1. Sunt felurite limbile, dar Cuvântul este acelaşi.
2. Sunt felurite inimile, dar iubirea este la fel.
3. Sunt felurite stările, dar harul este unic.
4. Sunt felurite vasele, dar izvorul este neschimbat. Şi din Tine se umplu toate, după cât pot cuprinde ele.
5. Acelaşi Cuvânt – dar este auzit de fiecare minte după limba sa. Şi după măsura ascultării de el.
6. Aceeaşi Iubire – dar se cuprinde în fiecare inimă după capacitatea ei. Şi după dorinţa de care ea este înflăcărată.
7. Acelaşi Har – dar îl simţim, fiecare din noi, după curăţia stării noastre sufleteşti, la ceasul revărsării lui.
8. Ori de câte ori eram adormit când îmi vorbeai, nu-Ţi auzeam Cuvântul Tău în graiul meu.
9. Starea de nici treaz, nici dormind, este cea mai rea stare. Nici nu aud bine ca să înţeleg bine, nici nu aud deloc ca să nu înţeleg rău.
10. Ci, dormitând, aud doar atâta cât mă face să înţeleg chiar cum nu zisese Cuvântul Tău.
11. Atunci mi se zdrobeşte inima în cel mai dureros fel. Tocmai când ea ar trebui să-mi fie cea mai fericită.
12. Atunci duhul meu, abia ajutat, mi se prăbuşeşte şi mai adânc. Iar mâna Ta ajutătoare trebuie să se arunce şi mai grăbită după el, spre a-l ridica iarăşi.
13. O, ce luptă minunată este iubirea! Ce prăbuşiri şi ce înălţări împreunate, până când ajung să rămână îmbrăţişate, în dreptul unei raze eterne.
14. Postul şi rugăciunea sunt cei doi soţi ai iubirii care îi fac ei casa cea mai puternică.
15. Binefacerea şi dărnicia sunt fiicele cele mai scumpe.
16. Casa poate fi puternică prin soţi, dar fericită poate fi numai prin copii.
17. Casa zilei acesteia a fost o astfel de casă.
Întreagă, familia sfântă a Iubirii s-a îmbrăţişat la Poarta Îndurării, aşezând la picioarele Tale, Preaiubitule, o cerere cu o jumătate de lacrimă pentru o minune întreagă.
18. O, Tu, Cel care creşti pâinea în cuptorul înalt,
şi peştele în apa adâncă,
primeşte înălţarea şi numai a unei singure mâini când cealaltă este încă prea slabă.
19. Şi, când ajung în împrejurări în care trebuie să lucrez prea repede şi să prevăd atâtea situaţii încât, omeneşte, mi-ar fi cu neputinţă să le trec cu bine, atunci intervino Tu, Izbăvitor Prieten. Fă atunci minunea care singură mai poate să mă salveze şi salvează-mă!
20. Domnul meu şi Dumnezeul meu, eu nu ştiu cum faci Tu aceasta. Nu ştiu în ce fel sunt împins sau tras, dar, după ce clipa avută pentru întâmplări care cer ceasuri a cuprins totul fulgerător şi ne revedem dincolo fericiţi, nu mai ştiu cum să Te binecuvântez, binecuvântat Binefăcător.
21. Cândva n-am înţeles cum. Dar acum înţeleg Cine.
22. Totdeauna atunci nu mai pot cânta, ci numai plânge.
23. O, Domnul şi Dumnezeul meu atât de puternic, atât de aproape, atât de iubitor, atât de bun…
Când Tu eşti pentru noi, cine să ne mai poată fi împotrivă?
Când Tu ne deschizi, cine să mai poată închide?
Şi când Tu ne aperi, cine ne-ar mai putea face vreun rău?
24. Cu toate tăcerile mele, mă închin în Faţa Ta ieşită deasupra tuturor munţilor mei!
Preaiubitule Strălucitor, ce mult Te iubesc!
Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele