Vorbirea Părintelui Vladimir Popovici la adunarea de Rusalii, de la Sibiu – 6 iunie 1982
 |
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Slăvit să fie Domnul!
Copacii aceştia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înţelept şi îndrăzneţ. Aceşti copaci crescuţi străjuiesc şi ziua, şi noaptea mormintele din cimitir şi mormântul nostru drag şi scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.
Primăvara potriveşte cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veşnică, de acuma şi până la capătul nostru.
Iubiţilor! Floarea… floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoştinţă. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”. Iubiţilor! Cu toţii i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înţeles şi pentru părintele drag, şi pentru noi toţi.
Culoarea roşie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală şi care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele şi pe dinafară, şi, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roşie ne-a mântuit, sângele roşu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roşie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârşită.
Am adus culoarea albastră, pentru părintele drag şi pentru noi toţi.
Pământul trece. Pământul e (…) lăsat de Dumnezeu să-l folosim. În grădina raiului, [omul a fot pus] să folosească pământul, grădina, să îngrijească, să lucreze. Înţelepciunea Domnului este desăvârşită. El ne-a dat şi pământul, pentru care nu suntem vrednici să-I mulţumim, cu toate bunătăţile lui şi cu toate foloasele, şi cu toate frumuseţile lui. Şi cel înţelept ştie să folosească şi pământul, şi cele pământeşti.
Dar culoarea albastră ne aduce aminte de albastrul cerului. Privirile noastre să le ţintuim sus. Cum strigă slujitorul Bisericii, la Liturghie: „Sus să avem inimile!” Sus! Şi Scriptura în multe locuri ne îndeamnă: „Priviţi în sus”. Şi Dumnezeu ne-a zidit corpul nostru, capul nostru, ochii noştri nu în pământ, ca ale animalelor, ca ale altor făpturi, ci ne-a creat cu capul sus, cu ochii sus, ceea ce înseamnă: [omul] este pentru albastrul cerului, pentru raiul lui Dumnezeu, pentru Împărăţia Lui.
Iubiţilor, am adus floarea albă pentru Părintele Iosif şi pentru noi toţi. Ferice de cine îşi spală hainele, căci va fi îmbrăcat în haine albe, fără pată, fără şifonare, fără zbârcitură, [având] o culoare de nevinovăţie, curată şi sfântă, pe care o iubeşte atât de mult Dumnezeu. Omului însuşi îi place să fie curat la suflet. Cei curaţi cu inima, cei curaţi cu ochii, cei curaţi cu toată fiinţa lor, aceia Îl vor vedea pe El. Căci acolo în Împărăţia Lui e numai alb, numai curat, numai plăcut şi numai desăvârşit.
Iubiţilor, câteva cuvinte… că s-au spus multe adevăruri, care să ne fie nouă tuturor de învăţătură. Fraţilor, Părintele Iosif Trifa… el a biruit. Foaia cea mai izbitoare, foaia noastră proprie, religioasă, din Sibiu, era «Isus Biruitorul». Iisus este biruitor; ucenicii şi urmaşii Lui sunt biruitori. Trebuie să fim biruitori. Căci la capătul biruinţei vine coroana răsplăţii.
De la începutul luptei tale, [fii] ca un ostaş înarmat în toată armătura de la Efeseni, din cap şi până-n picioare; şi cu ultima armă şi cea mai groaznică pentru vrăşmaşul lumii acesteia, satan: sabia Duhului Sfânt, cu care, când tăiem, zboară capetele duşmănoase cât colo.
Fraţii noştri! Aceasta este o caracteristică deosebită la oamenii cei mari, care luptă în lumea aceasta şi ajung la biruinţă şi la cunună. Părintele Iosif Trifa a scris pe steagul Oastei Domnului (pe care l-am purtat pe străzile Bucureştiului, pe străzile Clujului, pe străzile Sibiului, pe străzile oraşelor, pe străzile comunelor şi cătunelor), pe steagul luptei, cuvintele: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!”. Ăsta a fost steagul, asta a fost deviza, asta a fost porunca. Şi Domnul Iisus a dat pildă [de împlinire a] acestor cuvinte şi a acestei porunci. În toată viaţa Sa, Domnul Iisus Hristos – întâi El – a fost îndrăzneţ. De la leagăn şi până-n dealul Golgotei. A dispreţuit orice L-ar fi împiedicat a nu birui, ci a pierde lupta. Vorbit de rău, lovit mereu, înfricoşat mereu, Domnul Iisus a stat îndrăzneţ: şi [în faţa] împăratului, şi a sinedriului, şi a oricărei împiedicări sau împotriviri.
