Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Hălmagiu – 30 ianuarie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Într-adevăr, se cuvine din toată inima să-I mulţumim Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos pentru toate prilejurile pe care ni le dă în viaţa aceasta, când suntem doi sau trei adunaţi împreună, pentru a-I aduce laudă şi slavă Numelui Său Sfânt pentru nespus de multele şi minunatele minuni pe care, în bunătatea Lui, le face faţă de fiecare dintre noi, în toate zilele vieţii noastre.
Dar pentru prilejurile deosebite, pentru bucuriile mari, pentru sărbătorile alese, se cuvine să-I mulţumim şi mai mult.
Ne-am obişnuit să numim întâlnirile noastre duhovniceşti „Betanii”, făcând mereu legătură cu acel loc minunat din Sfânta Scriptură [unde se scrie despre] cetatea binecuvântată de Dumnezeu care a rămas până în zilele noastre şi care rămâne până la sfârşitul veacului un nume care îţi aduce lacrimi în ochi, miere pe buze, dulceaţă în inimă… Pentru că se spune acolo că Domnul şi Mântuitorul nostru, Care în aşa de puţine locuri a fost primit cu bucurie, acolo se spune că a avut o casă în care cu drag a mers şi a fost primit, şi a ospătat, şi S-a bucurat totdeauna.
Acolo Îi erau spălate picioarele.
Acolo poate că-I erau şterşi ochii.
Acolo Îi erau spălate hainele prăfuite.
Şi acolo Îşi odihnea El trupul obosit de mărturisirea Evangheliei şi de cutreierarea drumurilor cetăţilor prin care umbla, pe unde erau aşa de puţine case şi aşa de puţine locuri în care El era cu dragoste primit, ospătat, îngrijit, odihnit. Cred că atunci când Se ducea spre Betania, inima Lui tremura de bucurie, ştiind că acolo sunt atâtea suflete printre care trei au strălucit şi vor străluci în veci pe paginile Sfintelor Scripturi şi în cerul lui Dumnezeu, şi în amintirile noastre ale celor care Îl iubim pe Domnul. Că atunci când El a trebuit să umble pe pământ aducând Evanghelia Sa printre toţi cei care nu L-au primit şi nu L-au iubit, au fost totuşi aceste trei suflete alese şi scumpe faţă de care trebuie să ne simţim şi noi datori recunoştinţă, pentru că ei au fost aceia care L-au odihnit în casa lor, L-au hrănit de la masa lor, au spălat cu lacrimile şi cu dragostea lor picioarele Lui, inima Lui, hainele Lui. Mare lucru este ca un binefăcător pe pământ să găsească un loc unde să se adăpostească. Fiindcă, de obicei, oamenii care au făcut cel mai mare bine omenirii au fost cel mai vitreg trataţi de către oameni.
În biografia tuturor oamenilor mari, care au făcut ceva, care au lăsat ceva în urma lor pentru toată omenirea, dacă o veţi citi, veţi vedea că ei au avut o viaţă plină de încercări, de amărăciune şi că aşa de puţine au fost locurile în care aceşti oameni au fost adăpostiţi.
Dacă aţi citit viaţa lui Eminescu, a lui Bălcescu, a tuturor celor care au însemnat ceva pentru poporul nostru (nu vorbesc numai de Sfinţii Părinţi, pe care, pe trei dintre ei, îi sărbătorim şi pomenim astăzi: Sfântul Vasile, Sfântul Gri¬gorie, Sfântul Ioan), [veţi vedea că] toţi aceşti oameni ai lui Dumnezeu au avut ceva de întâmpinat pe pământ.
Puţine au fost casele şi locurile care i-au adăpostit. Totuşi, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa noastră, a tuturor, trebuie să aibă totdeauna preţ casele şi locurile care L-au mărturisit pe Domnul şi cei care L-au mărturisit, care au fost mai aproape de viaţa Lui şi de Evanghelia Lui, de El Însuşi nu numai cu cuvântul lor, ci cu viaţa şi cu suferinţele lor.
De aceea, când ne apropiem de un loc în care Cuvântul lui Dumnezeu este primit, de o casă în care găsesc fraţii adăpost, de o familie care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi care îi iubeşte pe fraţi, ne gândim cu drag totdeauna la acea casă minunată, la Betania, unde Domnul a fost atât de bine primit totdeauna.
