi din partea noastră ca o rugăciune, ca o invocare, ca o chemare, ca o înălţare a sufletului întâi şi întâi spre Dumnezeu, de la Care vine orice dar bun şi la Care ajunge, până la urmă, orice rod binecuvântat. „Doamne, Tu mă cercetezi de-aproape şi mă cunoşti. Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Că nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, Doamne, şi Tu îl cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţ pui Mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele. Este prea înaltă ca s-o poţi prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, Doamne? Şi unde voi fugi eu departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo. Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo. Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo Mâna Ta mă va călăuzi şi Dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu”, iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina. Tu mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud, Doamne, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale pentru mine şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca-n adâncimile pământului. Când nu eram decât o fiinţă fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreo una dintre ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeul meu, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine”. Amin.
Cât de plin de adevăr e Cuvântul lui Dumnezeu şi cât de minunată lumină ne dă El prin fiecare verset pe care îl citim, de fiecare dată! Sunt încredinţat că aşa cum [a luminat] în sufletul meu când am citit aceste cuvinte, Duhul Domnului a luminat şi în inimile frăţiilor voastre aceleaşi adevăruri adânci la care e bine să cugetăm de fiecare dată.
Mulţumim din toată inima Domnului nostru pentru seara aceasta, pentru casa aceasta, pentru familia aceasta, pentru întâlnirea aceasta, pentru sărbătoarea deosebită la care Dumnezeu ne-a adunat, să petrecem câteva ceasuri în meditaţie, în bucurie, în rugăciune şi mulţumită către Dumnezeu pentru încă un suflet nou care se naşte într-o familie binecuvântată de Dumnezeu. Pentru noi, cel puţin, de fiecare dată când am venit aici, Duhul lui Dumnezeu ne-a adus multă, multă mângâiere şi multă îmbărbătare. Am mulţumit lui Dumnezeu totdeauna pentru familia aceasta, pentru satul acesta, pentru regiunea aceasta, pentru judeţul acesta, pentru părţile acestea binecuvântate. Că de când eram copil şi am citi prima dată veştile frumoase care veneau din toată ţara la Părintele Iosif, la centrul Lucrării Domnului, am văzut printre cele mai frumoase şi mai neuitate nume, nume şi ştiri frumoase din Bucovina aceasta, din locul acesta binecuvântat peste care Dumnezeu a dat atâtea bucurii şi binecuvântări ale Lui.
Mi-amintesc şi acum şi ţin minte, de zeci de ani, numele multora dintre fraţii noştri, lucrătorii Domnului, care, din toate aceste părţi, dădeau semne de viaţă duhovnicească şi trimiteau celorlalţi fraţi din ţară veşti de bucurie că şi aici Cuvântul lui Dumnezeu s-a semănat cu mult rod şi cu multe binecuvântări şi că şi de aici au răsărit atâţia lăstari minunaţi în via Domnului şi atâţia lucrători minunaţi pe urma plugului Evangheliei. Numele localităţilor de aici îmi sunt şi acum vii în minte: Gura Humorului, Vama, Sadova, Capu Câmpului… toate celelalte nume care mi s-au amestecat acum şi-mi umplu sufletul îmi aduceau de-atunci o atmosferă, o aromă, o mireasmă binecuvântată ca de nişte suflete scumpe dintr-o grădină minunată lui Dumnezeu. De câte ori am putut – rareori am putut veni încoace – şi ori de câte ori ne-am putut întâlni cu fraţi şi cu surori venind din părţile acestea, totdeauna am avut în suflet o bucurie tainică şi o trăire înaltă, prin Duhul lui Dumnezeu. Din Maramureş şi din Bucovina, din aceste două regiuni binecuvântate ale lui Dumnezeu, totdeauna am avut numai bucurii din partea acelora pe care Dumnezeu i-a adus în Lucrarea Lui sfântă. Ne bucurăm şi-acum şi-I mulţumim cu lacrimi Domnului pentru încă un prilej binecuvântat pe care prin minune l-am primit. Căci chiar cu două zile [în urmă], n-aveam decât printr-o puternică credinţă speranţa să putem ajunge. Dar iată că Dumnezeu ne-a netezit căile. Ne-am rugat stăruitor, pentru că în inima noastră a fost o dragoste totdeauna curată şi caldă faţă de locurile acestea şi faţă de feţele acestea de care totdeauna când ne-am văzut ne-am bucurat.
Mulţumim Domnului şi pentru seara aceasta, şi pentru acest prilej binecuvântat prin care Dumnezeu dă, într-o familie binecuvântată, un nou vlăstar binecuvântat. Noi Îl binecuvântăm în Numele Domnului. Şi cântările pe care le-am cântat, şi rugăciunile pe care le-am înălţat, şi gândurile care le-am avut din citirea şi meditarea asupra versetelor sfinte pe care Duhul Domnului ni le-a rânduit pentru bucuria noastră în această seară, toate sunt pline de nădejdi şi de mari speranţe şi pe mai departe pentru lucrarea aceasta minunată de aici.
