Nasterea-Domnului_15_06Sfântul Nicolae Velimirovici – (la liturghia din Ziua de Crăciun)

Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: “Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel.” Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. (Matei 2:1-12)

Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni 2:10).

Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei. Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea. Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos. Unii oameni, potrivit temperamentului lor – şi există în om patru temperamente dominante – află mai multă pace şi sănătate trupească în răsărit, alţii în apus, alţii în nord sau în sud. Pentru cel care nu-şi găseşte nici pacea nici sănătatea în nici unul din cele patru colţuri ale lumii, se spune în general că nu lumea este vinovată, ci el însuşi. Aşadar, unii oameni, potrivit măsurii şi aplecării lor sufleteşti, găsesc mai multă odihnă şi vindecare pentru sufletul lor în Matei, pe când alţii în Marcu, Luca sau Ioan. Pentru unul, totuşi, care nu-şi găseşte nici odihnă, nici vindecare pentru sufletul său în nici unul din cei patru Evanghelişti, nu este din vina Evangheliştilor, ci numai din vina lui. Cineva poate spune deschis că nu există nici un leac pentru unul ca acesta. Ziditorul omului este atotînţelept şi atotmilostiv. El cunoaşte felurimea şi slăbiciunea firii noastre omeneşti şi de aceea ni-i dăruieşte pe cei patru Evanghelişti, pentru a ne îngădui fiecăruia dintre noi, potrivit firii sale sufleteşti, să ne lipim de una dintre Evanghelii mai grabnic şi mai uşor decât de celelalte trei, astfel încât această Evanghelie să poată fi pentru noi cheia pentru celelalte.

Faptul că înţelepciunea Dumnezeiască, care se arată în alcătuirea şi rânduiala învăţăturii Evangheliei, poate străluci cu mult mai limpede, vom cerceta astăzi o întâmplare înfăţişată de doi dintre Evanghelişti – Luca şi Matei: naşterea lui Hristos aşa cum a fost arătată de ei. Aceşti doi Evanghelişti au avut, mai presus de toate, unul şi acelaşi izvor de inspiraţie, Dumnezeu: pentru a arăta credincioşilor, în Persoana Domnului Hristos, două însuşiri împreună-lucrătoare care l-au împodobit odinioară pe strămoşul nostru Adam în Rai, şi fiecare dintre acestea au fost pierdute de el prin părtăşia sa cu păcatul satanic. Deşi cele două însuşiri par să se afle în război, acestea se întregesc în chip minunat una pe alta, tot aşa cum lumina soarelui de sus se uneşte cu florile câmpului care cresc din pământ. Una dintre aceste însuşiri este libertatea împărătească şi cealaltă este ascultarea de fiu. Una o cere pe cealaltă; una o slobozeşte pe cealaltă de strâmtorare, deşi una o poate împrejmui pe cealaltă şi o poate duce la pieire. Cele două s-au născut ca gemenii, vieţuiesc ca gemenii şi se sfârşesc ca gemenii. Ascultarea desăvîrşită merge împreună cu libertatea nemărginită, ascultarea îngrădită, împreună cu libertatea îngrădită, şi neascultarea împreună cu lipsa de libertate. Sfinţii Evanghelişti cumpănesc una cu cealaltă: arătând oamenilor cu limpezime, pe de o parte, libertatea împărătească a lui Dumnezeu-Om şi, pe de alta, ascultarea Lui de fiu, smerită.

Luca vorbeşte despre Cezarul roman, August, şi despre păstorii din Betleem, pe când Matei nu pomeneşte despre ei. Pe de altă parte, Matei vorbeşte despre Irod, împăratul Iudeii şi craii de la răsărit, pe când Luca nu pomeneşte despre ei. Ce înseamnă aceasta? Nu înseamnă aceasta nedesăvârşire şi neîntregire? Nu; aceasta înseamnă mai degrabă împlinirea celor două izvoare care se întregesc şi se desăvârşesc unul pe celălalt. Dar cineva va pune întrebarea: dacă nu s-ar fi întregit unul pe celălalt, ar fi pomenit Luca de Cezarul roman în legătură cu craii de la răsărit, şi Matei de împăratul Irod împreună cu păstorii? La prima vedere, s-ar părea că ambii Evanghelişti se întregesc unul pe celălalt aşa ca povestirea lor să nu scape nimic, fie din frumuseţea din afară, fie din conţinutul lăuntric. Dacă păstorii nu ar fi putut, la fel ca şi craii de la răsărit, să aducă la cunoştinţa împăratului Irod şi a cărturarilor Ierusalimului, că noul Împărat S-a născut în lume? În cazul acesta, ca şi în celălalt, Irod nu ar fi dat poruncă cumplită de ucidere a multor copii din Betleem şi dimprejur, fără îndoială. De asemenea, nu ar fi fost înţelept să pomenească de Cezar August împreună cu craii de la răsărit, decât împreună cu păstorii din Betleem? Nu, pentru că aşa cum păstori cei simpli nu au putut avea nici o înrâurire asupra lui Cezar, tot aşa nu au putut nici craii de la răsărit, care au apărut pe neaşteptate în Betleem şi îndată au şi dispărut, întocmai ca steaua care i-a condus.