Dar, cuprinzând în inima noastră şi în gândurile noastre recunoscătoare şi îndatorate dragostea noastră pentru casa din Betania, trebuie să cuprindem nu numai această casă, ci şi cetatea aceasta, pentru că întreagă cetatea aceasta s-a dovedit o cetate primitoare, iubitoare, ascultătoare de Dumnezeu.
Unde este o casă care Îl primeşte pe Domnul, unde este o familie care adăposteşte Evanghelia şi Lucrarea lui Dumnezeu, acolo nu-i numai aceasta, de obicei sunt mai multe.
Că unde nu-i nici o familie credincioasă, acolo întreagă cetatea aceea este o cetate împotrivitoare. De ce a trebuit să Se mute Domnul din Nazaret? De ce a trebuit să Se mute îndată după ce Iosif a trecut în veşnicie? În Matei capitolul 4 se spune că Mântuitorul S-a dus şi S-a mutat din Nazaret în Capernaum. Pentru că Nazaretul, în care locuia, era o cetate neprimitoare de Dumnezeu. Nici măcar o familie nu s-a găsit să-L adăpostească şi să-L poată primi şi privi cu bucurie pe Fiul lui Dumnezeu, Care locuia acolo.
Odată, când S-a dus din nou, toată cetatea Nazaret L-a luat, huiduindu-L, şi L-a dus până la marginea prăpăstiei de pe munte, să-L arunce în prăpastie. Dumnezeu L-a izbăvit; dar când o întreagă cetate se ridică împotriva lui Dumnezeu, acesta este un semn rău şi o nenorocire pentru ea nu numai în viaţa aceasta, ci şi în viaţa veşnică.
Betania însă a rămas o cetate primitoare şi Dumnezeu va binecuvânta nu numai pe Maria, pe Marta şi pe Lazăr, a căror casă L-a primit pe Domnul şi L-a adăpostit, ci va binecuvânta toată cetatea, fiindcă era semn că toţi de acolo – şi conducătorii cetăţii, şi toţi cei care aveau o funcţie de răspundere în cetatea aceasta – au fost nişte oameni binecuvântaţi de Dumnezeu. Au fost nişte oameni care au privit totdeauna cu dragoste şi cu bunătate la Domnul. Acolo toţi se adăposteau la picioarele Lui. Şi multe erau sufletele care umpleau totdeauna casa Mariei, a Martei şi a lui Lazăr când Domnul Iisus venea acolo.
De aceea trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru casele, pentru familiile frăţeşti care, într-o cetate şi într-o localitate, adăpostesc Cuvântul lui Dumnezeu. Ci să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru conducătorii cetăţii aceleia, pentru cei care au o funcţie de răspundere, pentru că şi datorită lor Cuvântul lui Dumnezeu este liber. Şi atunci şi cei care au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu pot să-l asculte. Pentru că acolo unde mai-marii cetăţii sunt împotrivitori, acolo Cuvântul lui Dumnezeu este prigonit. Şi robii lui Dumnezeu sunt alungaţi.
Totdeauna când ne aducem aminte de locuri în care am petrecut cu bucurie lângă Domnul, să ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească şi tuturor acelora care, fără să arate şi fără să se facă cunoscuţi, au avut totuşi un merit în faţa lui Dumnezeu; pentru că Domnul Iisus a zis: „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi”.
Să le răsplătească Domnul şi să-i binecuvânteze pe toţi acei mai-mari ai cetăţii, ai ţării noastre, care, cu dragoste şi cu îngăduinţă, îi primesc şi-i privesc pe cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Care nu-L alungă pe Domnul şi care nu caută să împiedice bucuria acelor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi care caută Evanghelia pentru a ne face mai buni, pentru a ne mângâia, pentru a ne întări, pentru a ne sfătui unii cu alţii, îndemnându-ne la dragoste şi la fapte bune.
Din cele ce am vorbit aici, desigur, aceste lucruri şi aceste gânduri, şi aceste dorinţe s-au desprins. Că noi ne adunăm şi ne întâlnim unii cu alţii, şi ne sfătuim, şi ne rugăm împreună. Citim Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împreună. Şi cântăm împreună din dorinţa – din singura dorinţă şi năzuinţă – de a ne putea înfăţişa pe noi înşine într-un fel tot mai plăcut lui Dumnezeu. Şi să putem ajuta şi pe semenul nostru să ajungă la această stare, pentru că noi suntem deplin încredinţaţi de acest adevăr: că numai cel care se apropie de Dumnezeu, care se întoarce la Dumnezeu, cel care trăieşte o viaţă după voia lui Dumnezeu, acela nu numai că el însuşi este fericit şi poate fi fericit în acest fel, ci ajută şi la fericirea celorlalţi semeni. Ajută la uşurarea vieţii şi a sarcinii celorlalţi. Ajută la propăşirea şi la răspândirea bucuriei şi bunăstării în mijlocul celorlalţi între care l-a aşezat Dumnezeu.