Trăim ultima lună de primăvară. Aceste trei luni care cuprind cele trei mari sărbători din an sunt cele trei luni hotărâtoare pentru recolta unui an întreg. Am sărbătorit Învierea Domnului, am sărbătorit apoi Înălţarea Domnului şi am sărbătorit Pogorârea Duhului Sfânt. Aceste trei, cele mai mari sărbători dintr-un an, înseamnă şi speranţa, şi binecuvântarea, şi harul lui Dumnezeu care se revarsă în aceste trei luni care sunt hotărâtoare pentru recolta întregului an. În aprilie semănăm, în mai întreţinem şi în iunie începem să pregătim recoltarea. Aceste trei luni sunt hotărâtoare pentru toată viaţa şi recolta anului. În înţeles duhovnicesc tot aşa este: primăvara duhovnicească – însămânţarea, apoi îngrijirea, apoi recoltarea. Pentru noi, aceste trei mari hotare, trei mari împrejurări şi trei mari sărbători înseamnă: naşterea din nou, creşterea duhovnicească şi rodul binecuvântat de Dumnezeu.
Mulţumim Domnului pentru aceste mari lucruri care cuprind taine de mare har şi de mare înţeles sufletesc pentru noi. Am străbătut, în drumul acesta, regiunile de unde am plecat până unde am venit. Ce har de la Dumnezeu, când vezi ogoarele, grădinile lucrate frumos şi promiţând un rod binecuvântat! Pretutindeni am văzut oameni lucrând: la sapă, la coasă, la strâns, la plivit. Şi-am zis: „Ce minunată este hărnicia trupească ce – prin grija pe care o avem de bogăţia noastră şi chiar şi de munca noastră cea trupească –, asigură existenţa noastră cea trupească”. Dar, pe lângă grădinile acestea şi pe lângă ogoarele pe care le muncim aşa de frumos şi de la care, prin harul lui Dumnezeu, aşteptăm rod binecuvântat care să ne întreţină viaţa şi traiul nostru şi al copiilor noştri încă un an, pe lângă aceasta, am gândit: „Fiecare dintre noi avem şi un ogor duhovnicesc. Avem şi o grădină duhovnicească”. E frumoasă hărnicia acelora care se străduiesc ca, în ogorul pe care îl au, să depună o muncă vrednică şi o atenţie vrednică, plină de grijă trupească şi sufletească, pentru a întreţine ceea ce au sădit, pentru ca să ajungă la un bun rod şi la un bun cules. E frumoasă grija şi osteneala cea trupească, pentru ca fiecare să strângă la cules o roadă binecuvântată în urma muncii lui. Dar m-am gândit că, fiecare dintre noi având un ogor şi o grădină duhovnicească, s-ar cuveni cu tot atâta grijă să sădim acolo, să întreţinem acolo, să udăm acolo, să plivim acolo şi să ajutăm ca şi această roadă sădită în grădina noastră să poată fi o recoltă binecuvântată şi un câştig în toamna vieţii noastre. Şi-n ziua când şi pe la via noastră, şi pe la smochinul nostru, şi pe la grădina noastră va trece Stăpânul care ne-a încredinţat-o s-o lucrăm şi care aşteaptă, să vadă şi să culeagă rod binecuvântat din ea.
E frumoasă munca să ne întreţinem ogoarele şi grădinile noastre cele materiale, cele pământeşti, cele trupeşti. Dar oare, pe lângă aceste, cine se gândeşte că trebuie să aibă ogorul cel duhovnicesc lucrat, însămânţat, îngrijit şi pregătit pentru o recoltă binecuvântată, când, la toamnă, Stăpânul va trimite după partea lui?
Noi cunoaştem Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, citim Biblia. Avem fiecare dintre noi – sau aproape fiecare – Biblia aceasta. Şi chiar dacă n-o avem sau nu ştim să citim în ea, o putem auzi, că de fiecare dată, la împrejurări de acestea, Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte din belşug. Şi oricine are urechi de auzit poate să audă. Numai că drumul de la urechi până la inimă este adesea cel mai lung. Ajunge Cuvântul lui Dumnezeu de la o margine a pământului la cealaltă şi se răspândeşte de la o mare până la alta, dar de cele mai multe ori ajunge Cuvântul la urechi, dar nu mai ajunge al inimă. De aceea Părintele Iosif publica odată în cartea de istorioare un tablou frumos în care se spunea că un om a adormit odată şi a avut un vis profetic, un vis tainic de la Dumnezeu. Se făcea că a ajuns în Împărăţia cerească şi a văzut acolo în rai o grămadă mare de urechi. Şi atunci l-a întrebat pe îngerul care-l conducea:
– Doamne, dar ce-nseamnă aceasta? Zice:
– Acestea sunt urechile care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar numai ele au auzit. Inimile care trebuiau să-l primească, sufletele care trebuiau să aducă rod în urma auzirii acesteia nu mai sunt aici, pentru că ele n-au primit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au adus rod. Urechile care l-au ascultat sunt mântuite.