Fraţilor, dacă a fost îndrăzneţ, Domnul Iisus a biruit strălucitor.
După Domnul Iisus, Care a dat pildă, urmează Sfinţii Apostoli. Apostolul Pavel, Apostolul Petru şi tot şirul apostolilor au îndrăznit şi iar au îndrăznit. Ştim îndrăzneala lor. Proorocii Moise, Ieremia, Iezechiel, Daniel au fost îndrăzneţi. Şi… au păţit. Dar au păţit-o fericiţi! Domnul i-a încununat. Numai aşa se câştigă lupta! Toţi sfinţii au fost îndrăzneţi. Orice au suferit, au răbdat, au nădăjduit – şi au biruit. Iubiţilor, îndrăzneala lor, a tuturora, a ajuns până la marginile lumii.
„Nici fricoşii”… Se enumără, după fricoşi, alte însuşiri negative, care nu aduc mântuire. Când noi suntem fricoşi şi când cineva este fricos, stă alăturea Scriptura: Apocalipsa 21, versetul 8. Fricoşii sunt rânduiţi lângă scârboşi, lângă mincinoşi şi alţii, şi alţii, şi alţii, a căror soartă este focul ce ardere cu pucioasă. În alt loc citim, în Evanghelia lui Matei, cu înţelesul de a nu fi fricos: „turmă mică, nu te teme”. Noi să fim, fraţilor, prin lupta noastră adevărată, curată, statornică până la capăt, neînfricaţi, căci [altfel] vom nimeri în rândul tuturor păcătoşilor şi degeaba nădejdea noastră ne va fi să ajungem la albastrul cerului şi albastrul Împărăţiei lui Dumnezeu.
Un amănunt mic, dar cu mare înţeles, din viaţa şi din moartea Părintelui Iosif Trifa:
Viaţa:
Întâi, Părintele Iosif Trifa a fost singur. A trebuit să călătorească cu singurătate. Soţia i-a murit de tânără, doi copilaşi, morţi de mici – şi Părintele Iosif rămâne singur.
Activitatea şi lucrarea Părintelui Iosif: singur. Cât a scris, lui nu-i plăcea să scrie în zgomot, cu mai mulţi în cameră. Nu-i plăcea. Mie-mi spunea: „Nu pot să scriu în zgomot şi în lume”. Şi el a luptat şi a scris în singurătate. Deci scria mai mult nu ziua, ci noaptea. Fraţilor, şi noaptea e bună, şi noaptea este folositoare, că atunci toată suflarea are linişte ca la cimitir.
Noi ştim din condeiul Părintelui Iosif Trifa: „Iosife, scoală-te!”. Cugetul vorbea noaptea. Se scula imediat, creion era pe masă, hârtia – şi scria. Toate cărţile, toate foile, în majoritatea cazurilor, le-a scris noaptea şi singur.
Încheierea vieţii Părintelui Iosif Trifa:
Un amănunt mare şi adânc şi care ne învaţă şi pe noi a fost acesta: când să‑şi dea sufletul în mâinile Domnului, până la clipele acestea mari, era îngrijit de apropiaţii din familia Oastei, din familia Lucrării. Dar în ultimele clipe, pe care Părintele Iosif Trifa le ştia, le simţea – căci Părintele Iosif era vizionar, el ştia viitorul Lucrării, el ştia viitorul său, el ştia prin spaţiu şi prin timp, vedea departe, departe –, în ultimele momente, Părintele Iosif Trifa rămâne în camera lui singur. N-a primit pe nimeni: nici Dorz, nici Marini, nici Titus, nimeni. Fraţii l-au ascultat şi, din curiozitate şi din dragoste, erau atenţi la suflarea Părintelui Iosif. Iubiţilor… şi moare Părintele Iosif Trifa tot singur!… Tot singur.
