Traian Dorz, povestire din volumul CIREŞUL ÎNFLORIT
De la bătrânii poporului lui Dumnezeu, care au păstrat multe din învăţămintele aflate de la cei şi mai bătrâni decât ei, ni s-au păstrat multe lucruri înţelepte şi minunate ce nu se află scrise în cărţile noastre. Pentru că în viaţa omenirii s-au petrecut mult mai multe întâmplări, din care înţelepţii lui Dumnezeu au scos multe înţelesuri şi ne-au lăsat nouă frumoase îndrumări.
Se spune că înţeleptul are patru ochi deschişi.
– Cum patru ochi?
– Patru, fiindcă fiecare om are patru ochi. Doi, dedesubtul frunţii; aceştia sunt ochii trupului, care se văd şi care sunt deschişi. Iar ceilalţi doi sunt în mijlocul funţii, care nu se văd. Aceştia sunt ochii sufletului, care la cei mai mulţi oameni sunt închişi toată viaţa. Şi numai în clipa morţii se deschid. Aceştia sunt ochii înţelepciunii, cu care omul vede lucrurile veşnice şi realităţile duhovniceşti.
La înţelepţii lui Dumnezeu, aceşti ochi ai sufletului se deschid în clipa naşterii din nou. În clipa când sufletul ascultă chemarea lui Dumnezeu şi vine la Domnul Iisus, El îi deschide aceşti ochi şi-l face să vadă Împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi minunată, pe care oamenii cei lumeşti nu o văd şi nu o cunosc, fiindcă aceşti ochi le sunt orbiţi de întunericul păcatului lor.
Cu ochii înţelepciunii, aleşii lui Dumnezeu văd adevărul şi deosebesc voia lui Dumnezeu.
Cu ochii aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, ei cunosc căile cele frumoase şi pătrund tainele cele minunate ale lui Dumnezeu, care, pentru gloata cea mare ce are aceşti ochi acoperiţi, rămân necunoscute şi neînţelese pentru totdeauna.
Când Domnul Dumnezeu Îşi alege pe câte un slujitor, îl socoteşte vrednic de încredere şi îl pune în slujba Lui. După ce îi deschide şi îi luminează aceluia ochii înţelepciunii – care văd lucrurile nevăzute şi pricep tainele ascunse ale voii şi ale adevărului Său – îl trimite la poporul Lui, să-i deschidă şi aceluia ochii, să le facă cunoscute şi semenilor săi tainele de care l-a învrednicit Dumnezeu pe el. Acelora din mijlocul poporului – care îl primesc pe trimisul Domnului, îl ascultă şi îl urmează – acelora Dumnezeu le deschide şi lor, prin el, cei doi ochi ai minţii din mijlocul frunţii. Şi încep să vadă şi ei, fericiţi, adevărul lui Dumnezeu, care li se propovăduieşte, după cum este scris:
„Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26, 17-18).
Dar celorlalţi, care nu-l primesc şi nu-l urmează pe alesul lui Dumnezeu, n-are cine să le mai deschidă aceşti ochi decât îngerul cel fioros al morţii, când vine să le ia sufletul şi să-l ducă în faţa înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos pe Care L-au dispreţuit cât timp erau pe pământ. Pentru că ochii pe care nu-i deschide adevărul, spre mântuire, îi va deschide numai moartea, spre osândă veşnică.
Fiecare neam de oameni îşi are profetul său trimis de Dumnezeu pentru deschiderea ochilor minţii şi pentru descoperirea Adevărului Mântuirii. Numai că, în timpul vieţii acestor profeţi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost nici înţeleşi şi nici primiţi de cei la care au fost trimişi, după cum iarăşi este scris: „…au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit, (…) prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului (…)” (Evr 11, 36-40). Ca să vină apoi peste poporul acela pedeapsa pentru tot sângele nevinovat al proorocilor chinuiţi de ei… (cf. Mt 23, 34-35).
Moise a fost unul dintre marii înţelepţi şi trimişi ai lui Dumnezeu la poporul Său, Israel, în mijlocul cărui popor el a făcut mari minuni şi a descoperit mult adevăr.
Cei doi ochi din fruntea lui Moise, Dumnezeu i-a deschis încă din tinereţea sa, pe când era încă la curtea lui Faraon, ca să vadă cum poporul Domnului, din care făcea şi el parte, este chinuit şi asuprit.