E o pildă aceasta. E un exemplu despre felul multora de a auzi. Le place să audă Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu fac mai mult. Urechile nu-l duc la inimă şi inima rămâne nemântuită şi neascultătoare. Domnul vrea inima noastră, nu numai urechile noastre. Şi dacă Domnul a dus urechile noastre până la auzirea Cuvântului, să ne ajute ca şi inimile noastre să-l primească.
Sunt frumoase holdele noastre de-afară. Dar holdele noastre dinăuntru oare cum sunt? Avem o grădină duhovnicească de cultivat fiecare dintre noi. Cum se găseşte ea în faţa lui Dumnezeu, grădina inimii noastre, ogorul sufletului nostru, partea noastră şi fiinţa noastră cea duhovnicească? Că noi nu suntem numai nişte trupuri, nişte fiinţe numai materiale. Suntem fiinţe spirituale în primul rând. Existenţa noastră nu este numai aceasta de aici. Aceasta este numai prima parte. Viaţa aceasta nu se sfârşeşte odată numai cu moartea. Moartea este numai pragul peste care noi trecem în camera cealaltă, în care vom trăi veşnic.
De aceea Cuvântul lui Dumnezeu doreşte să ne atragă luarea aminte de fiecare dată când privim la lucrurile pământeşti şi trecătoare, ca să înţelegem partea cealaltă, veşnică şi netrecătoare, partea sufletească. Făcând-o pe asta, să n-o uităm pe cealaltă. Lucrând pentru acestea, să nu le uităm pe celelalte. Mântuitorul a spus odată: „Nu vă strângeţi comori numai pe pământ, unde le rod moliile şi rugina şi le fură hoţii. Strângeţi-vă comori în viaţa veşnică”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni nu poate să pună o altă temelie, decât cea care a fost pusă: Hristos”, (în I Corinteni, capitolul 3). Dar fiecare să ia seama bine cum clădeşte pe temelia aceasta. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alţii: paie, fân, trestie. Lucrarea fiecăruia însă va fi cercată prin foc. Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.
Părintele Iosif scrie în Biblia – Cartea vieţii despre un credincios, om mai înstărit, care avea un servitor. Un servitor credincios. Amândoi mergeau la adunare, dar cel care era bogat, stăpânul, se ocupa mai mult de lucrurile pământeşti. Slujitorul se ocupa şi se lucrurile duhovniceşti. Odată, spune că acest frate, stăpânul, a avut un vis. Se făcea că murise şi a ajuns undeva într-un loc unde l-a întâmpinat o fiinţă luminoasă şi i-a zis:
– Eu sunt Sfântul Apostol Petru. Am venit să te întâmpin şi să te călăuzesc prin nişte adevăruri. Iată, aici se clădeşte un palat strălucit.
Se clădea numai din aur, din argint şi din pietre scumpe. Şi el i-a spus:
– Sfinte Petru, dar al cui şi pentru cine se clădeşte palatul acesta?
Zice:
– Pentru Nicolae, servitorul dumitale.
– Nicolae?… Păi el nu va şti ce să facă cu palatul acesta.
– Când va veni să-l moştenească i se va da şi înţelepciunea, şi lumina cum să-l folosească.
S-a dus mai departe şi a văzut nişte lucrători care se străduia să înjghebeze nişte pereţi din fân şi din paie, şi din trestie. Şi omul a întrebat:
– Doamne, dar ce se chinuiesc oamenii aceştia degeaba aici?
Zice:
– Se trudesc să facă o colibă din acest material.
– Păi cum din acest material?
– Păi acesta este materialul pe care şi l-a pregătit cel pentru care se pregăteşte casa aceasta.
– Şi a cui este casa aceasta?
Zice:
– A dumitale.
– A mea?…
Pentru că acolo sus în cer fiecare îşi clădeşte casa lui viitoare cu materialul pe care îl trimite el de-aici de pe pământ. Faci fapte bune, vrednice de pocăinţă şi Numele Domnului? Aduci roade de aur, de argint şi de pietre scumpe? Cu materialul acesta se clădeşte sus în cer casa pe care o vei moşteni. Aduci paie, fân, trestie, lucruri vrednice şi nevrednic? Din acestea strânge fiecare.
Şi zice:
– Focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.
În momentul în care Sfântul Petru i-a spus despre acest lucru, el s-a întors şi a văzut o flacără puternică mistuind căsuţa lui de paie, de fân şi de trestie. Şi a început să plângă cu hohote şi să spună:
– Doamne, ce mă fac?
În momentul acela s-a trezit. S-a trezit cu perna udă de lacrimi şi a spus: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că Te-ai îndurat de mine să-mi descoperi acest adevăr înainte de-a fi prea târziu”.
După aceea, a început să facă şi el fapte vrednice de pocăinţă şi să trimită sus în cer aur, argint şi pietre scumpe pentru casa lui viitoare.
