VORBIREA FRATELUI POPA PETRU (SĂUCANI) LA ADUNAREA DE LA OGEŞTI – ANUL NOU 1982
„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iosif s-a dus şi el cu Sfânta Maria, de la ei din Galileea, ca să se înscrie în Betleem, pentru că el era din cetatea lui David, din casa şi din seminţia lui David” (cf. Lc 2, 1-5).
Slăvit să fie Domnul!
Ni s-a amintit în seara asta aici despre lumina care s-a coborât în câmpiile Betleemului. Această lumină s-a arătat prin Acela care S-a coborât de Sus: smerenie şi sfinţenie.
Ce întuneric mare a fost asupra pământului şi în vremurile acelea până când s-a coborât această lumină dumnezeiască – cum cântăm noi în bisericile noastre în ziua Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.
Această lumină s-a coborât atunci peste acele câmpii.
Fie binecuvântat Dumnezeul luminii, Care s-a gândit totuşi la pământ, să nu-l lase întunecat veşnic, ci să mai trimită totuşi o lumină, pentru ca cei care vor vedea această lumină să poată ieşi din haos, din beznă, din întuneric, din întunecime.
În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August, să se facă o înscriere a toată lumea. N-a mai fost aşa ceva, căci spune la versetul următor că înscrierea aceasta s-a făcut pentru prima dată. Niciodată n-a fost această lumină până atunci. Oare împăratul August s-a gândit el atunci când a dat porunca asta?
Ce rost are înscrierea asta pentru toată lumea? El poate n-a ştiut de ce i-a venit îndemnul şi gândul să facă această înscriere. De multe ori fraţii spun că oamenii nu ştiu de ce sunt aşa lucrurile care se petrec pe pământul acesta. Ei nu ştiu de ce se face aşa. Ele sunt rânduite de Cineva şi aşa trebuie să fie.
Ne-aducem aminte când Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un cort al întâlnirii. Şi în mai multe rânduri i s-a amintit lui Moise: „Vezi, să faci cortul aşa cum ţi s-a arătat, după planul pe care l-ai văzut”.
Oamenii pe pământ, deşi nu ştiu ce fac, întotdeauna ei fac după un plan hotărât de sus, de Dumnezeu. S-a făcut o înscriere atunci jos pe pământ, dar s-a făcut înscrierea aceasta cu prilejul naşterii unui nou Împărat, Care n-a mai fost până atunci pe pământ. Şi, o dată cu înscrierea care s-a făcut pe pământ, s-a făcut şi o înscriere în cer. Două registre: şi pe pământ, şi în cer.
Oamenilor aşa le place să fie scris numele lor pe pământ, de laudă – cei care au nume cunoscute şi se bucură de ele. Mulţi au avut nume mari, de când e pământul. S-a amintit aici de unii oameni mari care s-au dus în uitare. Şi nimeni nu mai vorbeşte de ei astăzi, deşi numele lor atunci erau prin toate locurile, în toate ziarele şi în toate gurile. Dar astăzi nimeni nu mai vorbeşte despre ei, pentru că numele lor au fost scrie numai pe pământ.
Domnul Iisus le spunea odată la dragii Lui ucenici, când s-au întors înapoi şi când se bucurau ei că şi duhurile le erau supuse: „Nu vă bucuraţi de aceasta, ci bucuraţi-vă că numele vostru e scris în ceruri”.
Fraţii mei dragi, s-a făcut o înscriere atunci. De atunci a început o înscriere. De la iesle, de la Betleem. Cei care s-au înscris primii au fost păstorii cei dragi. Ei s-au înscris în primul recensământ al Noului Împărat. După ei au venit magii.
De atunci şi până în zilele de astăzi şi până în ziua veşniciei veşniciilor, se va pomeni despre aceşti fraţi dragi, păstorii cei dragi, păstorii cei simpli, oamenii săraci, îmbrăcaţi în bituşele lor, cu opincile lor, care s-au plecat şi s-au închinat acestui Mare Împărat. Şi magii cei de sus, dintr-o societate înaltă, învăţaţii, bogaţii, au venit şi ei şi au îngenuncheat înaintea lui Iisus. Şi s-a făcut prima înfrăţire: cei de sus s-au coborât, cei de jos s-au înălţat şi s-au îmbrăţişat.
