David Bălăuţă Ion, «Isus Biruitorul» nr. 39-40 / 15 nov. 1947, p. 4

Niciodată nu s-au putut împăca între ele lucrurile duhovniceşti cu cele lumeşti, Evanghelia cu lucrurile lumii; căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? (II Cor 6, 14). Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? (vers. 15).
Un semn după care se cunoaşte că cineva a devenit un copil a lui Dumnezeu, că a primit ungerea cu Duhul Sfânt (I In 2, 20, 27) este şi acela că nu-i plăcut tuturor oamenilor. Un om născut din nou, prin viaţa lui trăită acum după voia lui Dumnezeu, osândeşte lumea cu lucrurile ei, fiindcă sunt rele (I In 2, 15) şi împotriva voinţei lui Dumnezeu (In 7, 7; Ef 5, 11).
De aceea, fratele meu, sora mea, nu mai poţi avea părtăşie cu lumea, nu mai eşti prieten cu lumea, dacă te-ai născut la o viaţă nouă cu Hristos. Pentru că nu se poate să luăm parte şi la masa Domnului, şi la masa dracilor (I Cor 10, 21) şi nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt 6, 24).
Toţi copiii Domnului trebuie să urască (nu să iubească) lucrurile lumeşti (I In 2, 15). Căci tot ce este în lume: pofte, plăceri, prietenii cu oameni fireşti şi lumeşti etc., sunt lucruri rele şi de osândit, care-i cufundă pe credincioşi în prăpăd şi pierzare sufletească. Să nu uităm spusele apostolului: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Cor 15, 33), De acum s-au dus cele vechi, în care am trăit atâta vreme după poftele oamenilor (I Ptr 4, 2). Iată că acum toate lucrurile s-au făcut noi, s-au schimbat (II Cor 5, 17). Avem alte simţuri, alţi prieteni şi într-altfel de cum au fost cei de până acum. Avem altă viaţă şi altă gândire. Nu putem fi prieteni decât numai cu copiii lui Iisus, cum zice Duhul Sfânt prin gura psalmistului: „Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea” (Ps 16, 3). Şi în altă parte zice iarăşi: „Sunt prieten cu toţi cei ce Te iubesc pe Tine… (Ps). Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori (Ps 17, 4).
Despărţirea totală de lume şi oamenii lumeşti este de mare importanţă pentru omul duhovnicesc. În Biblie citim în multe locuri despre această despărţire: II Cor 6, 17; II Tim 3, 5; Apoc 18, 4; Is 52, 11 etc. Amestecul cu lumea este un mare pericol sufletesc. Cel credincios cu adevărat este, trebuie să fie un ieşit cu totul din tabăra şi duhul lumii. Numai astfel putem creşte duhovniceşte şi ne întărim în putere, în omul dinlăuntru (Ef 3, 16), pentru ca să aducem roade plăcute lui Dumnezeu. Dacă nu facem compromis cu păcatul şi nu ne amestecăm cu lumea, „lumina” vieţii noastre merge mereu crescând (Pilde 4, 18), înaintarea noastră în credinţă este văzută de toţi (I Tim 4, 15).
A căuta să plăcem oamenilor (Iac 2, 1), a lucra după împrejurări, a ne potrivi vorbirea după placul oamenilor (I Tes 2, 4-6) este rău. A căuta la faţa oamenilor, vorbind adică hainelor, nu sufletelor, chiar când credem noi că suntem îndreptăţiţi la aceasta după cuvântul ce zice: „făcutu-m-am tuturor toate, ca pe unii să-i dobândesc”, este o mare greşeală, căci tot apostolul zice: „Dacă aşi mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos (Gal 1, 10).
(Va urma)

„FIŢI SFINŢI!” (I Ptr 1, 16)

A lucra după placul lumii, a urmări numai lucrurile care plac oamenilor şi a le spune lor lucruri care le convin şi le plac, socotind, în naivitatea noastră, că, astfel procedând, avem mai mult câştig duhovnicesc, ne abatem noi înşine de la învăţătura şi calea Evangheliei, sucind Cuvântul lui Dumnezeu; şi suntem nişte învăţători după poftele lumii, [cum] sunt aşa de mulţi astăzi (II Tim 4, 3). Aceştia dau amărăciunea drept dulceaţă (Is 5, 20) şi schimbă în minciună adevărul lui Dumnezeu (Rom 1, 25).
Oare nu în aceasta a păcătuit preotul Aaron, făcând poporul fără frâu, când a căutat să nu-i supere pe israeliţi în pustie, făcându-le viţelul de aur? (Exod 32, 25). Iar Lot n-a greşit el atunci când, după ce s-a despărţit de unchiul său Avraam, a primit să locuiască la un loc cu poporul desfrânat şi idolatru din Sodoma? (Gen 13, 12-13). Astfel dar, vedem cu adevărat că puţin aluat dospeşte toată plămădeala (I Cor 5, 6). Puţină abatere de la calea Dom¬nului la dreapta ori la stânga ne aduce pierzarea, dacă nu observăm la timp, adică cum spune înţeleptul Solomon: „Puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava” (Ecl 10, 1).
Sunt apoi alţi oameni, pretinşi credincioşi, care nu se feresc de tovărăşiile lumeşti şi se simt tot atât de bine în „societatea” celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu ca şi atunci când se găsesc între oamenii neprihăniţi. Dar oare cum se poate aceasta? Cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Cum poate să le împace pe aceste două, care sunt vrăjmaşe de moarte între ele? Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iac 4, 45).
Religiunea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru este… să ne păzim neîntinaţi de lume (Iac 1, 27).
Sunt unii astăzi care caută cunoştinţă şi „rumegă” Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu se fac cu „unghia despicată”, adică nu se despart de calea păcatului (Ps. 1).
O altă categorie de „credincioşi” sunt toţi aceia care par credincioşi, dar nu sunt. Le merge numele că trăiesc, dar, de fapt, sunt nişte morţi sufleteşti (Apoc 3, 1).
De aceea, fereşte-te, frate, de aluatul cel lumesc. Nu fi lumesc ca Esau, care şi-a pierdut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte (Evr 12, 16). Oamenii cei lumeşti n-au părtăşie cu fiii lui Dumnezeu. Pe tine însuţi păzeşte-te curat (I Tim 5, 22).

«Isus Biruitorul» nr. 41-42 / 1 dec. 1947, p. 5