b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Drept răspuns, Toma i-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!»“

Ce salt uriaş a făcut într-o clipă sufletul ucenicului convins!
Ce revelaţie a trăit toată fiinţa lui Toma în clipa atingerii de Iisus!
Ce lumină strălucea în el, ce strigăt a izbucnit, ce transformare s-a făcut deodată în inima lui, ca la un contact zguduitor cu o putere nebănuită. De la „nu voi crede“, Toma a ajuns fulgerător la suPerlativul încredinţării doar printr-o singură atingere de Iisus.

Binecuvântate sunt sufletele sincere care, când li se dovedeşte adevărul, îl primesc cu toată inima, se prăbuşesc lui Hristos fără nici o rezervă şi se transformă zguduitor şi total la o singură, dar supremă atingere a lui Iisus!
Abia aceasta este aflarea lui Iisus. Împărtăşirea cu El. Şi învierea cu El. Şi abia de la această stare înainte, ucenicul devine apostol. Îndoielnicul, neclintit. Temătorul, erou. Omul, îndumnezeit. Adică devine ceea ce voieşte Dumnezeu cu fiecare din noi.
În loc de răspuns, Toma a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Era singurul răspuns pe care ucenicul îl putea aduce, în adevăr, vrednic de dragostea care i se arătase. Nici un alt grai nu ar fi fost vrednic de clipa aceea.

O, suflete al meu, când şi în viaţa ta se petrec uimitoare minuni, când chiar în faţa simţurilor tale trupeşti se arată strălucitele revelaţii, când, nemijlocit, te atingi cu toată fiinţa ta cutremurător de Hristos, o, suflete al meu, strigă atunci şi tu lui Iisus cu toată recunoştinţa ta, cu toate lacrimile tale, cu tot fiorul inimii arzând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“
Căci toată prăbuşirea şi înălţarea ta este atunci un act al Dumnezeirii Lui. O minune a dragostei Lui şi o transfigurare a atingerii Lui de tine.

Nu degetul lui Toma s-a înălţat spre rănile lui Iisus. Ci rana Inimii lui Iisus s-a coborât până s-a atins de degetul lui Toma, de sufletul său.
Noi nu ne-am suit spre Iisus, ci El S-a coborât până S a atins de noi. Nu noi L-am căutat pe El, ci El ne-a căutat pe noi! Nu noi L-am ales pe El, ci El ne-a ales pe noi.
Ceea ce noi numai am dorit, El a realizat nebănuit de frumos, neînţeles de uşor şi nemărginit de dulce…
Şi acum, când toată fiinţa noastră vibrează ca o harfă de aur cu toate coardele ei atinse puternic şi deodată, când grelele revărsări de stări cereşti ne copleşesc duhul, când ochii noştri, reflectând nepământeşte străluciri negrăite, se apleacă inundaţi de lacrimi, recunoaştem că toate acestea sunt binecuvântate efecte ale atingerii lui Iisus şi recunoaştem că El S-a coborât până unde noi, întin-zându-ne, abia de-am putut ajunge să ne atingem de El.
Şi recunoscând, strigăm şi noi cu toată iubirea şi po-căinţa inimii noastre: Domnul nostru şi Dumnezeu nostru, slavă veşnică Ţie, Mare şi Bun Iisus!

Adevărata credinţă este o descoperire personală.
Ea nu este un dar moştenit. Nici un lucru învăţat. Nici chiar adeziunea formală la vreo Biserică sau cult, sau adunare. Ci credinţa adevărată este o îndoită descoperire: a lui Hristos spre suflet şi a sufletului spre Hristos.
Este coborârea lui Hristos spre om şi înălţarea omului spre Hristos până la atingerea şi sudarea unuia de Celălalt. În aşa fel, încât ceva din butuc să se urce până în ramul cel mai de sus al mlădiţei. Şi lumina cea mai de sus să se coboare până în rădăcina cea mai profundă.
Atunci întrepătrunderea este atât de tainică, încât Hristos Se manifestă în tot ce este al omului,
iar omul se contopeşte în tot ce este al lui Hristos.
O astfel de credinţă nu este decât personală, căci la ea nu putem ajunge decât fiecare personal. Nu pentru toţi, căile de ajungere la ea sunt la fel. Dar ea, când este, ajunge în toţi la fel, un bun cu totul personal.
Toma, în clipa atingerii care l-a străluminat dintr-o dată, n-a spus „Domnul nostru şi Dumnezeul nostru“, ci „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. Căci, pentru el personal, Hristos abia de atunci încolo devenise Dumnezeu. Ce strălucită izbândă, ce fericită descoperire, ce negră-ită minune este aceasta!
Poate fi Hristos Domnul şi Dumnezeul Adevărat, dar, dacă El nu este chiar al tău, nu mult îţi foloseşte ţie aceasta.
Poate fi Hristos Mântuitorul lumii, dar, dacă El nu este chiar al tău, în zadar. Poate fi credinţa mântuitoare, iertarea câştigată, împă-răţia lui Dumnezeu aproape, – dar, dacă nu le ai tu, dacă nu sunt ale tale, dacă tu nu eşti al lor, atunci tu personal n-ai nici un folos de ele: tu eşti tot în păcatele tale şi tot fără mântuire. Şi acum, şi în veci. Să fii bine încredinţat de asta!

Suflete dragă, cum stai tu faţă de aceste adevăruri? Ai făcut tu acest salt ceresc prin care să devii un om nou? Ai avut tu în viaţa ta acea dumnezeiască clipă a atingerii de Iisus? Ai simţit tu în toată fiinţa ta o cerească transformare întocmai ca o naştere din nou când Hristos S a atins de tine, când tu te-ai atins de El?
O, dacă da, ferice de tine! Strânge-te tot mai mult de El până când vei fi una cu El şi El una cu tine. Să fii astfel fericit cu El.
Dar dacă nu, atunci te rog, atinge-te chiar acum. Şi ochii tăi se vor lumina, fiinţa ta se va naşte de sus. Şi Hristos va deveni al tău deplin-deplin, iar tu al Lui în totul.

Slavă Învierii Tale, Doamne Iisuse, slavă Ţie! Cu toată fiinţa mea Te doresc, Doamne Iisuse. Şi cu toată puterea mea mă ating de Tine.
Fă ca harul Tău să se reverse în mine şi să-mi schimbe în chip desăvârşit toată fiinţa şi toată viaţa mea, făcându-mă un binecuvântat şi puternic apostol al Tău, copil al Tău, rob al Tău… Amin.

Traian Dorz, Hristos – Mântuitorul nostru (Meditaţii la Evanghelia după Ioan, cap. 20)