Şi tot Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Toţii fraţii întreţineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunaţi de fraţi se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiţi, haine pentru orfani şi aşa mai departe. Când fraţii s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăţi la Oradea şi i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea şi ea ceva – pentru că din ajutoarele pe care le dădeau fraţii se întreţinea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci – doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, şi dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniţă, că şi-aşa n-o mai folosim”. Şi a dat doamna aceea bogată, cu magazia şi cu pivniţa pline de bunătăţi, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.
Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. Ajuns undeva şi a văzut mese întinse şi mulţi, mulţi oameni fericiţi mâncând şi veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, şi nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau aşteptaţi. Doamna s-a grăbit şi ea spre o masă încărcată şi spre un scaun ales. Dar a venit un înger şi i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Şi i-a arătat. „Dumneata vino şi mănâncă-ţi putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău şi pentru Împărăţia cerească.”
Asta i-a fost o lecţie şi la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toţi: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Şi a fost o mare bucurie şi în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înţeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi şi a înţeles că cu felul de vieţuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Faţa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naştere din nou, o începere nouă, un legământ nou şi o viaţă nouă.
Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Şi apoi nădejdea cea dulce a Înălţării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: „Mă duc… nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Locul acela ni-l pregăteşte Domnul cu ceea ce facem noi şi trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moştenim Împărăţia în care dorim să ajungem.
Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupeşti, bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupeşti şi ogoarele noastre promiţătoare de mult rod şi bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veşnică şi la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Noi mulţumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaştem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt şi care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată şi care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii şi dorinţa pocăinţei adevărate. Şi, cerând ajutor pentru un rod veşnic, să se străduiască să aducă acest rod.
Noi de fiecare dată, în casa noastră şi pe masa noastră, ţinem Cuvântul lui Dumnezeu. În mijlocul adunării noastre, nu numai Cuvântul Domnului, ci şi semnul răscumpărării noastre: crucea, Golgota, Iisus cel Răstignit. Prin El am fost noi răscumpăraţi şi prin El am căpătat noi lumina asupra tuturor acestor adevăruri. În Lucrarea aceasta ne-a trezit Dumnezeu şi ne-a deschis ochii. Scrie adeseori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Iisus le-a deschis ochii, să vadă”; sau: „…le-a deschis mintea, să înţeleagă Scripturile”. Şi apoi le-a putut spune: „Ferice de ochii voştri că văd.”
Şi, ocupându-ne de treburile celelalte, adeseori suntem ispitiţi şi noi să uităm de grădina cerească. Ocupându-ne prea mult de treburile acestea pământeşti, uităm de lucrurile duhovniceşti. Şi peste mulţi vine ziua cea din urmă şi-i găseşte nepregătiţi. Mulţi sunt şi astăzi dintre cei care tot sparg şi tot clădesc, şi tot zidesc. Cum a fost bogatul din Evanghelie, care a zis: „Am multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani. Ce să fac?”. A început să spargă şi să construiască alte magazii. Ce simplu putea să le rezolve el! Ceea ce îi prisosea putea da săracilor şi avea astfel o bogăţie sus în cer. Dar el s-a gândit tot să dărâme şi iar să clădească. Şi în vecii vecilor cred că aceasta va fi pedeapsa. Vor tot dărâma şi vor tot clădi, ca să nu aibă odihnă nici pe pământ, nici sub pământ cei care nu caută odihna sufletului în Hristos.
Mântuitorul a spus – cum a zis fratele în cuvântul care s-a citit: „În ziua cea din urmă a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare şi a strigat…”. Sunt câteodată nişte adevăruri pe care trebuie să le strigi. De ce trebuie să le strigi? Pentru că cele mai multe urechi sunt înfundate de păcat şi nu aud, dacă le vorbeşti încet.
Cuvântul lui Dumnezeu, de obicei, are trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de la margine. Adică cei care aud, înţeleg şi primesc tot cuvântul care se mărturiseşte; cei care aud şi înţeleg o parte din el; şi cei care n-aud, nici nu-nţeleg nimic.