Asta este a oamenilor celor mari: a muri singuri, numai cu Domnul. Numai cu El. (…) Lucru mare, lucru măreţ, lucru sfânt, lucru care ne învaţă să biruim şi noi. Nu cu lumea, nu în lume. În afară. Este o vorbă care zice: „Vrei să fii tare? Să fii singur”.
Evenimentele şi lucrările cele mai mari, oamenii le fac în singurătate. Vrei să fii tare, fii singur. Şi Domnul Iisus, întâi, aşa făcea. Pentru lucrările cele mari, Domnul Iisus Se retrăgea în Grădina Ghetsimani sau pe vârful munţilor. În singurătate, omul îşi capătă hrană, putere. Cincizecimea unde s-a petrecut? Cum s-a petrecut? În zgomot? Nu! Cucernicie, linişte, pregătire, aşteptare.
Fraţilor, să învăţăm şi noi. Multe avem de învăţat, multe. Căci dacă le urmăm cum urmăm Scriptura (care este un noian de învăţătură, un noian de înţelepciune, un noian de dragoste, un noian de viaţă adevărată şi fericită), aşa şi patimile Părintelui nostru Trifa sunt de mare şi minunat folos pentru orice om care se apropie. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”
Fraţilor, să plecăm de la acest scump mormânt mulţumind Domnului Sfânt, Care încă ne îngăduie în toate privinţele: în sănătate… şi dorinţe. (…) Fraţilor, omul nu vrea să moară. O dovadă simplă, strălucită, nezdruncinată că omul este sortit nemuririi. Omul nu vrea să moară. Fraţilor, deci să trăim aşa, folosind toate bunătăţile Domnului în mod foarte înţelept, în mod foarte curat. Da, întâi căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu, şi celelalte – pământul cu toate de pe el – vi se vor da pe deasupra. Ce promisiune, fraţilor! Asta nu înseamnă [a sta] cu mâinile încrucişate sau cu mâinile în buzunar. Nu! Credinciosul este harnic mereu, credinciosul ştie să răscumpere vremea, s-o folosească, nu s-o omoare. Când omorâm timpul… cine omoară timpul – în atâtea şi atâtea feluri şi plăceri – se omoară pe el şi fericirea vieţii lui şi vremelnice, şi veşnice.
Este încă un cuvânt pe care l-am căpătat tot de la Părintele Iosif (care ne-a înzestrat cu Cuvântul Domnului, care este, trebuie şi va fi plugul cel mai modern, plugul cel mai desăvârşit pentru a plugări în ţarina lumii acesteia. Mare binefacere a fost împroprietărirea cea sufletească. Pentru că acolo am găsit atâtea percepte, atâtea principii, atâtea lucruri scumpe, şi mai simple, şi mai grele, dar, cu ajutorul Domnului, pe care le putem împlini pe toate). Scrie în Biblie: „El ştie (Domnul Iisus) să izbăvească din necazuri pe oamenii cei cucernici”. Mi-a plăcut şi rămân cu El ca şi cu o ancoră plutitoare pe valurile acestei vieţi. Numai un simplu cuvânt: „El ştie să izbăvească”. Fraţilor, apoi cu promisiunea aceasta, că „El ştie”, apoi biruim, fraţilor, încă mai mult decât se cere şi trebuie! Cu „El ştie”. În necazuri. Ce facem în necazuri? Felurite. Ce facem? Alergăm. Mama, tata, părinţii, un dascăl, un profesor, un prieten, o rudă, o carte nu vin. Nu vin în ajutor. Dar vine (să nu uităm, căci greşim!), vine acest ajutor mereu şi la timp: Domnul Iisus, Care ne-a promis: Eu ştiu. Eu ştiu necazul tău. „Eu ştiu toate ale tale.” El! Şi-atunci, fraţilor, să luptăm lupta cea bună cu ajutorul Domnului, pân’ la capăt, cu această promisiune: El ştie frământările vieţii noastre personale, frământările mişcării Oastea Domnului, frământările ţării noastre, frământările pământului acestuia. Am fost, suntem şi vom fi liniştiţi, că El ştie să te scoată pe tine din necazuri, din frământări, să scoată toată lumea, să scoată toată ţara, să scoată tot pământul şi toată omenirea. Acest cuvânt este, fraţilor, de aur şi de mărgăritare scumpe.