Acesta este scopul întâlnirilor noastre frăţeşti. Pentru aceasta noi dorim să ne întâlnim unii cu alţii, să ne bucurăm împreună, să citim Cuvântul lui Dumnezeu împreună, să ne rugăm împreună. Pentru că prin aceste mijloace binecuvântate pe care Dumnezeu le-a lăsat, noi ne zidim duhovniceşte, noi ne curăţim de patimile şi de slăbiciunile noastre omeneşti. Noi ne dorim să ajungem la o stare tot mai plăcută înaintea lui Dumnezeu
Nu numai pentru ca să moştenim mântuirea şi împărăţia Lui cerească – şi aceasta numai în felul acesta o putem dobândi – ci şi pentru ca să îmbunătăţim viaţa aceasta de pe pământ: şi a noastră, şi a altora, printr-o comportare tot mai frumoasă, mai demnă, mai vrednică, mai iubitoare, mai cumpătată şi mai chibzuită.
Aceasta este dorinţa şi acesta este scopul întâlnirilor noastre; pentru ca, curăţindu-ne, sfinţindu-ne în viaţa noastră, dându-ne toate silinţele să ne îndreptăm după voia şi după Cuvântul lui Dumnezeu, să ne putem astfel înfăţişa întotdeauna nu numai înaintea lui Dumnezeu cu o purtare vrednică şi frumoasă aşa cum ne cere El, ci şi înaintea celorlalţi oameni, înaintea semenilor noştri.
Cine vine la adunare şi nu se întoarce de fiecare dată mai îndreptat, mai bun, mai răbdător, mai credincios, – acela nu numai că a pierdut vremea în zadar, dar s-a făcut vinovat cu atât mai mult în faţa lui Dumnezeu pentru că, venind înaintea Lui, stând în lumina Lui, primind sarea Cuvântului Său, primind Apa Cuvântului Său, omul acela nu s-a întors nici spălat, nici curăţit, nici bun, nici mai îndreptat. Şi aceasta este o stare foarte rea şi vinovată înaintea lui Dumnezeu. Dar noi credem că oricine a venit la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a fost atent, şi a fost cu o inimă deschisă, este cu neputinţă să se întoarcă înapoi tot aşa cum a venit. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este sfânt şi sfinţitor, el este o hrană şi o putere pentru toţi. Şi, fără să-ţi dai seama, Cuvântul acela lucrează prin puterea pe care o are Dumnezeu asupra acelora care-şi lasă inima deschisă şi doresc, într-adevăr, să fie ascultători de Cuvânt. Acest Cuvânt lucrează în viaţa noastră curăţire, sfinţire, viaţă, putere, lumină. Şi, de fiecare dată, chiar dacă nu-ţi dai seama direct, bagi de seamă că înţelegi mai frumos, pricepi mai mult, simţi mai frumos şi doreşti o viaţă mai după voia lui Dumnezeu.
Am vorbit de Betania. Să ne apropiem tot mai mult şi mai mult de starea aceea, de timpul acela şi de învăţămintele pe care Domnul vrea, Evanghelia vrea ca noi să le tragem pentru viaţa noastră din întâmplarea despre care se vorbeşte în Evanghelia de la Ioan, unde se spune că Domnul Iisus S-a dus în Betania. Şi o femeia numită Marta L-a primit în casa ei. Şi ne-au rămas mereu în inimă câteva cuvinte şi câteva întâmplări din locul acesta, din Evanghelie, şi anume că Marta era împărţită cu multă slujire. Şi, în timp ce acolo Mântuitorul propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi descoperea taine minunate şi toţi ceilalţi care erau acolo ascultau cu toată inima plină de atenţie şi dragoste Cuvântul Domnului, Marta se străduia din toate puterile ei să se ocupe de cratiţe, de vase, de bucătărie, de tot felul de aceste lucruri care deranjau pe toţi cei care ascultau Cuvântul lui Dumnezeu. Ba, la un moment dat, a pretins ca şi sora ei, care asculta Cuvântul Domnului, să lase Cuvântul Domnului şi să se ducă şi ea să slujească la cratiţele Martei şi la lucrurile celelalte de pe la bucătărie. Ca şi cum Domnul pentru lucrurile acestea ar fi venit în casa lor.