Spunea cineva: când păstorii mărturiseau ce le-a spus lor îngerii şi „Maria păstra cuvintele acestea în inima ei”, magii se uitau cu atâta cutremur şi se gândeau în inima lor: „Vai, păstorii aceştia sunt nişte sfinţi ai lui Dumnezeu. Lor le-a vorbit un înger, dar nouă ne-a vorbit o stea. Săracii de noi, cu învăţătura noastră… şi ne-am şi abătut de la drum. Pe când ni s-a ascuns steaua, noi am rătăcit drumul acesta”.
Şi magii, oamenii cei mari, îi priveau la înălţime pe păstorii cei de jos, fiindcă îi socoteau pe ei mai aproape de Dumnezeu.
Acolo s-a făcut prima înfrăţire!
O, de-ar fi ascultat oamenii pământului de Evanghelie! Ce înfrăţire ar fi fost pe pământ, în toate vremile! N-ar mai fi fost lacrimi şi războaie, şi religi¬uni, şi atâta răutate, şi atâta sărăcie.
Dar fiindcă n-am ascultat, de aceea s-au dezbinat mereu. Ieslea Betleemu¬lui ne cheamă la înfrăţire, fraţi dragi. Acolo s-a făcut prima înfrăţire.
Acolo s-a făcut prima înscriere.
Acolo s-a făcut primul recensământ.
Acolo, fraţii mei dragi!
Iosif, când era vorba de această înscriere, s-a dus… Unde s-a dus el să se înscrie? În cetatea lui, în cetatea lui David. Acolo era seminţia lui, acolo era casa lui. Acolo erau părinţii. Acolo s-a dus să-şi facă înscrierea, la cetatea lui. Nu se putea face înscrierea în altă parte. Cât de mult a ţinut acest om neprihănit la casa părinţilor lui! El nu s-ar fi înscris în altă parte pentru nimic din această lume.
Sigur că şi Iosif a fost un om muncitor, un om sărac. Sărac, dar neprihănit. Şi de multe ori rudeniile îi vor fi spus: „Iosife, de ce îţi pui tu viaţa în primejdie şi te duci de la Nazaret la Betleem? Cum te duci?”. Maşini nu erau, nici trenuri, iar logodnica sa, Maria, era în starea în care se găsea… „Cum s-o duci tu din Nazaret până la Betleem? Nu te poţi gândi ce se poate întâmpla atâta amar de cale, nopţile şi zilele pe drum, în starea aceasta? De ce îţi pui viaţa în primejdie? Mai bine fă-ţi o cerere şi fă înscrierea aici, în Nazaret. Nu te mai du până acolo, că îţi trebuie cel puţin zece zile ca să te duci din Nazaret până în Betleem. Zece zile? Dar dacă se întâmplă să nască Maria pe drum?”.
Doamne, ce uşor am citit noi aceste versete de atâtea ori, dar greu a fost pentru familia aceasta sfântă în împrejurările în care s-au găsit atunci. Credem noi oare că Iosif nu a fost zdruncinat şi zdrobit? Nu s-o fi gândit el mereu: „Doamne, cum să fac drumul acesta până acolo? Doamne, starea în care ne găsim este foarte grea”. Va fi fost mereu tulburat şi îngrijorat şi mereu se va fi pus în genunchi împreună cu Sfânta Fecioară, va fi cerut ajutorul şi lumina lui Dumnezeu, ca să-i călăuzească şi să-i ajute să poată face drumul acesta, dacă ei ţin la casa lor, a părinţilor lor, a seminţiei în care s-au născut.
Îi vor fi spus prietenii şi vecinii, şi colegii de muncă: „Iosife, nu-ţi pune viaţa în primejdie, nu te mai du până acolo. Dar ce-i casa părinţilor tăi? Renunţă la ea. Fă o cerere, fă-ţi şi tu înscrierea aici, în Nazaret, pentru că atunci nu mai trebuie să faci nici un pas”.
Dar el n-a putut să facă lucrul acesta. El ştia: casa lui, casa părinţilor lui, seminţia lui este acolo, în Betleem. Şi că el acolo trebuia să se ducă să îşi facă înscrierea.
O, fraţii mei dragi, cât de mult am avea noi de învăţat de la oamenii lui Dumnezeu! A fost vorba de o înscriere. A fost vorba de un recensământ. Fiecare dintre noi avem nevoie de acest recensământ, de această înscriere.