Deci pornim la luptă tot aşa. Nu ne înspăimântă nimic, căci „El ştie”. Să plecăm spre casele noastre, iubiţilor, cu aceste promisiuni, că lupta pe acest pământ pentru Domnul şi Împărăţia Lui şi pentru veşnicia cea fericită va fi numai împreună cu El. Şi atunci se va împlini cuvântul acesta cu care ne mângâiem foarte mult şi cu care ni se lămureşte. „Da’ cum aşa?… Da’ cum aşa? Se poate?” Da! Noi purtăm un lut în care avem, ca credincioşi, o putere nemaipomenită. Şi aceasta nu de la noi. De la Domnul. Da! Aceasta e de la promisiunea: „El ştie!”. Noi numai să vrem toate cele bune, şi harul Domnului vine şi se luptă pentru tine şi, pe tava dragostei, îţi dăruieşte: „Poftim, sunt toate! Poftim cununa! Poftim împărăţia dragostei, unde ne vom întâlni cu toţii, cu cei care se vor hrăni cu Cuvântul Domnului, care vor înghiţi cuvintele dulci până-n adâncul fiinţei lor şi le vor împlini.
Fraţilor, mulţumim Domnului. Cine mulţumeşte, când mulţumeşte, acela atunci este încărcat cu binecuvântări.
Fraţilor, fie binecuvântată sărbătoarea de astăzi a Duhului Sfânt, Care S-a pogorât peste ucenici, peste Maica Domnului – şi, de la ei, până la marginile pământului, ni s-a transmis bucuria şi puterea de a biruit cu biruinţă pilduitoare şi pentru azi. De aceea, ferice de părintele nostru cel drag, care n-a murit. Trăieşte! Şi, cu cât moartea lui va rămâne mai în urmă şi urmaşii vor pleca mai departe, ăst mormânt ne va da – şi va da tuturor celor care iubesc venirea Domnului – un loc de împrospătare, un loc de creştere în toate privinţele, un loc [ce ne îndeamnă]: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru desăvârşit este”.
Iubiţilor, frumoasă zi şi natură. 6 iunie 1982. El ştie. În ziua aceasta de Rusalii, El ştie că pământul acesta de mult n-a văzut o ploaie, măcar o ploiţă. Şi-a netezit calea pentru venirea noastră. Proaspăt aer, este proaspăt! Sufletele noastre, cu atmosfera de primăvară şi de sărbătoare veşnică, aduc mulţumire lui Iisus, pe care L-a urmat Părintele Iosif şi atâţia, atâţia…
Să plecăm spre casele noastre adânciţi în această mulţumire şi recunoştinţă şi să zicem, tot cu nădejdea în Dumnezeu, aceasta: „El ştie!”. El să ne dea viaţă, să ne dea sănătate, ca să putem veni aici: cu cât mai des, cu atât mai bine; cu cît mai mulţi, cu atât mai câştigaţi. Să putem veni şi la anul.
Fraţilor, Domnul să ne-ajute să ducem în focul inimii noastre, în sufletele noastre, toate floricelele de primăvară veşnică, până la capătul luptei, când ne vom pomeni, cu mila Domnului şi cu dragostea Lui desăvârşită, în Ierusalimul cel de Sus, care străluceşte numai în aur şi numai în mărgăritare. (…) Să punem mâna pe această Cetate scumpă, unde, ca şi acum, ca şi altădată, să ne ajute Domnul să fim împreună şi cu toţi cei scumpi ai noştri: părinţii, copiii, fraţii, surorile, tot neamul şi toată rudenia în Domnul Iisus Hristos.
Slăvit să fie Domnul!