Bineînţeles că şi preocuparea aceasta îşi are locul ei, dar mult mai puţin decât importanţa care i se dădea atunci, acolo şi mult mai în urmă decât atunci când se pretindea de către Marta că este locul să se dea importanţă problemei hranei trupeşti.
Domnul a adus ziua de astăzi şi a adus împrejurarea aceasta pentru a vă împărtăşi un gând şi o experienţă amară pe care am făcut-o de multe ori, mai ales în aceşti ani din urmă, la întâlnirile noastre frăţeşti şi îndeosebi la petrecerile noastre care ne-au mai rămas: nunţile frăţeşti. Pentru că, de obicei, cam acestea ne-au rămas nouă acum prilejurile de întâlnire şi de bucurie duhovnicească.
Nu ştiu cum aţi privit frăţia voastră acest lucru, adică cele ce se petreceau la aceste nunţi frăţeşti, mai ales în ultimul timp, dacă aţi fost oameni duhovniceşti şi dacă – aşa cum ni se cuvine şi cum ni se pretinde nouă – suntem oameni duhovniceşti şi la întâlnirile noastre căutăm în primul rând hrana duhovnicească. În mod deosebit ni se porunceşte după aceasta să alergăm.
Cred însă că foarte mulţi dintre frăţiile voastre aţi rămas adânc întristaţi şi dezamăgiţi văzând cât de puţină importanţă se dă la hrana duhovnicească şi cât de multă, la cea trupească. Cred că acesta este un lucru nepotrivit şi neplăcut în faţa lui Dumnezeu. Şi noi, ca oameni bătrâni şi cu experienţă de mult în Lucrarea lui Dumnezeu, ca unii care am venit din copilăria noastră în Lucrarea Domnului şi care, cel puţin de 50 de ani, ştim cum se lucra la început în Lucrarea Domnului, doresc să vă împărtăşesc din toată inima durerea cea mare pe care o am acum, când vă spun aceste lucruri.
Şi, dacă frăţia voastră veţi gândi mai adânc asupra acestora, privind lucrurile în lumina Evangheliei, cred că această durere vă va întrista puţin inimile fiecăruia dintre frăţiile voastre.
Când am venit la Domnul, noi ne-am transformat prin naşterea din nou în oameni duhovniceşti. Nu oameni fireşti şi lumeşti, şi trupeşti, cum eram înainte. Aceasta presupune, în primul rând, că noi acum căutăm hrana duhovnicească. Şi în al doilea rând, hrana duhovnicească. Şi în al treilea rând, hrana duhovnicească. Şi numai în al zecelea rând mai este loc şi de hrana trupească.
Cine pentru hrana trupească merge la adunările frăţeşti, acela nu este un om duhovnicesc. Acela nu cunoaşte nimic din Evanghelie.
Când noi am venit la Domnul, acum peste 50 de ani, erau nunţi şi erau adunări, şi erau petreceri duhovniceşti, dar nimeni nu dădea importanţă la partea „Martei” – cum se spunea atunci la partea hranei trupeşti. Pe atunci toţi căutau partea Mariei. Sunt aici fraţi care ştiu aceste lucruri bine. Se publicau atunci chemări şi invitaţii la nunţile Oastei şi la adunări, dar se adăuga frumos şi uşor acolo: „De partea Martei se va îngriji fiecare. Noi ne vom îngriji numai de partea Mariei”.