Am trecut dintr-un an în celălalt. Ar fi bine să ne facem fiecare socoteala dacă suntem înscrişi în Cartea Vieţii Mielului, ar fi bine să ne controlăm cu grijă fiecare dintre noi: avem noi această înscriere, avem noi recensământul acesta dumnezeiesc?
La noi, în anii trecuţi, s-a făcut recensământul după Anul Nou, aşa cum se face de obicei în fiecare an, la fiecare familie: Ce ai tu, ce vite, ce cutare, ce cutare?… Câţi sunteţi în casă? Un vecin, aproape, avea o văcuţă, dar el a zis că nu o spune – că va trebui să plătească taxa anul viitor – şi nu a spus. N-au trecut două săptămâni, că văcuţa lui a murit, iar el s-a dus la Consiliul Popular să facă cerere de despăgubire de la ADAS, că a murit văcuţa lui. De acolo i-a cerut fişa de recensământ. Fişa de recensământ însă nu era. Şi dacă nu era, i s-a spus:
– Omule, tu n-ai avut vacă, tu nu poţi fi despăgubit. Adă fişa de recensământ.
Fraţii mei dragi, voi v-aţi făcut recensământul? Este numele nostru oare scris în cer? Când ne-am făcut noi acest recensământ? S-a spus mereu: „Ca mâine ne vom întâlni cu părinţii noştri şi cu Dumnezeu”. Atunci ni se va cere fişa de recensământ. Dacă ne-am înscris, dar nu vom putea prezenta fişa de recensământ, ni se va spune:
– Dragul meu, tu nu ai cer. Unde-i fişa de recensământ? Tu nu poţi să fii despăgubit. Tu va trebui să rămâi numai pe pământ, numele tău nu-i scris în cer. Numele tău e scris numai aici jos, pe pământ.
La lumina Betleemului s-a spus: smerenie şi sfinţenie. Scutece şi paie. Aşa le-a spus îngerii la păstori, acesta-i semnul: Veţi găsi un prunc în scutece, în paie.
Scutecele – simbolul celei mai adânci smerenii.
Paiele – simbolul celei mai înalte sfinţenii.
Păstorii au văzut acest semn şi pe feţele lor s-a întipărit smerenia şi sfinţenia. Magii au văzut acest semn şi ei au dus înapoi, în ţările lor, acest semn al smereniei şi al sfinţeniei. Se spune că ei n-au mai luat haine scumpe pe ei niciodată de când au văzut pe Împăratul, Pruncul născut în scutece. N-au mai purtat haine scumpe niciodată. Şi nici pe capul lor n-au mai pus cununi, pentru că au spus că au văzut pe Marele Împărat, pe Veşnicul Împărat, pe Împăratul cel fără de moarte în scutece şi pe nişte paie. Iar noi, oamenii care suntem ca nişte viermi, niciodată nu se merită să mai îmbrăcăm haine împărăteşti.
Dar ei au îmbrăcat altceva: smerenia şi sfinţenia. Smerenia şi sfinţenia au fost semnul că ei sunt scrişi în Cartea Vieţii. Că au făcut recensământul acela după care ei să fie primiţi în ceruri.
Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru că în Lucrarea aceasta în care suntem şi noi chemaţi – aşa după cum ni s-a spus în această noapte – acestea sunt semnele pe care ni le-au lăsat părinţii noştri: smerenia şi sfinţenia. Dragostea şi lacrimile – acestea sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o părinţii noştri.
Doamne, ce avere! Ce zestre! Aveţi grijă de ea, fraţii mei tineri, fraţii mei dragi, să nu pierdeţi semnele acestea: smerenia şi sfinţenia.
Să nu pierdeţi semnul acesta: dragostea şi lacrimile.
Poate să nu fie nimic în adunările noastre, să nu fie nici un dar… Să nu fie vorbiri îngereşti… Să nu fie cine ştie ce taine şi vorbiri… Dar atâta vreme cât vor fi dragostea şi lacrimile, bucuraţi-vă!
Acestea sunt semnele lui Hristos.
Acestea sunt semnele lui Dumnezeu.
Cât de mult a ţinut Iosif la casa lui, la familia părinţilor săi! El acolo şi-a făcut înscrierea.