Dar aceasta este numai socoteala omenească, după chipul unei minţi lumeşti nestatornice şi slabe. Totuşi, potrivit gândirii adânci şi ascunse, din spatele povestirilor celor doi Evanghelişti despre naşterea Mântuitorului, numai în acest fel a fost drept şi bine, că cei doi Evanghelişti au rânduit toate persoanele la locurile lor: în chipul acesta şi nu în altul. Cezar August trebuie să fie pomenit în acea Evanghelie, şi în acel capitol al Evangheliei, în care sunt pomeniţi păstorii din Betleem, şi Irod în acea Evanghelie şi capitol în care sunt pomeniţi craii de la răsărit. De ce? Pentru a lămuri nepotrivirea dintre aceşti oameni, pentru şi împotriva lui Hristos, pentru şi împotriva adevăratei înţelepciuni Dumnezeieşti, cât de puternic cu putinţă. Sfântul Apostol Pavel spune: “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.” (I Corinteni 1:27). În zilele acelea, nu se afla nici unul mai puternic, după socoteala lumească, decât Cezar August, şi nici unul mai slab, mai sărac ori mai puţin cunoscut decât păstorii din micuţul şi necunoscutul Betleem. Domnul Iisus S-a născut printre aceştia slabi, săraci şi necunoscuţi după părerea oamenilor; aceasta li s-a arătat mai întâi lor şi ei au fost primii care au lăudat slava Lui. Puternicul Cezar August a murit în slăbiciune omenească, rămânând până la moartea lui în umbrele necunoscutului şi ale amăgirii de sine. Pe de altă parte, nici un popor din lume nu s-a socotit mai înţelept decât acela condus de împăratul Irod. Iudeii au nesocotit alte popoare, considerându-le josnice şi mai proaste decât ei. Ocârmuitorii şi cărturarii iudei socoteau că numai ei singuri cunoşteau adevărul şi că ei singuri ţineau cheile cerului. Dar când cerul s-a deschis larg şi când Domnul Hristos a venit ca să-i ridice pe oameni la cer, ei au orbit şi nu au văzut nimic, în timp ce aceia care erau nesocotiţi de ei, nefiind iudei, au intrat cu Hristos prin porţile deschise ale cerului. Şi astfel avem acest întâmplare de negrăit, când Irod, auzind despre Împăratul împăraţilor cel nou-născut, s-a grăbit să-L omoare, şi mai marii săi sfătuitori învăţaţi şi cărturarii cei mândri ai Ierusalimului nu au socotit că trebuie să facă o călătorie de două-patru ceasuri până la Betleem ca să-L vadă pe El, care fusese aşteptat vreme de patruzeci de neamuri de la Avraam, în timp ce craii de la răsărit, dintr-o ţară a păgânismului întunecat, călătoriseră luni de zile pentru a aduce slavă Împăratului Hristos – şi astfel să împlinească proorocirea marelui Isaia: “Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: ‘Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu! Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale’.” (Isaia 65:1-2).