Tot timpul adunării era numai Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisirea Cuvântului, rugăciuni, cântări, poezii. Toate acestea ocupau partea întreagă a adunării. Pe urmă, dacă mai rămânea ceva timp…
Îmi aduc aminte cum îmi puneam o bucată de pâine în buzunar şi mergeam pe jos zeci de kilometri la adunări şi la nunţi frăţeşti – şi nimeni nu se pregătea pentru mâncare şi băutură acolo. După ce se termina adunarea, plecam iarăşi pe jos înapoi. Şi undeva pe drum ne opream la o umbră – sau chiar mergând pe drum luam bucăţica de pâine, dacă ne era foame.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu era aşa de puternic, încât nici trupul nu mai simţea nevoia de hrană. Atunci era dragostea aceea puternică, înflăcărată şi fericită, şi frumoasă – dragostea dintâi. Atunci nimeni nu se gândea la hrana trupească. Nu erau adunările atunci povară pentru nimeni, nici nunţile nu erau o povară pentru familia care le făcea. Era o bucurie negrăită şi strălucită pentru toţi şi era o unitate deplină de gânduri, de simţiri, de cugete şi de cuvânt între fraţi – şi de credinţă.
Nu erau dezbinări şi nici tulburări, nici păreri împărţite cu privire la nici un lucru. Pentru că dragostea era steagul care flutura peste toţi, fiindcă nu hrana trupească, nici interesele trupeşti şi materiale şi nici podoabele din afară, nici lucrurile fireşti nu puneau stăpânire pe inimile fraţilor, – ci numai dragostea lui Dumnezeu.
Am cugetat de multe ori zilele acestea şi ne-am rugat de multe ori cu lacrimi Domnului: „Mai adu, Doamne, în Lucrarea Ta vremurile acelea când nimeni nu se mai gândea la treburile Martei, când se gândeau numai la partea Mariei, la bucuria de a sta la picioarele Domnului, la bucuria de a cânta împreună cu fraţii”.
Ne întâlnim aşa de rar. Ceasurile acestea de adunare trec aşa de repede şi în ultimul timp se ajunsese că jumătate sau poate şi mai mult din timpul acesta se pierdea cu partea Martei şi numai cu lucrurile pământeşti şi fireşti.
Şi în felul acesta Duhul Domnului Se întrista şi cei care Îl iubeau pe Domnul şi căutau hrana adevărată nu aveau nici linişte şi nici timpul necesar. Căci şi în timpul cât Cuvântul lui Dumnezeu se predica şi se cânta, cratiţele şi castroanele, şi lingurile deranjau tot Cuvântul Domnului, încât nu te puteai alege decât cu amărăciune şi întristare, rugându-L pe Domnul: „Doamne, pune odată capăt la toată umblarea aceasta care deranjează Cuvântul Tău!”… Pentru că se strică părtăşia frăţească şi se strică atmosfera cea tainică şi dulce pe care o statorniceşte rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi cântarea, când acestea se petrec în linişte şi în ascultare.
Şi iată că Domnul Dumnezeul nostru, în bunătatea Sa, a început să asculte rugăciunile noastre. Împrejurările în care trăim, cumpătarea pe care trebuie s-o avem în toate… economia care a pornit de sus în jos, ca un îndemn, ca o chemare la cumpătare… să ne îndemne şi să ne constrângă totodată, şi să ne silească să luăm hotărârea cea bună pe care de bunăvoie ar fi trebuit să o luăm noi mai dinainte. Înainte de a fi constrânşi de crize, de timpuri, de neputinţe, – să luăm noi hotărârea aceasta, pentru că Domnul ne porunceşte mai întâi să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi apoi celelalte, la urma urmelor numai.
Mulţumim lui Dumnezeu că nici unul dintre noi nu duce lipsă de nimic acasă la noi. Putem să mâncăm liniştiţi acasă, cât vrem, căci avem de-ajuns. Asta înseamnă că – pentru ziua întâlnirii noastre frăţeşti, pentru ziua petrecerii noastre duhovniceşti, pentru ziua în care Domnul a rânduit să căutăm noi o altfel de hrană, o altfel de mâncare, pe care nu o avem şi nu o găsim în cămările noastre, pe mesele noastre din belşug, aşa cum avem hrana trupească – să renunţăm la toate celelalte, măcar pentru această zi, să închinăm liniştiţi ziua aceasta Domnului. S-o petrecem în ascultare de Cuvântul Domnului, nu şi atunci să ne îmbuibăm numai stomacul cu tot felul de mâncări şi de băuturi… Că doar numai băuturile mai lipseau din felul în care am pornit şi porniseră lucrurile la ultimele nunţi… La început, un fel de mâncare; după aceea două, după aceea trei, şi acum numai Domnul mai ştie unde s-ar fi oprit toate aceste porniri fireşti şi lumeşti la oameni care ne numim duhovniceşti.