M-am bucurat de atâtea ori când fiind fraţi care vorbeau mai încet, adunarea fiind mare, erau mulţi fraţi pe la margine şi spunea câte unul: „Frate, mai tare, că nu se aude.” Ce suflete frumoase sunt acestea care, cu toată puterea urechilor, se străduiau să înţeleagă Cuvântul, dar, din cauza depărtării la care erau, nu-l putea auzi. El n-a vrut să piardă nici un cuvânt, de aceea spunea: „Mai tare, frate!”; sau: „Mai repetă o dată, frate, că n-am înţeles”. El dorea să nu scape şi să nu piardă nimic. Ce minunate sunt aceste suflete pe care nu le împiedică nici somnul, nici oboseala, nici depărtarea să audă şi să înţeleagă tot Cuvântul lui Dumnezeu! Că-n zadar sunt numai urechile noastre aici (sau poate că nici urechile…), dacă ele nu ne ajută să ajungă Cuvântul la inimă. Acolo, Cuvântul să deschidă nu numai prima încăpere – cum de obicei se deschid la foarte mulţi –, ci Cuvântul lui Dumnezeu să deschidă toate cele trei compartimente ale inimii noastre. Că foarte mulţi primesc Cuvântul lui Dumnezeu numai în prima parte, adică în camera din faţă, unde-i aranjat totul frumos ca la o vitrină. Oricine se uită, să vadă că acolo e totuşi cineva credincios. Pe când mai înapoi e compartimentul cu lucrurile ascunse. Şi-n urmă de tot, cu păcatele ascunse, pe care omul niciodată nu vrea să le aducă, să le mărturisească şi să le lepede înaintea lui Dumnezeu.
Lumea sufletească, pentru noi, se compune din trei părţi: partea văzută – cuvântul, vorbele care ni-s uşor înţelese şi uşor spuse. Pe urmă vine partea gândurilor – pe care nu toţi le spunem totdeauna, ci de cele mai multe ori ni le-ascundem. Apoi vine partea simţirilor, adică fundul cel mai adânc al inimilor, în care zac cele mai ascunse părţi ale omului, cu care puţini oameni vin la cunoştinţa lui Dumnezeu. Vorbele sunt în camera din faţă. Gândurile, în camera de la mijloc. Şi simţirile, simţămintele, în camera din fund. Cine a ajuns să deschidă Domnului toate aceste trei uşi şi să spună: „Doamne Iisuse, vino până în fundul inimii mele şi controlează, şi curăţeşte Tu şi simţirile mele, şi gândurile mele, şi partea mea văzută”, acela va vedea cu adevărat pe Domnul şi într-adevăr în inima aceluia S-a pătruns.
Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care toată lumea să poată vedea. Biblia aceasta este Cartea Vieţii. De ce Cartea Vieţii? Pentru că toată viaţa de pe pământ e oglindită aici. Toată istoria omenirii şi din trecut, şi din prezent, şi din viitor e scrisă aici. Şi nu numai istoria omenii întregi, ci istoria fiecărei generaţii şi a fiecărui popor, şi istoria fiecăruia dintre noi. Aici sunt cuprinse toate părţile fiinţei noastre: şi partea cuvântului, şi partea gândurilor, şi partea simţirilor. Cuvântul lui Dumnezeu, [se] spune, e ca o sabie cu două tăişuri, care pătrunde şi desparte gândurile de simţiri, sufletul şi duhul omului. Până acolo, adică în fundul inimii, vrea El să cureţe.
În această oglindă ne putem privi toţi. Dar cum ne privim noi în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu? Avem în casa noastră Biblia. De cele mai multe ori, noi ne privim ca printr-o vitrină de la oraş când trecem pe lângă ea. Trecem grăbiţi şi ne uităm în vitrină. Ce putem noi să ne vedem din amănuntele fiinţei noastre şi din înfăţişarea noastră privindu-ne, din mers, într-o vitrină? Alţii se opresc puţin în faţa unei oglinzi, cum spune Sfântul Apostol Iacob: „…se uită ca într-o oglindă şi după aceea pleacă şi uită cum era”. Alţii se opresc adânc şi se uită cu de-amănuntul. Şi aceştia îşi văd toate petele, nu numai de pe faţă, ci şi de pe gânduri, ci şi de pe conştiinţă. Şi, când cineva aşa se priveşte în Cuvântul lui Dumnezeu, se descoperă. Şi atunci vine să se cureţe în faţa Domnului. Cuvântul Domnului ne arată petele fiinţei noastre şi Sângele Domnului ne spală aceste pete de peste cuvintele noastre, de peste gândurile noastre şi de peste simţirea noastră.
Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în întregimea lui e ca o oglindă mare. Ci ca şi cum [ai] desface într-o mie de părticele o oglindă mare. Că fiecare părticică îţi arată acelaşi lucru pe care ţi l-a arătat oglinda întreagă. Adică în fiecare verset de-aici, când ne privim noi în el, ne vedem înfăţişarea noastră sufletească aşa cum suntem.
Ce bine-i dacă noi ne cercetăm din toată inima, dorind ca Cuvântul Domnului să ne arate şi noi să dorim ca Sângele lui Hristos să ne spele de orice păcat. În felul acesta, harul lui Dumnezeu ne aduce la această cunoaştere şi la această trăire. În felul acesta numai, când ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, ne putem vedea cum este, de fapt, grădina noastră sufletească şi ogorul nostru sufletesc.