Între Cezarul roman pe de o parte, şi păstori din Betleem, pe de altă parte, nu se află asemănare în puterea, bogăţia şi măreţia pământească. Între Irod şi cărturarii din Ierusalim pe de o parte, şi craii de la răsărit, pe de altă parte, se află o neasemănare în cunoaşterea adevărului curat, în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Domnul a socotit drept să aleagă săracii şi păgânii şi, prin ei, să-i ruşineze pe cei mari şi mândri. Căci, înainte de a-i ruşina Dumnezeu, ei L-au ruşinat pe Dumnezeu prin mândria şi neascultarea lor. Cei mai mari vrăjmaşi ai lui Dumnezeu – şi prin aceasta au fost cei mai mari vrăjmaşi chiar ai lor – sunt aceia care au ajuns mândri, fie pentru bogăţiile lor pământeşti, fie pentru puterea sau învăţătura lor. Mândria celor mari şi mândria celor învăţaţi zideşte o piedică de netrecut între oameni şi Dumnezeu şi este cel mai mare vrăjmaş în calea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nici un vrăjmaş, nici nu poate să aibă, cine poate să-I facă Lui vreun rău? A fi vrăjmaşul lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi propriul vrăjmaş. A-L izgoni pe Dumnezeu din viaţa cuiva nu înseamnă nimic altceva decât a se şterge pe sine din Cartea Vieţii. Şi oamenii mândri ai puterii din lumea aceasta, şi cărturarii cei mândri, care socotesc că L-au scos pe Dumnezeu afară din viaţa lor şi din lume, de fapt s-au scos pe ei afară din Cartea Vieţii. Încrederea în gândul lor că L-au scos pe Dumnezeul Cel viu afară din lume este la fel cu convingerea nebunului care ar închide ochii şi ar striga că a smuls soarele strălucitor de pe cerul înstelat. Bogaţii mândri şi cărturarii cei mândri reprezintă, din fericire, o mică parte a oamenilor, căci se află mai mulţi oameni sărmani în lume decât bogaţi şi mai mulţi săraci cu duhul decât învăţaţi cu mândrie. De aceea, se poate spune că oamenii mândri şi bogaţi ai Romei şi cărturarii mândri ai Ierusalimului sunt cei puţini, în timp ce păstorii săraci din Betleem şi craii de la răsărit, cu setea lor după adevăr, sunt oamenii cei mulţi din vremea naşterii lui Iisus. Aceşti săraci cu duhul sunt cei mai buni, aleşi ai Împărăţiei lui Hristos şi mai sunt şi aceia pentru care este mai greu să intre în această împărăţie decât îi este cămilei să treacă prin urechile acului.

Cine sunt aceşti crai de la răsărit? Şi cum s-a întâmplat că au venit şi au dat slavă noului-născut Iisus? Nu putem spune lămurit din care ţară răsăriteană au venit ei la Ierusalim – din Persia sau Egipt, sau poate din Babilon sau India cea îndepărtată. Ei au pornit de fapt, împlinind o minunată tradiţie, din diferite ţări din răsărit şi, întâlnindu-se pe drum unul cu altul, au continuat să meargă împreună pentru a aduce slavă lui Mesia? Dar cunoaşterea în de-amănunt a ţării răsăritene din care au venit ei, este o problemă măruntă. Lucrul cel mai important este acela că ei au venit în numele întregului răsărit drept-măritor de stea, pentru a aduce slavă stelei celei mai strălucitoare a cerului din istoria lumii. Evanghelistul vrea să ne spună aceasta – că ei au venit din răsărit în numele răsăritului, nu în numele unei singure ţări sau popor, pentru a da slavă Noului-Născut.

Uitând de unul Dumnezeu, viu şi atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului şi, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, aceasta înseamnă că ei se aflau sub stăpânirea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele erau fiinţe vii şi puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât şi vieţile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar altele rele. Ele semnificau zei buni sau răi, care înviorau sau ardeau cu ochii lor învăpăiaţi, păstrând sau omorând viaţa. Oamenii aduceau jertfe, chiar şi jertfe omeneşti, atât zeilor buni, cât şi celor răi, pentru a câştiga bunăvoirea zeilor buni şi a îndepărta vrăjmăşia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credinţe populare nepotrivite cu înţelepciunea omului, învăţaţii din răsărit au început să caute în stele şi să vadă ce pot aduce ele în vieţile oamenilor. Ei au fost primii care au făcut ştiinţa stelelor: aceea pe care o numim astrologie. Totuşi, această ştiinţă nu a adus oamenilor libertate, ci a descoperit o înrobire şi mai mare şi teamă şi mai mare. Craii de la răsărit “au descoperit” că stelele nu erau de fapt zei, aşa cum credeau oamenii, ci, că influenţa lor puternică asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare şi cu o precizie atât de matematică, încât nici o fiinţă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spaţiu sau printr-o clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă şi nemiloasă a stelelor. Ca şi cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau naşterea şi viaţa lui, întâmplările fericite şi nefericite, caracterul şi transformările lui, fiecare întâmplare din viaţa lui şi chiar moartea! Omul era un rob desăvârşit şi fără de ajutor în faţa stelelor. El era un vis, în care stelele iarăşi i-au întunecat conştiinţa. Această “ştiinţă” a adus sau a îndrumat şi a hrănit toate felurile de ocultism, vrăjitorie, prezicerea viitorului, descântece şi farmece, şi toate celelalte lucruri care, pentru creştini, au un singur nume: superstiţie. Acesta era un nor întunecat şi sufocant care s-a răspândit din răsărit înspre apus şi a apăsat asupra întregii lumi cu greutatea lui ucigătoare. Şi astfel craii nu au lăsat conştiinţa omului liberă, ci au înrobit-o şi mai tare, alcătuind un sistem adânc de fatalism, în care omul era sufocat de groaza de a fi singur, lepădat şi lipsit de ajutor.

Dar, în adâncurile sufletului omenesc, care era îndestulat de întunecimea astrologiei, mila lui Dumnezeu nu a îngăduit stingerea acelei mici scântei a vestirii omului mai dinainte, a credinţei că omul este o fiinţă liberă, că el este făcut pentru libertate şi se îndreaptă către libertate. Din această simţire mai dinainte, s-a aprins o dorinţă arzătoare pentru libertate, în luptă cu cerul înstelat care atârna deasupra lumii; şi această dorinţă arzătoare a dat naştere nădejdii că se va ivi o stea prielnică omului, înfrumuseţată de toate stelele, pentru a scoate omul din temniţa acestei lumi, şi au dus-o în Împărăţia libertăţii; că oamenii au murit… pentru înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2:20), dar sunt vii şi liberi în Dumnezeu. Şi această dorinţă arzătoare pentru stea a apărut într-o noapte deasupra capetelor crailor de la răsărit care priveau cerul; aceasta i-a condus pe un drum necunoscut şi ei îndată au lepădat totul şi au urmat-o. Ca şi cum ar fi vorbit pe cale cu această stea tainică şi ar fi învăţat de la ea multe lucruri! Ca şi cum ar fi aflat de la ea că aceasta nu era steaua libertăţii, ci doar o stea care ducea către Împăratul nou-născut care era adevăratul Răscumpărător al oamenilor; că acest Împărat a fost numit Împăratul iudeilor, că S-a născut în Iudeea şi că aceştia trebuiau să-I ducă trei daruri: aur, tămâie şi mir!

Sfinţii Părinţi au socotit că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o putere duhovnicească care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară păstorului Moise ca un rug aprins, şi lui Avraam în chipul celor trei bărbaţi şi proorocului Ilie ca un vârtej şi un glas, de ce să nu apară Domnul sau îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni şi le apare acestora în chipul în care ei se aşteaptă cel mai mult. El S-a arătat crailor, care Îl căutaseră printre stele, ca o stea. Dar nu I-a fost bineplăcut Lui să apară iudeilor ca o stea, întrucât aceştia nu-L căutaseră niciodată în stele. Şi de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin ţările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului. Dumnezeu S-a arătat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. (Ieremia scrie în Comentariu la Matei: “Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre ruşinea lor, să afle despre naşterea lui Hristos de la păgâni.”)