După ce Domnul Dumnezeu i-a deschis ochii ca să vadă suferinţa şi nedreptatea şi i-a deschis inima ca să simtă durerea şi răspunderea pentru soarta acestui popor, – Moise a încercat să-I elibereze poporul din robia aceasta prin puterea şi prin mintea sa, dar n-a putut. A omorât într-o zi un egiptean, voind să arate că în felul acesta poporul se va putea elibera singur… Dar, în urma acestui fapt nechibzuit, Moise era să-şi piardă el însuşi viaţa. Aşa că a fugit departe, măcar să-şi câştige libertatea lui însuşi.
Însă Domnul l-a chemat de acolo într-un fel cu totul minunat şi l-a trimis înapoi în Egipt, de unde fugise, pentru ca să scape întreg poporul Său de sub tirania lui Faraon. De data asta nu prin puterea sa, ci prin puterea şi mâna lui Dumnezeu.
Nespus de minunate sunt marile şi multele întâmplări prin care Domnul Dumnezeu, folosindu-i pe Moise şi pe Aron, fratele său, l-a scos pe poporul lui Israel din robie, trecându-l prin Marea Roşie, apoi prin pustia lungă şi grea, pentru a-l duce, până la urmă, în Canaanul făgăduit părinţilor săi. Prin toate aceste încercări, Dumnezeu a voit să treacă tot poporul, fiindcă El nu voia mântuirea numai a unuia singur, ci dorea mântuirea tuturor oamenilor poporului acestuia. Iar încercările erau rânduite anume, pentru ca poporul să se dezveţe de obiceiurile păgâneşti luate de la lumea în care trăise în robie şi cu care se întinase şi el. Apoi, pentru ca să le facă cunoscute legile şi poruncile sfinte în care le cerea Domnul Dumnezeu să umble, pentru a-I fi plăcuţi Lui şi pentru a fi înfiaţi ca popor al Său. Fără de învăţarea acestor legi şi porunci, poporul lui Israel ar fi rămas pe veci străin faţă de Domnul Dumnezeu, iar El ar fi rămas străin faţă de acesta. Şi, în sfârşit, trebuia să fie trecut prin suferinţă pentru că numai suferinţa îl putea curăţi, ca o naştere din nou, de tot ce era rău în viaţa lui. Fără această curăţire prin suferinţă, poporul nu putea intra în sfântul pământ al făgăduinţei, pe care Domnul Dumnezeu i-l pregătise şi i-l promisese… După cum de asemenea este scris: „El le-a smerit inima prin suferinţă (…). Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a izbăvit din necazurile lor” (Ps 107, 12-13).
Pe când erau încă în pustiu, la poalele muntelui Sinai, Domnul Dumnezeu i-a zis lui Moise, profetul Său, să se suie pe munte, pentru că acolo are să-i arate şi să-l înveţe Legea Sa cea veşnică. După aceea, el va trebui să se întoarcă în mijlocul poporului, pentru ca să arate întregului popor şi să-l înveţe toată Legea şi tot adevărul pe care-l învăţase şi el de la Domnul Dumnezeu. Iar părinţii poporului să înveţe şi ei, la rândul lor, pe toţi urmaşii lor până în veac, întocmai cum ei fuseseră învăţaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu.
În cartea acestor povestiri, cu ajutorul Domnului, vom arăta şi noi câte ceva nou şi frumos din toate acele întâmplări şi învăţăminte pe care le-am mai putut afla de pe la bătrânii credincioşi care le-au păstrat trecându-şi-le unii altora prin vremuri, până azi. În capitolul acesta, vom istorisi una, pentru marele adevăr cuprins în ea şi pentru însemnata învăţătură la care vrem să medităm acum. Ascultaţi-o!…
Se spune că atunci când Moise a primit din Mâna Domnului Dumnezeu primele table ale Legii cu cele zece porunci, aceste table erau lucrate de mâna lui Dumnezeu şi scrise de degetul Lui, atât pe dinăuntru, cât şi pe din afară, după cum scrie şi cartea Exodului, zicând: „…Tablele erau scrise pe amân¬două părţile, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table” (Exod 32, 15-16).
Când le-a văzut Moise atât de minunate, s-a uimit de frumuseţea lor. Dar uitându-se la înscrisurile şi semnele de pe ele cu ochii minţii lui luminate şi neînţelegând multe din cele ce vedea, s-a îndreptat spre Domnul şi a întrebat cu umilinţă:
– Doamne Dumnezeule Preamărit, eu văd că aceste minunate Table au înscrisuri şi semne atât pe dinăuntru, cât şi pe din afară. Înscrisurile cele din afară le înţeleg şi le cunosc. Dar pe cele dinăuntru le văd, dar nu le pot nici cunoaşte şi nici înţelege. De ce, Doamne, ai lucrat aşa – şi ce înseamnă asta?