Cum ceartă şi mustră Cuvântul lui Dumnezeu: „N-avem noi timp să mâncăm şi să bem acasă?”…Dar în timpul adunărilor şi petrecerilor duhovniceşti, fie că e adunare, fie că e nuntă, fie că-i înmormântare, să ne gândim noi câtă nevoie avem de hrana cealaltă, să renunţăm noi de bunăvoie la această hrană trupească şi să ne îndreptăm toate gândurile inimii noastre spre hrana cea duhovnicească. Cum a mustrat-o Domnul pe Marta şi i-a zis: „Marta, pentru multe şi pentru prea multe te tot frămânţi tu… Maria şi-a ales partea cea bună…”
Alegeţi-vă şi voi, fraţii mei, partea cea bună! Căci numai aceasta nu se va lua de la voi niciodată.
E vremea, scumpii mei fraţi şi surori, gândiţi-vă bine!… E vremea să punem odată capăt la toată această preocupare firească, trupească, lumească şi să ne întoarcem la dragostea cea dintâi, la partea Mariei, partea cea dulce şi scumpă, singura cu care sufletul se poate sătura. Că doar avem noi vreme să ne săturăm acasă şi înainte de plecare, şi după ce am ajuns înapoi acasă.
Ziua aceasta de adunare, ziua aceasta de nuntă, ziua de întâlnire frăţească, să o încredinţăm şi să o devotăm toată numai Domnului, punând-o la o parte cu o zi de jertfă, dacă e nevoie. Iar dacă nu putem, atunci să punem deoparte, în buzunar, o bucată de pâine şi să o mâncăm undeva, cândva, dar tot timpul celălalt să nu-i forţăm noi pe fraţii noştri care fac petrecerea, pe fraţii noştri care sărbătoresc nunta sau o aniversare să se gândească cu groază la cheltuielile pe care ar trebui să le facă, la munca pe care ar trebui să o depună, la cei pe care trebuie să-i mai cheme şi cu care să se ajute şi să se împrumute. Undeva tot trebuie să se împrumute…
Oare am ajuns noi atât de fireşti, încât să nu mai fim noi în stare să mai jertfim o zi pentru Domnul? Pentru sufletul şi pentru mântuirea noastră? Pentru creşterea noastră duhovnicească?
Să jertfim măcar o zi, prin care i-am putea scuti pe fraţii noştri care trebuie să facă o nuntă de atâta grijă şi de atâta cheltuială! Slăvit să fie Domnul că a adus o rânduială şi în privinţa aceasta şi ni s-a spus: E raţionalizat şi cutare, şi cutare aliment!…
Noi trebuie să înţelegem că aceasta este o măsură în întâmpinarea căreia noi trebuie să venim cu bucurie, mai ales că este porunca Domnului ca noi să nu folosim cu abuz nici un fel de lucruri. Ci, dimpotrivă, trebuie să fim în stare să renunţăm şi noi la ceva, să ne înfrânăm de la ceva, din dragoste pentru Dumnezeu.
Cuvântul Domnului spune: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii fac la fel. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi cei răi fac la fel…”.
Domnul Iisus spune lămurit: „Ce lucru neobişnuit faceţi voi?…” Ca să se arate că voi sunteţi credincioşi, ce lucru neobişnuit faceţi? Ei, acest lucru – de a căuta şi noi partea Mariei – este unul dintre acele lucruri neobişnuite care sunt pe placul Domnului. Să luăm noi hotărârea frumoasă ca, în zilele de nunţi şi de petreceri duhovniceşti, mai ales că împrejurările sunt aşa cum sunt, să luăm o hotărâre frumoasă, să renunţăm la hrana trupească. Şi să ne deschidem tot sufletul şi să sacrificăm şi să ne închinăm tot timpul hranei duhovniceşti, căci de aceasta avem noi cea mai mare nevoie.
De ce suntem aşa de slabi duhovniceşte?
De ce între noi sunt certuri? De ce între noi sunt păcate? Păcate directe, osândite de Cuvântul lui Dumnezeu…
De ce sunt? Pentru că suntem oameni fireşti, nu duhovniceşti!… Pentru că şi în rarele ocazii când avem prilejul să ne întărim duhovniceşte, noi ne gândim tot la lucrurile trupeşti. Şi atunci ajunge să domine între noi nu sufletul – care ne călăuzeşte spre lumină, spre cumpătare, ci trupul, care ne călăuzeşte numai spre poftele josnice şi vinovate ca şi pe ceilalţi oameni.