Ajungând la Ierusalim, craii au spus lui Irod şi arhiereilor despre această stea fără de asemănare, care a arătat ca semn că S-a născut noul împărat iudeu. Irod, împreună cu cărturarii şi învăţaţii lui Israel, în loc să se bucure şi poporul Ierusalimului să strige cu bucurie că li s-a dat să vadă ce mulţi prooroci şi regi au voit să vadă… dar n-au văzut (Luca 10:24) – în loc să se bucure, Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. De ce s-au tulburat, când vorbeau despre El în fiecare zi şi se rugau stăruitor lui Dumnezeu ca El să vină? De ce să se teamă de venirea Unuia pe care strămoşii Lui Îl aşteptaseră mii de ani? Păcatul lor i-a tulburat şi faptele cele rele ale sufletelor lor i-au făcut să le fie frică. Drepţii Îl aşteptau pe Mesia ca prieten, dar păcătoşii Îl aşteptau ca judecător. Nedespărţindu-şi mintea şi trupul de pământ, Irod şi cărturarii s-au temut că noul Împărat îi va sili să se desprindă de pământ. Irod şi căpeteniile poporului se temeau mai ales că noul Împărat îi va găsi nevrednici, îi va alunga din rosturile lor, şi Îşi va lua noi împreună-lucrători şi ajutători mai mici şi cărturari şi toţi se temeau că El va scoate toate cele câte învăţaseră ei, şi le va cere, la vârsta lor înaintată, să înveţe lucruri noi. “Ce ne este El nouă?”, se poate să fi gândit ei; “Nouă ne este foarte bine fără El. Să vină pentru vreun neam care va urma după noi, nu la noi. Este vreme. El ne va tulbura şi ne va duce să facem multe lucruri noi. El va vădi fărădelegile noastre, va afla vicleniile noastre, ne va alunga de la locurile noastre şi va aduce alţi oameni, oamenii Lui. Ne va înfometa cu orice preţ; fără pâine sau putere; El va lua poporul în mâinile Sale şi pe noi ne va da deoparte, probabil ne va întemniţa, ne va judeca şi ne va ucide.” Toate acestea le vor simţi şi le vor gândi făcătorii de rău din zilele noastre, auzind cuvintele: “Vine Hristos”, simţeau şi gândeau răufăcătorii Ierusalimului, ascunşi sub un înveliş de înţelepciune şi purtând sprijinul puterii.

Dar nimeni nu era atât de înspăimântat ca Irod. Cuprins de frică, el a adunat arhiereii şi cărturarii poporului, ca să-i spună lămurit unde trebuia să Se nască Hristos. El nu era iudeu, ci străin, idumean, şi astfel era posibil ca el să nu cunoască proorocirile cu privire la Mesia. Luând frica de la cârmuitorul lor, slujitorii au răsfoit îndată cărţile prooroceşti şi au răspuns: “În Betleemul Iudeii!” ei au spus lămurit că era Betleemul Iudeii şi nu vreun altul pentru două motive: mai întâi, pentru că mai era un Betleem în Zabulon (Iosua 19:15) şi, în al doilea rând, pentru că Mesia era aşteptat să vină din seminţia lui Iuda, neamul împăratului David. Chiar proorocul a spus aceasta lămurit: “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel.” (Miheia 5:1; cf. Ioan 7:42). Şi că acest conducător trebuie să vină din neamul lui Iuda, a fost proorocit de către strămoşul nostru Iacov din Egipt, care atunci când s-a apropiat de moarte şi-a binecuvântat fiii şi a proorocit viitorul urmaşilor săi. Punând mâinile pe capul lui Iuda, Iacov a zis: “Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele” (Facerea 49:10).

Proorocul Miheia a mai proorocit că El va fi pacea (5:4) poporului Său Israel. Aceasta înseamnă că El nu va fi ca alţi împăraţi şi cârmuitori, care ştiau numai cum să stăpânească poporul, ci că El va fi ocrotitorul poporului Său, aşa cum un părinte îşi ocroteşte copiii. Când Domnul S-a arătat pe pământ, lumea era cu adevărat însetată şi înfometată de hrană sufletească. Că aceasta era starea lumii, se vede cel mai lămurit din două fapte din vremea naşterii Mântuitorului: primul este că magii din ţările îndepărtate au pornit într-o călătorie lungă şi primejdioasă ca să vină la El, despre Care socoteau că este bogat în hrană duhovnicească; şi al doilea, că singurii înţelepţi din lume din vreme, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu – adică înţelepţii Ieursalimului – se făcuseră atât de înfometaţi, aşa cum nu mai simţiseră foamea, fiind ca morţi. Dacă ar fi fost în stare să simtă chiar şi cea mai mică foame, ei s-ar fi grăbit împreună cu magii spre Betleem, ca să-L vadă pe Împăratul iudeu, Împăratul lor şi Mesia al lor. Un om care a fost hrănit cu hrană duhovnicească, întotdeauna doreşte şi mai multă hrană duhovnicească. Aceasta este însuşirea unui adevărat om duhovnicesc şi a hranei celei duhovniceşti adevărate. Totuşi, înţelepţii Ierusalimului au rămas ca împietriţi la vestirea lui Mesia, şi s-au hrănit numai cu mânie faţă de El şi au avut frică pentru ei.

