În clipa morţii vede omul
cum trebuie să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.
O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum!
În clipa morţii vede toată
deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.
În clipa morţii vede calea
păcatului pe care-a mers,
că nici un pas şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.
În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins.
În clipa morţii vede slava
ce-l aştepta, dar n-a crezut,
şi fericirea, şi lumina
din cerul lui pe veci pierdut.
În clipa morţii, – dar atuncea
e prea târziu, e prea târziu,
un râs de-o clipă se plăteşte
cu plâns prea veşnic şi pustiu.
Traian Dorz, Cântări nemuritoare