Traian DORZ, DOINA GOLGOTEI
Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins
şi-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins!
În vâlvătaia lor nestânsă,
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăţie strânsă
în taina sufletului meu.
Comoara dragostei senine,
frumseţea gândului curat,
curatele simţiri divine,
în focul lor le-am aruncat!
Frumoasa-mi nevinovăţie
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
şi-n suflet gol nemărginit!
Dar când încep a înţelege
al vieţii preţ de la-nceput,
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!
Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat.
Privesc cenuşa-mprăştiată
şi-ndurerat m-aplec s-o strâng,
aceasta mi-e averea toată,
mă uit la ea şi plâng… şi plâng.
– Iisuse, n-am decât suspine,
n-am nici o cale, nici un ţel,
în suflet n-am decât ruine –
ce oare să-Ţi mai dau din el?
Dar cred că Tu poţi iar aprinde
chiar vatra inimilor reci
când, cu iubirea Ta fierbinte,
spre ele-nduioşat Te-apleci!
O, suflă Tu şi-n spuza ceie
ce mi-a rămas din stinsul jar,
mai este poate vreo scânteie
şi poate s-o aprinde iar.
Să ardă răul tot şi – mare –
să crească focul sfânt încins,
ca focul jertfei pe altare,
în veci puternic şi nestins!