Vestea dată de înţelepţii Ierusalimului trebuie să-l fi tulburat pe Irod îndoit. Mai întâi, din pricină că proorocirea nu mai lăsa nici o îndoială cu privire la locul naşterii noului Împărat, care va fi împărăţia lui Irod – în Iudeea, în preajma capitalei. Al doilea, din pricină că proorocirea a arătat menirea noului Împărat: El va hrăni poporul Său; El va fi un păstor adevărat pentru poporul Său, care Se va îngriji de hrănirea poporului Său înfometat. Atât cel dintâi, cât şi cel de-al doilea chip al proorociei, era de nesuferit pentru Irod. Aceasta însemna că noul Împărat va fi mai bun decât Irod; El se va îngriji de poporul Său; El va hrăni şi va apăra poporul Său, tot aşa cum un păstor îşi hrăneşte şi îşi apără turma sa. Şi de aceea, El va fi mai iubit de popor decât Irod, care era un tiran şi un lup îmbrăcat în piele de oaie. Un nou împărat, cu o asemenea menire, cât şi naşterea Lui la porţile capitalei, va fi o primejdie pentru coroana lui Irod şi a urmaşilor săi. Degrabă, mintea lui Irod a zămislit o punere la cale pentru apărarea sa. A fost punere la cale de vărsare de sânge în cazul acesta, la fel ca în toate celelalte cazuri de mai înainte, cu privire la cineva care a însemnat o primejdie pentru tronul lui Irod. Astfel, Irod a chemat la el craii în ascuns, şi a început să-i întrebe în amănunt despre steaua cea tainică. Dar pentru el acesta nu era lucrul cel mai însemnat. El era deja foarte lămurit că împotrivitorul său în lume se născuse deja; el credea aceasta din pricina proorociei şi, mai mult decât atât, din pricina arătării stelei şi a sosirii crailor. Căci, dacă Irod ar fi avut vreun fel de credinţă, atunci acea credinţă avea o însuşire astrologică şi de prezicere, asemănătoare tuturor acelora care se aflau în jurul cârmuirii imperiului roman de la vremea aceea. Pentru Irod, lucrul cel mai însemnat era să sfârşească vorbirea cu craii, şi de aceea el i-a chemat în ascuns ca să le spună: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” El voia să-i facă pe crai iscoadele lui, şi astfel să se facă împreună lucrători la răul pe care îl pusese deja în minte. Irod voia să îi facă pe aceşti oaspeţi aleşi, care erau însetaţi de adevăr şi libertate, să-şi lase casele şi toate dezmierdările pământeşti, şi să pornească într-o călătorie lungă şi primejdioasă şi să-i facă împreună-lucrători la fărădelegile pentru pregătirea unei ucideri înfiorătoare, ca să apere lupul acesta în închipuirea sa! Ce iad adânc şi ce roadă cumplită în câmpul păcatului lui Adam! Proorocind un asemenea împărat printre iudei, şi fărădelegea plănuită de el, Proorocul Iezechiel a fost foarte mânios pe Irod, cu multe veacuri înainte: “Şi ţie, căpetenie nelegiuită şi rea a lui Israel, căreia ţi-a venit ziua acum, când nelegiuirea ta a ajuns la culme, aşa zice Domnul Dumnezeu: Diadema se va scoate, cununa va fi ridicată, lucrurile se vor schimba; cele smerite se vor înălţa şi cele înalte se vor smeri; o voi lepăda, o voi lepăda, o voi lepăda şi nu va mai fi până va veni acela căruia se cuvine şi o voi da lui” (Iezechiel 21:25-27).

Lăsându-l pe Irod şi mulţimea de cerşetori duhovniceşti şi de învăţătură din jurul lui, craii de la răsărit, însetaţi după adevăr, au plecat din Ierusalim şi au pornit pe cale. Au mers pe aceleaşi drumuri pe care, în vremuri străvechi, prooroci insuflaţi proorociseră venirea acestui Împărat, către care ei se îndreptau acum să-I dea mărire. Ei au trecut pe lângă mormintele acelor buze arzătoare care vorbiseră mai înainte despre Împăratul împăraţilor în chip lămurit. Ei nu ştiau nimic despre El: ei nu citiseră pe proorocii iudei, dar inimile lor le spuneau că tot ceea ce era bun se afla în noul Împărat. De cum au părăsit cetatea, ei trebuie să fi trecut pe la Turnul lui David, din care David cântase din psaltire despre urmaşul său slăvit. Ei au lăsat în urmă oraşul în care Domnul arătase multe semne cu privire la Hristos – au lăsat Ierusalimul şi au urmat singurul semn pe care îl dăduse lor Domnul: steaua cea strălucitoare de la răsărit, care îi aşteptase în ascuns, în afara porţilor Ierusalimului.

Şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor. Probabil că ei călăriseră pe cămile, atât din pricina depărtării foarte mari până unde au mers, cât şi din pricina pustiului de nisip, care nu se putea străbate cu piciorul, pe care trebuiseră să-l traverseze pentru a ajunge la Ierusalim. De la Ierusalim, drumul lor urca un deal şi apoi trecea peste un platou înalt şi stâncos, prin câmpii şi crânguri acoperite cu măslini, trecând pe la mormântul Rahelei şi în cele din urmă ajungând la Bteleem. Ochii lor au urmărit steaua, inimile lor s-au bucurat de stea şi gândurile lor erau frământate numai de Noul-Născut. Şi ce bucurie i-a cuprins pe ei când steaua a venit şi a stat deasupra peşterei din Betleem! Evanghelistul ne spune că ei s-au bucurat cu bucurie mare foarte.

Craii au intrat cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Prunc dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Desigur că ei trebuie să o fi văzut pe Maria înainte de a vedea Pruncul, dar Evanghelistul dinadins vorbeşte mai întâi despre Prunc şi apoi despre Maria, pe când Iosif nu este pomenit. Evanghelistul ne face cunoscute cele despre sfânta Familie în ordinea însemnătăţii pe care o au pentru oaspeţii lor din depărtări, din ţările de la răsărit. Pentru ei, lucrul cel mai însemnat este să-L vadă pe Împărat, apoi pe Maica Sa, apoi pe ceilalţi. Dumnezeu l-a rânduit pe Iosif lângă Maria din pricina Iudeilor, nu din pricina păgânilor. Din pricina iudeilor, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Mariei, pentru a o ocroti de batjocura legiuitorilor şi de cruzimea legilor pământeşti; pentru păgânii de departe, era ca şi cum Iosif nici nu ar fi existat. Aceasta caută să transmită Evanghelistul când pomeneşte de Iisus şi Maria, dar nu vorbeşte de loc de Iosif, deşi craii trebuie să-l fi văzut.

Căzând la pământ, s-au închinat Lui. Cei care se închinaseră stelelor cu frică şi cu cutremur, acum cu mare bucurie cad la pământ şi se închină Dumnezeului Celui viu, care a venit pe pământ ca să-i slobozească pe dânşii din robia lor faţă de stele şi din credinţa lor în soarta oarbă.

Şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Ei I-au adus trei daruri, semnificând fără să ştie ei, sfânta şi de-viaţă-dătătoarea Treime, în Numele căreia Pruncul Iisus a venit printre oameni şi, în felul acesta, a făcut cunoscute cele trei ipostaze ale lui Hristos: împărat, arhiereu şi prooroc – căci aurul semnifică împărăţia, tămâia semnifică arhieria şi mirul este proorocia sau jertfa. Pruncul nou-născut va fi Împărat în împărăţia veşniciei, El va fi Preotul şi Proorocul fără de păcat şi, ca majoritatea proorocilor dinaintea Lui, El va fi ucis. Este limpede pentru toţi că aurul semnifică un împărat şi împărăţia lui; este limpede că tămâia semnifică rugăciunea ori preoţia; şi iarăşi este limpede din Sfânta Scriptură că mirul semnifică veşnicia: Nicodim a uns cu mir trupul mort al lui Iisus (Ioan 19:39-40; cf. Psalm 44:6) şi trupurile erau unse cu mir ca să le păzească de stricăciune şi putreziciune, ca să le păstreze puţin mai mult de grozăvia stricăciunii morţii. Lumea trebuia luminată de Hristos, aşa ca şi de aur; trebuia să se umple de rugăciune aşa cum biserica se umple de mireasma de tămâie; şi întreaga lume trebuia să se pătrundă de mireasma învăţăturii Sale şi de trupul Său ca de mir. Împreună cu aceasta, cele trei daruri semnifică răbdarea şi neschimbarea: aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămâie şi mirul rămâne mir: nici unul dintre acestea nu-şi pierde esenţa sa în decursul veacurilor. După o mie de ani, aurul încă străluceşte, tămâia arde şi mirul îşi păstrează mireasma. Nu s-ar fi putut găsi alte trei elemente pe pământ, care să închipuie atât de desăvârşit menirea pământească a lui Hristos, sau care să arate mai lămurit şi mai grăitor chipul nemărginit – veşnic – al lucrării lui Hristos pe pământ şi a tuturor chipurilor duhovniceşti şi de fapte, pe care le-a adus din cer. El a adus adevărul, şi rugăciunea, şi nemurirea. Şi care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine adevărul decât aurul? Fă ce vrei cu aurul şi el îşi păstrează strălucirea. Care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine rugăciunea decât tămâia? Aşa cum fumul de la tămâie pătrunde întreaga biserică, tot la fel şi rugăciunea pătrunde întregul suflet al omului şi, aşa cum fumul se ridică în înălţimi, tot la fel rugăciunea înalţă sufletul omului la Dumnezeu: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalm 140:2). Este adevărat că şi alte lucruri răspândesc fum, dar nici un alt fum decât numai acela de tămâie poate să împingă sufletul la rugăciune. Care alt lucru de pe pământ poate arăta mai bine nemurirea decât mirul? Moartea aduce duhoare grea; nemurirea este o mireasmă veşnică. Şi astfel craii de la răsărit au arătat în chip ascuns întreaga credinţă creştină, începând de la Sfânta Treime, trecând apoi la învierea şi nemurirea Domnului Iisus şi a următorilor Lui. Ei nu sunt numai nişte drept-măritori, ci şi prooroci: prooroci ai credinţei creştine, cât şi ai vieţii şi lucrărilor lui Hristos. Ei nu puteau să cunoască toate acestea prin înţelegerea lor omenească, ci prin insuflarea lui Dumnezeu, care i-a trimis în călătorie la Betleem, dându-le steaua cea tainică care mergea înaintea lor pe cale.