Trecând, am mai văzut şi grădini în care nu era nimic. Locuri în care erau numai pietre şi bălării. Locuri în care erau numai spini sau în care nu se însămânţase nimic. Umblau pe-acolo trecătorii şi de-o parte, şi de alta. Mântuitorul, când ne-a înfăţişat pilda semănătorului, cam aceste trei, patru feluri de grădini şi de stări ne-a arătat. Un loc bătătorit, în care nu prinde nici o sămânţă… pe-acolo pe unde trec toţi. Cui îi place să stea mereu pe drumuri, cui îi place să stea mereu în mijlocul poveştilor şi fleacurilor lumeşti, în inima aceluia, chiar dacă se seamănă un cuvânt bun, lumea, anturajul, prieteniile lumeşti, duhul veacului acestuia de pe unde îi place să umble, adeseori nimicesc şi răpesc tot, orice sămânţă bună. Cui îi place să stea mereu de poveşti, cui îi place literatura lumească, cui îi plac distracţiile lumeşti, cui îi plac discuţiile acestea uşuratice, din inima aceluia, orice sămânţă bună o răpesc duhurile acestea care nimicesc tot ceea ce este sănătos, serios, adânc, cu tot ceea ce este uşuratic, nepăsător şi flecar.
Cine se lasă copleşit de îngrijorările lumii acesteia şi cine se preocupă prea mult de aceste lucruri şi prea puţin de celelalte seamănă cu acel pământ umplut de spini şi de buruieni care îneacă orice sămânţă bună.
Nu de mult ne-am întâlnit cu nişte fraţi din Iugoslavia. Şi unul se lăuda:
– Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.
Mi s-a umplut inima de întristare şi am spus:
– Zece vagoane de porumb, frate?… Da’ ce faceţi cu el?
– Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă…
– Şi ce faci cu ele?
– Păi la noi aşa fac toţi.
– Din cauza aceasta pierdeţi sufletele voastre.
Au ajuns să fie robiţi de lucrurile firii pământeşti. Nu mai poţi vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt aşa de obosiţi seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.
Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie şi peste cât trebuie să aibă. Domnul Iisus a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu; şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Şi ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorinţa după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii şi ca bălăriile, sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu.
Hărnicia şi munca noastră cinstită e o poruncă de la Dumnezeu şi o fericire pentru noi. Ce binecuvântare de la Dumnezeu este să îţi vezi grădina însămânţată şi ogorul rodind! Aceasta asigură hrana ta, a familiei tale pentru un an. Dumnezeu dă aceasta ca o binecuvântare şi ca un dar al Său, în urma muncii noastre cinstite. Dar când noi lăcomim şi dorim mai mult decât avem noi nevoie, aceasta este un păcat care ne îngroapă într-o mulţime de îngrijorări şi într-o mulţime de nenorociri pe fiecare. Şi pe noi, şi pe alţii. Şi nu ne mai lasă timp nici o clipă pentru ascultarea cu atenţie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă. Împietreşte inima în zgârcenie şi în lăcomie. Şi ştiţi ce se şi întâmplă? Totdeauna după un lacom care strânge pe nedrept, mai mult decât trebuie, vine un risipitor care împrăştie tot ce a strâns lacomul dinaintea lui. Pe cel rău, Dumnezeu cu rău îl răsplăteşte. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu şi caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu îl binecuvântează şi cu urmaşi binecuvântaţi, şi cu o viaţă binecuvântată. Şi de nimic nu duc lipsă cei care, făcându-le pe acestea, îngrijesc şi de celelalte. Cei care, îngrijind de grădina aceasta, îngrijesc şi de cea sufletească. Cel care, strângându-şi pentru trebuinţele traiului acestuia, nu uită să strângă şi pentru viaţa veşnică.
Adunările noastre acest scop îl au: ca, făcându-ne credincioşi, harnici, cinstiţi şi vrednici în treburile şi în ocupaţiile, şi în munca noastră trupească, să ne facă destoinici pentru orice lucrare bună şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De fiecare dată, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu doreşte să ne înveţe aceste lucruri.
