Traian Dorz, din Răsplata ascultării, pg. 218-225
1. Doar puţin lipsise Toma dintre fraţii săi – şi ce mare deosebire este acum între el şi ceilalţi!
Doar puţin plecase la alţii – şi acum iată l pe Toma cât de greu se mai poate înţelege cu fraţii săi,
cu adunarea sa,
cu felul credinţei pe care şi el o avusese înainte, în care şi el umblase atâta vreme şi atât de strâns unit cu ceilalţi după Domnul.
2. Sfântul Ioan îşi va fi amintit cu durere că tot aşa începuse şi Iuda să lipsească dintre ei,
– până a ajuns unde a ajuns.
Lipsirea dintre fraţi l a dus la pierzare şi trădare pe Iuda.
Sfântul Ioan ştia bine unde duce lipsa dintre fraţi şi pe unde poate să ajungă fratele plecat.
Cu ce gânduri şi cu ce vorbe va veni el înapoi la ei, spre a i tulbura şi a i clătina din credinţa lor dintâi.
Ceilalţi fraţi petreceau împreună în rugăciune, în aşteptarea Domnului, în îmbărbătarea Cuvântului Sfânt, mângâindu se şi încurajându se unii pe alţii în aceste momente grele când rămăseseră atât de puţini şi de zdrobiţi…
Iar Toma lipsea. Toma se dusese în altă parte şi la altceva.
O, ce mare primejdie este asta! Fraţii mei, aveţi grijă!
3. Aveau şi ceilalţi apostoli familii,
aveau şi ei interese şi griji,
– dar lor, mai presus de toate acestea, le era acum unitatea lor, ascultarea Cuvântului şi Cauza lui Hristos.
Toma pare a fi ajuns acum într o mare ispită.
Dar, pentru că inima lui nu se rupsese cu totul de fraţi, Domnul a avut milă de el
şi l a salvat în ultimul moment.
4. Nu te depărta nici tu şi nu lipsi niciodată dintre fraţi.
Nu te supăra pe nici unul dintre fraţii tăi.
Şi nu merge nicăieri altundeva când trebuie să fii în mijlocul lor.
Nu părăsi adunarea ta, cum au unii obicei, ca să nu ajungi lipsit de bucuria Domnului,
străin de fraţii tăi şi de credinţa ta de la început (Evr 10, 25).
5. Nu te lăsa atras de alţii şi nu socoti nimic mai de preţ decât a fi împreună cu fraţii tăi, când sunt adunaţi în aşteptarea Domnului, Care a promis că va veni în mijlocul lor (Mt 18, 20).
Iar dacă totuşi mai umbli prin alte părţi, nu aduce între fraţii tăi gânduri străine de încredinţările lor, de învăţătura şi de familia lor
şi nu te arăta cu încăpăţânare de altă părere decât a lor,
cum fac mulţi care se rătăcesc, prin dezbinare, pe totdeauna
şi care nu se mai întorc din rătăcirea lor niciodată.
Ei sunt gata apoi totdeauna de ceartă cu fraţii,
dar nu mai sunt gata niciodată de înţelegere cu ei.
6. Cei ce se duc pe la străini capătă duh străin, iar apoi între fraţii lor sunt gata numai de luptă, dar nu mai sunt gata de pace.
Sunt gata de rătăcire, dar nu mai sunt gata niciodată de întoarcere.
Încredinţările străine sunt gata să şi le apere cu orice preţ,
– dar pe cele ale fraţilor nu mai pot să le primească.
Ce blestemat duh face astfel de lucrare!
Şi câtă pază şi grijă ne trebuie fiecăruia, ca să nu cădem în stăpânirea lui,
fiindcă, iată, cei care au căzut nu se mai pot salva niciodată.
7. Ci tu, fiul meu, rămâi mereu între „cei doisprezece” ai tăi, ţinând la adunarea ta mai mult ca la orice,
căci numai acolo este, pentru tine, Hristos.
Şi numai acolo este mântuirea ta şi este adevărul tău.
8. Ce uşor îţi este totul câtă vreme rămâi credincios între fraţi,
– dar ce greu îţi devine totul atunci când nu mai eşti cu ei!
Ce uşor îi fusese lui Toma să creadă şi ce fericit spusese şi el împreună cu ceilalţi, doar de câteva zile: „Acum cunoaştem… acum credem!” (In 16, 30).
Şi ce greu şi cât de cu neputinţă îi este acum să mai creadă ca fraţii lui!
Şi să mai recunoască aşa ca ei!
9. Până fusese statornic cu fraţii,
până nu părăsise adunarea sa,
până nu mersese la alţii,
până nu ascultase şi nu primise părerile străine,
– ce unitate de gânduri şi de simţiri era între Toma şi ceilalţi fraţi ai lui, ucenicii Domnului!
Dar iată că, îndată ce numai o dată s a dus în altă parte, el nu se mai poate înţelege cu ei,
ci vine la ei cu o credinţă şi cu o părere dezbinătoare.
10. Suflete dragă, să nu spui că a lipsi o dată de la adunare,
că a merge doar o dată la alţii,
că a primi doar una dintre părerile altora nu este păcat şi nu este rău.