Când dăduseră slavă în Betleem, craii s-au gândit să se întoarcă la Ierusalim, pentru a merge înapoi acasă pe calea pe care au venit. Irod îi aştepta cu nerăbdare şi ei s-au gândit curat, să meargă şi să împărtăşească bucuria lor cu acest cârmuitor nefericit. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Ei se închinaseră Noului-Născut şi Noul-Născut le-a îndrumat paşii. Ei nu au cunoscut inima lui Irod şi nici punerile lui la cale cele rele, dar Atotcunoscătorul Dumnezeu le-a arătat aceasta într-un vis şi le-a poruncit să nu se întoarcă pe calea pe care au venit, ci pe altă cale să se ducă în ţara lor. (Sfântul Grigorie Dialogul spune în Predici la Evanghelii [Cartea 1, Omilia X]: “Craii trebuie să ne arate ceva însemnat prin întoarcerea pe altă cale în ţara lor. Patria noastră este Raiul. Venind să-L cunoaştem pe Hristos, ne este închisă calea să ne întoarcem în Rai pe calea pe care am venit. Căci noi am părăsit ţara pornind pe calea mândriei, neascultării şi a pagubelor către lumea nevăzută, gustarea fructului oprit şi pe calea de întoarcere noi trebuie să urmăm calea lacrimilor şi ascultării, lepădarea de ceea ce este văzut şi înfrânarea de la poftele trupeşti.”)

Craii trebuie să fi primit această poruncă printr-un înger al Domnului, aşa cum i s-a întâmplat dreptului Iosif în câteva împrejurări. Ascultând de Dumnezeu în toate lucrurile, ei îndată au pornit pe altă cale, ocolind Ierusalimul. Dând slavă cu bucurie şi rugându-se lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii cel nou-născut, ei au pornit spre casă, purtând cu ei un dar mai mare decât acelea pe care le luaseră cu ei când au pornit să-L afle pe Împăratul Hristos, căci Îl purtau în inimile lor chiar pe Împăratul Hristos. În locul aurului, tămâiei şi mirului pe care le dăruiseră, ei au plecat cu inimile pline de adevăr, rugăciune şi mireasma nemuritoare a lui Hristos. Şi astfel, în puţină vreme, au venit atât păstorii, cât şi craii, oamenii cei mai simpli şi cei mai învăţaţi din lume, sub acoperişul peşterii din Betleem, pentru a-L slăvi pe Hristos. Din aceasta vedem, fie că suntem simpli ori învăţaţi, că noi toţi avem nevoie în aceeaşi măsură de Domnul Hristos şi că noi toţi trebuie, cu aceeaşi smerenie şi ascultare, să-L slăvim ca pe Dătătorul de viaţă şi să-L mărim ca Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din PREDICI