– Moise, Moise, i-a răspuns Domnul, omul nu se cuvine să întrebe niciodată pe Dumnezeu: „De ce?“ Ci trebuie ca el să creadă că tot ce face Dumnezeu este nemărginit în înţelepciune şi nesfârşit în întindere, pe când omul, fiecare om, este şi mărginit, şi neputincios pentru a cuprinde în întinderea şi înţelepciunea lor lucrările desăvârşite şi veşnice ale lui Dumnezeu. Ci omul trebuie să se mulţumească cu cât îi descoperă Dumnezeu lui, cu adevărurile pe care le înţelege. Căci dacă va împlini cu smerenie puţinul pe care îl cunoaşte, Dumnezeu îl va iubi şi îi va descoperi mai departe, ca el să înţeleagă mai mult decât a înţeles la început. Iar când va împlini şi aceasta, Dumnezeu îi va arăta mai departe tainele voii Sale.
Astfel omul va descoperi, fericit, noi adevăruri, iar a¬ceasta va spori atât cunoaşterea, cât şi fericirea sa. Aceasta este taina şi condiţia cunoaşterii Adevărului!… Dar fiindcă tu Mă iubeşti şi Eu te iubesc, iată, îţi arăt şi îţi răspund: înscrisurile pe care le cunoşti şi le înţelegi cuprind adevăruri care sunt pentru poporul tău şi pentru tine, în vremea de acum. Cele pe care nu le cunoşti şi nu le înţelegi sunt pentru alte popoare, pentru alte vremuri şi pentru alţi profeţi. Ele vor fi descoperite acelora când vor veni vremile şi împrejurările lor.
– Doamne Dumnezeule, dar câţi prooroci sunt şi câte Adevăruri ai Tu!?
– Numărul profeţilor Mei este nemărginit, dar Adevărul Meu este numai unul singur. Pentru că Adevărul este Etern, iar profeţii sunt trecători. Adevărul este nemărginit, iar fiecare profet este mărginit, putând cuprinde fiecare doar o parte mai mare sau mai mică din el.
– De ce fiecăruia i s-a dat numai o parte?
– Pentru ca fiecare să nu se creadă pe sine singurul cunoscător, ci să se vadă mic şi neputincios în faţa nemărginirii Adevărului şi fiecare să se simtă dator a-i preţui şi pe alţii, simţind că are şi el multă nevoie să înveţe de la alţii adevărul descoperit acelora.
– Şi nu este nimeni care să cunoască TOT ADEVĂRUL?
– Ba da! Fiul! Pentru că El este Adevărul.
– Doamne Dumnezeule, dar în aceste înscrisuri nu este cuprins El?
– Toate sunt din El, prin El şi pentru El. Uită-te mai bine, Moise, şi mai adânc!
Moise deschise mai atent ochii cei de deasupra celor doi ochi, care erau în adâncul frunţii lui, şi dintr-o dată văzu peste Tablele de piatră străvezie ca şi cristalul, din mâinile sale, imaginea unei Cărţi Strălucitoare peste care erau aşezate încă şapte peceţi nedesfăcute.
– Doamne Dumnezeule! Ce uimit sunt! zise Moise plângând. Cine îmi va deschide Cartea aceasta şi cine va putea rupe peceţile ei?
– Priveşte mai bine, Moise, şi vezi mai adânc.
Moise deschise şi mai luminos ochii săi cei din adâncul frunţii sale şi văzu, plin de cutremur, peste Cartea cea Strălucitoare cu Şapte Peceţi, imaginea şi mai strălucită a unui Miel înjunghiat…
– Doamne Dumnezeule, zise Moise, sunt plin de frică şi tremur. Mielul acesta seamănă cu mielul pe care l-am înjunghiat noi în noaptea când am fost eliberaţi din robie. Sângele lui ne-a salvat de pierzarea nimicitorului. Mielul acesta ne-a răscumpărat cu sângele lui şi ne-a izbăvit pe totdeauna din robie…
– Priveşte şi mai bine, Moise! Vezi şi mai departe!
– Doamne Dumnezeule, sunt din ce în ce tot mai înspăimântat! Peste imaginea Mielului înjunghiat văd un Cap încununat cu spini. E atâta suferinţă, dar şi atâta măreţie şi dragoste; atâta milă şi durere, atâta bunătate şi mâhnire şi totuşi atâta lumină şi biruinţă peste toată înfăţişarea Lui! Cine este Acesta, Doamne Dumnezeule?
– Acesta este Adevărul. Acesta este Fiul. Tot Adevărul numai El îl are şi numai El îl cuprinde. Numai El îl va descoperi şi numai El îl va împlini când vor veni zilele Lui!