Căci iată unde îl pot duce astfel de căi ispititoare chiar şi pe unul dintre apostoli.
Iată unde l au putut duce pe Toma!
11. Şi nu te bizui apoi pe nimeni – că tu nu eşti Toma.
Vezi apoi cum Toma îi dispreţuieşte pe toţi fraţii lui şi se arată plin de îngâmfare, încrezător numai în eul său.
Dacă nu voi vedea eu…, degetul meu…, mâna mea…
Parcă i auzi pe unii care spun: Eu nu ascult decât de Domnul, eu nu primesc nimic de la oameni… eu nu recunosc decât ce spune Evanghelia.
…Şi această „ascultare” este, de fapt, nu de Domnul, nici de Evanghelie, ci de eul lui,
de interpretarea pe care o dă acest eu,
totdeauna eul orb, nenorocit, sărac şi gol.
12. Adevăratul Trup al lui Hristos are totdeauna semnul cuielor.
Adevărata Biserică a lui Hristos va avea totdeauna semnul jertfei, al pătimirii, al suferinţelor pentru El.
13. Cei care vin din necazul cel mare vor avea cea mai fericită primire în ceruri tocmai pentru că poartă şi ei semnul cuielor
în acelaşi fel în care îl purtase Iisus (Fapte 14, 22; Apoc 7, 14).
Semnul cuielor este cea mai puternică dovadă că un mădular face parte din Trupul lui Hristos.
14. Mâinile şi picioarele Domnului,
adică acei care lucrează şi umblă cu adevărat în Biserica Sa,
au neapărat parte de încercări şi pătimiri pentru Numele Lui (Lc 6, 22).
Acei lucrători şi ostenitori care sunt cu adevărat ai lui Hristos trebuie neapărat să aibă în vreun fel semnul cuielor (II Tim 3, 12).
Nu totdeauna cei care suferă sunt ai lui Hristos, dar totdeauna cei care sunt ai lui Hristos suferă.
15. O, ce fericit lucru este să poţi avea o voioasă credinţă şi o neclintită încredere în acest mare şi fericit fapt al Învierii lui Hristos!
Cu câtă siguranţă îţi umple credinţa asta inima în faţa vieţii,
cu câtă pace – în faţa morţii,
cu câtă mulţumire – în faţa greutăţilor,
cu câtă răbdare – în faţa încercării,
cu câtă despăgubire – în faţa nedreptăţilor
şi cu câtă veşnicie – în faţa nestatorniciei!
O, ce nefericit lucru trebuie să fie a nu putea crede în Înviere!
Şi a nu avea toate aceste daruri ale ei!
16. Petru fusese cernut înainte de moartea Domnului,
Toma fusese cernut după Învierea Lui.
Petru nu putea crede în moartea lui Iisus,
Toma nu putea crede în Învierea Sa.
Domnul i a salvat însă pe amândoi, pentru că motivul necredinţei lor nu era trufia, ci slăbiciunea.
Nu era răutatea, duşmănia şi vânzarea, purtată în inimă îndelung ca la Iuda.
Ci era o neaşteptată şi grea încercare, venită peste ei dintr o dată.
Dar care le a fost o învăţătură pe care au ţinut o minte toată viaţa – şi pe care n au mai repetat o niciodată.
Pe când, mulţi din cei de azi rămân în ea pe totdeauna.
17. Fără credinţa în moartea lui Iisus pentru iertarea păcatelor nu poate fi nici credinţa în Învierea Lui pentru viaţa veşnică.
Credinţa în Înviere este condiţionată de credinţa în moarte.
Hristos nu putea să învie decât după ce murise mai întâi.
Slava Învierii Lui nu putea să vină decât după moar¬tea Sa.
Şi tot aşa nu poate să vină nici a noastră.
18. Pentru noi, care credem în Hristos, lucrurile nu pot fi decât tot aşa.
Trebuie să murim duhovniceşte faţă de păcat, ca să înviem faţă de neprihănire.
Trebuie să murim sufleteşte pentru lumea aceasta, ca să înviem şi trupeşte, pentru lumea viitoare.
Trebuie să murim şi trupeşte, în forma aceasta, pentru pământ, ca să înviem în forma cealaltă, pentru cer (I Cor 15, 42 52).
19. Nu se poate ajunge acolo în Slavă decât prin unica uşă a morţii.
Nimeni n a putut ajunge până acum în alt fel (In 3, 13).
Aşa a ajuns şi Hristos Domnul nostru.
Şi aşa vom ajunge, sigur, pe urmele Lui, şi noi, care Îl iubim şi L urmăm pe El până la moarte.
20. Totuşi cât de nemărginit de Bun este Dumnezeu!
După ce toate din jurul nostru, din afara noastră şi dinăuntrul nostru sunt numai dovezi ale existenţei, ale înţelepciunii şi ale Puterii Lui, noi tot mai cerem mereu alte şi alte noi dovezi, spunând: „Dacă nu le voi vedea, nu voi crede”. Şi Dumnezeu Se lasă ispitit de noi.
Şi ne arată mereu fiecăruia alte şi alte semne.
Slavă veşnică Lui!
Amin.