Noi suntem fericiţi că sărbătorim astăzi un eveniment aşa de frumos, într-o familie binecuvântată de Dumnezeu. Mulţumim Domnului pentru părinţii tineri şi pentru părinţii bătrâni, pentru fraţii şi surorile cu care iarăşi ne-am întâlnit aici. De fiecare dată, pentru noi este o sărbătoare sfântă când avem o ocazie să venim în mijlocul frăţiilor voastre. De ani de zile, de câte ori am venit, numai cu bucurie ne-am întors. A fost şi-aici un timp în care am avut şi întristări, din cauză că duhuri potrivnice căutau să strice lucrurile Domnului. Ne bucurăm însă când vedem că Lucrarea aceasta este ca o pânză întinsă. Şi ştiţi cum e o pânză când se ţese: sunt multe fire întinse. Uneori se mai încurcă câte un fir. Dar dacă, cu toată grija şi cu toată atenţia, te duci acolo şi se descurcă firul acesta, lucrarea merge frumos mai departe. E greu când lucrurile încurcate se amână mereu şi se amână mereu şi rămân încurcate. În locul acela, chiar dacă se mai repară ceva, tot se vede că acolo au fost fire care s-au rupt şi au trebuit înnodate. Şi orice nod strică frumuseţea feţei pânzei curate. Noi mulţumim lui Dumnezeu că, chiar dacă au fost unele încurcături cândva, lucrurile acestea s-au descurcat încet şi Lucrarea lui Dumnezeu merge frumos. Mulţumim Domnului pentru că această Lucrare se ţese acuma. Şi Ţesătorul cel minunat, Duhul Sfânt, Care lucrează, iată cu ce mari bucurii şi binecuvântări ne răsplăteşte. [Cu] bucurii ca acestea când noi ne putem întâlni aici, cântăm o cântare împreună, ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu împreună, ne rugăm împreună, vărsăm o lacrimă de dragoste şi de bucurie împreună. Mulţumim lui Dumnezeu, căci toate acestea sunt pietre scumpe şi bucăţi de aur care se zidesc la temelia şi la pereţii caselor noastre din cer. De aceea căutaţi adunarea de fiecare dată, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu. Cântaţi din toată inima cântările Domnului. Aduceţi laudă din tot sufletul Domnului. Căci toate acestea sunt materiale care vor rezista focului şi, trecând prin focul încercării, ele vor apărea mai frumoase, cum aurul topit şi curăţit prin foc apare mai frumos.
Să ne ajute Domnul ca, în întâlnirile noastre, fiecare să aducem ceva scump. Un gând frumos, o cântare, un îndemn, o lacrimă. Şi, dacă nu puteţi, măcar o rugăciune. Stăruiţi pentru ca cei care vorbesc sau cei care ascultă să vorbească şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că vremea noastră trece. Ziua de astăzi s-a dus. A trecut de miezul nopţii. În curând va veni o zi, cea din urmă pentru fiecare dintre noi. Atunci ne vom duce şi noi şi vom bate la uşa Domnului, Care a tot bătut la uşa inimii noastre. Ferice de cel care I-a deschis Domnului, că şi El va vedea cum Domnul îi deschide atunci nu numai uşa, ci şi braţele, şi Împărăţia Lui. Va veni o zi şi când noi ne vom duce. Şi vom vedea casa pe care ne-am zidit-o noi, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt multe lăcaşuri. Este scris acest lucru. Şi fiecare deci vom avea o casă pe care ne-am construit-o acolo. Gândiţi-vă de acum. Strângeţi lacrimi, rugăciuni, zile de jertfă, gânduri frumoase… şi, cât puteţi, o faptă vrednică de pocăinţă şi de mântuire. Şi trimiteţi-le în fiecare zi, căci fiecare zi se duce la Domnul cu ce am pus noi în ea. Ca o găleată, ca un vas pe care l-am umplut cu ceva. Şi ele se duc şi se aşează la rând acolo, câte zile am avut. În ziua din urmă, Domnul le va cerceta pe toate. Şi ele vor mărturisi despre noi ce-am pus noi în fiecare zi: ce cuvinte am pus noi, ce îndemnuri, ce fapte, ce roade am dus noi în fiecare zi acolo. Câtă vreme încă suntem pe pământ şi cât încă nu s-au sfârşit zilele noastre, veniţi, ca, de azi înainte, să înnoim legământul nostru şi să fim mai vrednici, şi să facem mai mult pentru mântuirea noastră de cum am făcut până aici.
Noi am dori din toată inima ca, la încheierea acestei seri, să facem o chemare. Ştie Domnul dacă în ziua care urmează… când sper că iarăşi vom putea să fim împreună; dar poate că sunt aici şi oameni care nu vor putea fi mâine sau… la adunarea următoare. Noi am dori să facem o chemare: dacă este cineva şi vrea să se hotărască pentru Domnul, [cineva] care nu s-a hotărât încă şi vrea acum să se hotărască, noi am dori să facem [această chemare]. Rugăm pe fraţi: de fiecare dată când sunt adunări, să facă o chemare. Măcar o dată, de două ori să îndemne. Poate că undeva este un suflet căruia Domnul i-a zis chiar atunci: „Predă-te şi tu! Hotărăşte-te şi tu! Fă şi tu legământ cu Domnul! Intră şi tu! Deschide şi tu grădina ta, ogorul tău”. Să se semene acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Duhul cel Sfânt, şi soarele ce sfânt, şi ploaia cea sfântă să-l facă să aducă rod.
În seara aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat şi aici. Dacă este – poate că este – cineva care încă nu s-a hotărât şi vrea să se hotărască astăzi pentru Domnul, să răscumpere ziua de astăzi şi să înceapă de astăzi calea mântuirii, iată, are o ocazie binecuvântată şi fericită.