Fratele meu drag, te-ai înscris? Unde ţi-ai făcut înscrierea? De atâtea ori am auzit pe unele şi pe altele spunând: „Adunarea noastră-i cam departe, eu astăzi nu mă pot duce. Este o adunare aici, în vecini… mă duc, că şi acolo e Cuvântul lui Dumnezeu… Şi acolo-i tot Cuvântul lui Dumnezeu”…
O, Iosife, de ce n-ai spus tu oare aşa: „Şi în Nazaret, dacă mă înscriu, tot înscris sunt. De ce să mă mai duc eu până la Betleem?”.
Nu ştiu, fraţii mei dragi, cum fac aşa aceşti oameni!
Să-i binecuvânteze Dumnezeu în veci pe cei care şi-au iubit şi şi-au păstrat credinţa părinţilor lor, casa părinţilor lor, adunarea părinţilor lor, masa la care de prima dată s-au hrănit. Să le binecuvânteze Dumnezeu pe sufletele acestea dragi şi scumpe.
Nu ştiu ce să zicem despre acei care pot să se mulţumească orişiunde să se înscrie sau, dacă s-au înscris aici, pot să lucreze în altă parte, dincolo, la altă întreprindere. Sau, dacă au luat un legământ şi o hotărâre în faţa lui Dumnezeu, între fraţii lor, în urma părinţilor lor, ei oriunde se duc găsesc fraţi, găsesc părinţi. Oriunde se duc găsesc o casă. Oriunde se duc găsesc o cale. Oriunde se duc ei găsesc o ţară, ei găsesc un neam.
Pentru noi nu-i totuna!
Ţara noastră-i ţara în care ne-am născut noi. Nicăieri pe globul pământului nu este o alta ca şi ea. Pământul nostru unde avem mormintele părinţilor noştri dragi este pământul cel mai scump, care a fost udat de lacrimile şi de sângele lor. Pentru noi nu există alt pământ ca pământul acesta.
[Aici e] casa noastră unde am fost hrăniţi de părinţii noştri.
Prin lacrimile lor ne-au câştigat ei, prin sudoarea feţei lor, prin jertfele lor ne-au câştigat ei nouă pâinea şi hrana – cum s-a amintit în seara asta aici: „Cântările voastre pe care le cântaţi voi cu lacrimi”; poeziile acestea care vă zguduie şi vă cutremură; rugăciunile pline de putere şi de căldură; cuvintele acestea pe care nu vi le spun fraţii, ci vi le spune Dumnezeu… toate acestea sunt binecuvântări, sunt pâinea câştigată de părinţii voştri. Voi n-aveţi alţi părinţi!
Cine poate să-şi uite părinţii…
cine poate să-şi uite fraţii…
cine poate să-şi uite familia…
cine poate să-şi uite poporul, patria lui…
– acela este un rătăcitor, acela n-are familie, acela n-are casă, acela n-a avut fraţi niciodată, acela niciodată n-a avut o mamă, dacă şi-o poate uita, dacă şi-o poate lăsa în felul acesta.
O, Iosife, binecuvântat să fii tu în veci de Dumnezeu! Şi toţi acei care ţi-au urmat ţie. Căci tu nu te-ai înscris oriunde, ci numai în cetatea părinţilor tăi, chiar dacă te-a costat jertfe, chiar dacă te-a costat osteneli, chiar dacă te-a costat trudă şi muncă. Tu a trebuit să înduri multe până acolo. Tu, Iosife, te-ai întors să-ţi faci înscrierea ta acolo, în acea cetate din care au fost părinţii tăi; să-ţi faci înscrierea ta la casa părinţilor tăi, în cetatea părinţilor tăi.
Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru lumina pe care a primit-o el acum cincizeci şi nouă de ani, într-o noapte ca şi asta, [trimisă] nu peste câmpiile Betleemului, ci peste câmpiile României.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că a scos şi atunci un păstor treaz, în noaptea aceea de întunecime, de necredinţă, de păcate şi de stricăciune.