– Doamne Dumnezeule! Iartă-mă dacă mai îndrăznesc un singur cuvânt şi Te mai rog un singur lucru!
– Vorbeşte, Moise!
– Te rog, îndrăzni Moise, îngenunchind cu mâinile înălţate spre faţa Domnului Dumnezeu şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, Te rog din toată inima mea, fă-mă să văd şi eu măcar una din Zilele Fiului şi să aud măcar unul din Cuvintele Lui!
– Bine, rob bun şi credincios, acum du-te şi împlineşte-ţi datoria pentru care te-am creat, ascultă Cuvintele Legii pe care ţi le-am descoperit şi învaţă în ele pe poporul la care te-am trimis. Şi după ce îţi vei fi împlinit cu credincioşie toată această slujbă pentru care te-am ales, vei adormi şi tu şi vei fi aşezat pentru aşteptarea Învierii pe care o va aduce Fiul, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa Veşnică. Într-una din Zilele Lui, te voi trezi, pentru a vedea una din aceste zile, după cum M-ai rugat astăzi.
Acum, du-te! Eu sunt cu tine şi El e cu tine!
Moise, omul şi profetul lui Dumnezeu, şi-a aplecat şi mai adânc fruntea înaintea Lui, în semnul celei mai adânci mulţumiri recunoscătoare, rugându-se:
– Doamne şi Dumnezeul nemărginitei iubiri şi îndurări, Slavă Veşnică Ţie!…
Îţi mulţumesc din toată inima mea pentru marile Adevăruri pe care Te-ai îndurat să mi le descoperi mie, vremii mele şi poporului Tău la care m-ai trimis.
Te rog, ajută-mă să fiu credincios în tot ce mi-ai poruncit Tu şi în tot ce Ţi-am promis eu! Legea aceasta şi poruncile pe care mi le-ai făcut cunoscute astăzi sunt pentru mine semnul unui Legământ veşnic, pe care îl pun acum, aici, înaintea Ta, că voi asculta şi împlini tot Cuvântul Tău şi toată Voia Ta, până la sfârşitul zilelor mele şi al însărcinării pe care mi-ai dat-o. Ajută-mă să rămân numai la datoria mea, în marginile pe care mi le-ai rânduit Tu, fără să mă întind la câmpul de lucru al altuia, ca să nu încalc Legile şi orânduirile Tale. Dar ajută-mă să pot pregăti frumos calea altora, care vor veni după mine, până va veni acela care va fi ultimul dintre noi, anunţând venirea Fiului! Ce fericită va fi venirea Lui, să arate strălucit tot Adevărul Tău şi toată Iubirea Ta! Ferice de ochii care Îl vor vedea şi de neamul care Îl va primi!
Slavă veşnică Ţie şi Fiului Tău! Te rog, ai milă de mine şi de poporul meu şi fă-ne să vedem Faţa şi Împărăţia cea Strălucită şi Veşnică a Fiului şi Adevărului Tău! Amin.
…În ziua cea strălucită şi dumnezeiască a schimbării Domnului Iisus la Faţă pe muntele Taborului, Domnul Dumnezeu a sculat pe Moise, robul Său, după făgăduinţa Sa, ca, împreună cu celălalt profet al Său – cu Ilie, căruia la fel îi făcuse o minunată făgăduinţă şi îl luase cu Carul de Foc în Cer –, să vadă una din zilele Fiului al Cărui Duh era în ei când profeţiseră despre El, după cum este scris: „(…) Duhul lui Hristos, Care era în ei când vestea mai dinainte Patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (I Ptr 1, 10-11).
Căci toate promisiunile lui Dumnezeu şi rugăciunile aleşilor Săi potrivite cu aceste promisiuni se împlinesc fiecare la vremea lor, după cum iarăşi este scris: „Căci este o prooro¬cie a cărei vreme este hotărâtă; se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit” (Hab 2, 3). Şi după cum, de asemenea, este scris: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui (…)” (Ecles 3, 11).
Dacă avem o credinţă atât de mare cât de mare este minunea pe care o cerem de la Dumnezeu, atunci minunea se împlineşte. Dumnezeu o face! Dar pentru o minune mare, ne trebuie o credinţă mare. Cu o credinţă mică nu se poate face o minune mare. Însă cu o credinţă mare – da. Se poate! S-a mai putut!
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, dă-ne şi nouă o credinţă mare şi statornică, de acelaşi preţ cu a sfinţilor Tăi, pentru ca şi noi să vedem Faţa Ta şi Împărăţia Ta şi să cunoaştem Adevărul Tău şi răsplătirile lui aşa cum le-au văzut şi le-au cunoscut ei. Amin.
Slăvit să fie Domnul!