Şi noi ne rugăm Domnului pentru toţi cei care au pus legământ mai demult cu Domnul şi care până astăzi s-au străduit să-şi ţină acest legământ şi să-l înfrumuseţeze, şi să-l împodobească de fiecare dată cu ceva bun, cu ceva sfânt, cu ceva plăcut lui Dumnezeu. Să ne rugăm ca şi de aici înainte, încă şi mai mult, să ne ajute Domnul să putem face acest lucru fiecare dintre noi. Am pus legământ cu Domnul, am lăsat însămânţate ţarina şi ogorul inimii noastre, şi grădina noastră cu roadele minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu? Să căutăm să aducem aceste roade până la coacere, adică până la starea în care Domnul şi Stăpânul nostru să poată fi mulţumit de ele.
Noi mulţumim Domnului pentru ceasurile acestea pe care le-am petrecut împreună şi încă o dată ne rugăm Domnului să binecuvânteze sufletul nou venit în familia aceasta, părinţii lui tineri şi părinţii bătrâni, fraţii, surorile şi pe toţi. Să-i ajute să-l poată vedea crescând în dragostea lui Dumnezeu. Şi să-l ajute să poată creşte în aceasta fiecare cu partea pe care Domnul le-a rânduit-o şi pe care sunt datori şi o pot aduce pentru rezultatul acesta bun.
Iar nouă să ne ajute Domnul să ne ducem propria noastră mântuire până la sfârşit. Şi ogorul, şi grădina inimii noastre, în starea în care se găseşte, s-o binecuvânteze Dumnezeu. Pentru ca atunci când va veni vremea coacerii, vremea culesului sfânt, când îngerii Domnului vor veni să culeagă roadele noastre, să poată să le ducă înaintea Stăpânului ca pe nişte roade coapte, frumoase, dulci şi plăcute, aşa cum doreşte Dumnezeu de la noi. Căci aceasta va fi şi bucuria lui Dumnezeu, şi fericirea fiecăruia dintre noi. Să ne ajute Domnul la aceasta pe toţi şi să ne binecuvânteze, ca să putem fi fericiţi.
Acum dorim din toată inima: dacă este cineva care vrea să se hotărască, mai facem o chemare. Iar dacă nu, cred că este ceasul să ne ridicăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu cu o rugăciune de mulţumire şi recunoştinţă pentru aceste ceasuri şi pentru acest cuvânt pe care ni l-a dat. Iar în ziua următoare, când va ajuta Dumnezeu, dorim iarăşi să ne vedem, pentru ca să folosim din plin ocaziile acestea care vin aşa de rare şi ţin aşa de puţin în viaţa noastră.
Dea Domnul ca Sfântul Său Cuvânt care s-a semănat şi în seara aceasta să prindă rădăcini frumoase şi să aducă roade dulci în viaţa fiecăruia dintre noi. Dea Domnul ca rugăciunile pe care le-am făcut pentru copilaşul scump care a venit – şi pe care îl primim în Numele Domnului, ca pe Domnul –, dea Domnul ca aceste rugăciuni să fie împlinite în chip fericit atât pentru copilaş, cât şi pentru părinţi şi pentru noi toţi, fraţii şi surorile noastre, şi pentru câţi ne vedem feţele aici, şi pentru toţi ceilalţi fraţi şi surori cărora le vedem numai sufletele. Pentru că îi pomenim în rugăciunile noastre, cum şi ei ne pomenesc în rugăciunile lor. Ce mare dar de la Dumnezeu este adunarea frăţească! Iubiţi adunarea! Căutaţi adunarea! Iubiţi pe fraţi şi iubiţi surorile, şi priviţi-i pe fiecare dintre fraţii şi surorile noastre ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu. Cât de slabi suntem, cât de slabi ne sunt fraţii şi cât de buni sunt străinii, tot e mai bun un frate slab decât o sută de străini buni. Aceia sunt străini, dar aceştia sunt fraţi. Să ne iubim din toată inima şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca toţi să devină fraţi. Că atunci vom şi noi fericiţi, când toţi Îl vor iubi şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu. Să ne iubim părinţii, să-i iubim pe fraţii lucrători bătrâni din adunarea lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt şi-o poruncă plină de cutremur pentru toţi. Întâi pentru părinţi, apoi pentru copii. Părinţii trebuie să-i îngrijească, să-i crească, să-i lumineze, să-i îndrume. Iar copii trebuie să asculte. Aşa [să fie] fraţii bătrâni din adunare şi aşa tineretul adunării. Toţi o inimă şi-un gând să-L slujim pe Dumnezeu. Cei în vârstă având grijă nu numai de cuvântul pe care-l spun, ci şi de pilda pe care-o dau. Iar cei tineri să-şi aducă aminte ce cutremurătoare este răspunderea pentru respectul faţă de părinţii trupeşti şi cei sufleteşti, pe care o porunceşte Cuvântul lui Dumnezeu tuturor. În felul acesta, făcându-ne fiecare datoria, Dumnezeu ne binecuvântează pe toţi şi vom fi fericiţi.
Cu aceste gânduri, mulţumim Domnului, lăudăm pe Domnul că ne-a ajutat să ne bucurăm împreună şi am vrea să ne rugăm acum.
Ne ridicăm în picioare şi facem rugăciune de mulţumire.