Părintele Iosif a fost un păstor treaz care, cu inima zdrobită de durere, a strigat către Dumnezeu când un cârd de beţivi trecea pe lângă fereastra lui… Inima părintelui s-a cutremurat: „Aceştia sunt creştinii pe care i-am păstorit eu de atâţia ani? Ce am făcut eu, Doamne, pentru Biserica mea şi pentru sufletele acestea care se duc la moarte – şi ei zic că sunt creştini şi că poartă numele Tău?”…
Atunci a căzut în genunchi, cu lacrimi, şi s-a predat lui Dumnezeu, când a strălucit lumina Betleemului peste sufletul lui. Şi acea lumină a strălucit peste numele lui, a strălucit mereu, a fulgerat mereu, a aprins mereu, a luminat mereu.
A aprins alte şi alte inimi de păstori treji, de părinţi şi de fraţi treji. Şi, pentru că lumina aceea a răsărit atunci, noi în noaptea aceasta am stat până la această oră aici şi ne-am privit feţele şi am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu înlăcrimaţi. Şi inimile noastre s-au înălţat, de am crezut că nu mai suntem pe pământ în această noapte, în această întâlnire sfântă şi fericită.
Acelui om, Dumnezeu i-a descoperit această lumină a Betleemului. Şi omul acela a înţeles semnele acelea de atunci: smerenia şi sfinţenia.
Aşa ni le-a lăsat nouă şi aşa ne-a învăţat pe noi.
Spusu-i-au şi lui mulţi colegi din vremea aceea: „Iosife, de ce-ţi pui tu viaţa în primejdie? Tu nu vezi că nimeni nu te înţelege? N-are să te înţeleagă nimeni, niciunii, că tu lupţi pentru binele Bisericii, pentru cauza ei, pentru fericirea neamului întreg… Iosife, n-are să te înţeleagă lumea… N-are să te înţeleagă nici ai tăi. N-are să te înţeleagă nici Biserica. De ce-ţi pui tu atunci viaţa în primejdie? De ce te jertfeşti? De ce te topeşti? De ce lucrezi în felul acesta greu şi îndelungat? Linişteşte-te şi tu! Nu vezi cum sunt toţi liniştiţi în jurul tău? Rămâi şi tu cu ceilalţi şi cu noi. Nu te pune în situaţia aceasta, în greul acesta, în slujba aceasta, în jertfa aceasta”.
Dar Iosif nu a ascultat de glasuri omeneşti…
Iosif a ascultat de lumina Betleemului!… A ascultat de Iisus, Acela care l-a trimis când i-a spus: „Iosife, e întuneric peste România! N-am pe cine să trimit. Pe tine te-am aflat treaz în noaptea aceasta în toată ţara. Şi ţie îţi spun: Ridică solia şi trâmbiţează în toată ţara şi trezeşte-ţi Biserica şi neamul la o viaţă nouă, la credinţa străbună din care au căzut şi de care s-au depărtat”.
Binecuvântaţi să fie de Dumnezeu toţi dragii lui Iosif care şi-au iubit casa, care şi-au iubit părinţii, care şi-au iubit neamul, care şi-au iubit Biserica mai mult decât viaţa lor. Dacă ei nu s-ar fi gândit la viitorul nostru pentru că le-a fost milă de noi, care zăceam în întunericul şi în umbra morţii, sigur că şi ei s-ar fi putut odihni.
Fraţii mei dragi, acuma-i rândul vostru. Dumnezeu a făcut să strălucească şi peste noi lumina Betleemului. Dumnezeu a făcut să simtă şi inimile voastre semnele acestea: smerenia şi sfinţenia.
Dacă-i rândul nostru astăzi, dacă-i rândul vostru astăzi, hai să ne iubim părinţii, credinţa părinţilor noştri, locul unde ne-am înscris, locul unde ne-am născut. Şi hai, dacă se cere osteneală şi de la noi, să nu renunţăm la ea. Numai prin osteneala altora noi suntem şi ne bucurăm astăzi – şi numai prin osteneala noastră de astăzi fraţii noştri de mâine vor putea cânta şi se vor putea bucura. Dacă noi nu ne vom osteni astăzi, cei de mâine, copiii de azi, nu se vor putea bucura.
Să ne ajute Domnul ca şi din noaptea aceasta să plecăm cu gândul acesta mai înalt şi mai frumos, şi mai sfânt. Lumina Betleemului să o ducem în sufletele noastre. Şi semnele recensământului, ale înscrierii în cer: smerenia şi sfinţenia. Pentru că ni se va cere fişa de recensământ când vom ajunge în cer.
Slăvit să fie Domnul!