Din cauza aceasta suntem aşa de slabi. Din cauza acesta ajungem să căscăm. Din cauza aceasta ajungem să ne plictisim. Din cauza aceasta nu mai avem putere de post, nu mai avem putere de rugăciune, nu mai avem putere de iertare… Şi atunci nu mai avem nici lumina să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu clar.
Şi atunci, oricine vine şi aduce o învăţătură rătăcită şi tulburătoare, suntem gata să o primim, pentru că rezistenţa noastră duhovnicească este prea slabă. Pentru că suntem gata să cădem sub orice ispită şi sub orice păcat. Pentru că noi am devenit nu oameni duhovniceşti, născuţi din nou, care trăiesc pentru Duhul şi pentru Harul lui Dumnezeu, – ci oameni fireşti, oameni lumeşti.
Vorbim mereu despre înaintaşii noştri şi ne place să ne lăudăm cu ei!… Chiar azi am sărbătorit trei dintre aceşti mari înaintaşi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile şi Sfântul Grigorie.
Ştiţi cum au trăit oamenii aceştia?
Scrie la Evrei capitolul 11: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile pământului. Au fost bătuţi, chinuiţi, au flămânzit, au umblat goi şi aşa au murit…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a murit fiind dus în exil. Poate că şi soldaţii, plictisiţi, i-or fi dat cu un ciomag în cap şi l-au înmormântat undeva în nisip. L au dus pe jos, din post în post, din cetate în cetate.
Aşa au trăit Sfinţii Părinţi cu care noi ne lăudăm şi cu a căror fapte dorim să asemănăm faptele noastre. Ei strălucesc acum în ceruri. În Apocalipsa scrie: „Ei cântă cu miile de mii pe marea de cristal, cu harfele lui Dumnezeu în mâini…”. De ce? Pentru că ei au suferit, au jertfit, au renunţat de bunăvoie la cele de jos.
Atunci cum credem noi să moştenim împreună cu ei, când noi nu renunţăm la nimic, nu sacrificăm nimic, nu renunţăm la nimic pământesc, nu suferim nimic şi de bunăvoie, nu cedăm nimic din poftele firii pământeşti şi din lucrurile acestea trecătoare?
Ca unul dintre cei mai bătrâni care am rămas, vă aduc aminte aceste lucruri. Frăţiile voastre sunteţi acei aleşi de Dumnezeu care aţi intrat în munca înaintaşilor care au ostenit, s-au jertfit şi au alergat, şi au luptat.
Am trăit alături de Părintele Iosif – şi fratele Opriş e aici, împreună ştim ce viaţă de jertfă, de osteneli, de suferinţe, de lacrimi, de rugăciune, de luptă, de răbdare a dus acest om al lui Dumnezeu. Acesta este omul care a putut să spună ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la acei care trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi”.
Că numai aşa veţi ajunge să vedeţi şi voi Împărăţia lui Dumnezeu, dacă prin aceleaşi fapte vrednice de pocăinţă şi de ascultare vă dovediţi urmaşi adevăraţi ai acelor înaintaşi binecuvântaţi cu care vă lăudaţi în cântările şi în vorbirile voastre înaintea altora.
Acesta este înţelesul, aceasta este mărturia şi aceasta este solia pe care ne au lăsat-o ei. Noi vorbim despre Sfântul Apostol Pavel şi ne lăudăm cu credinţa lui şi cu cuvintele lui şi ne-ar plăcea să fim priviţi în lumina şi în exemplul, şi în ceata acelora între care a fost el… Dar dacă veţi citi epistolele lui, mai ales cea de la Corinteni în care spune aşa: „Parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai dispreţuiţi de pe pământ. Până în ziua de azi umblăm goi, flămânzi, din loc în loc”. Cine umblă gol şi flămând, din loc în loc? Cerşetorul. „Când suntem batjocoriţi, răbdăm. Când suntem dispreţuiţi, ne rugăm. Până în ziua de astăzi noi am ajuns lepădătura tuturor, ca gunoiul lumii acesteia”.
Aşa erau sfinţii, înaintaşii noştri care au renunţat de bunăvoie la tot ceea ce le putea da lumea, pentru ca să arate Domnului: „Iată cât de mult Te-am iubit! Tu ai părăsit pentru noi cerul, slava. Dar iată, din dragoste pentru Tine, şi noi am renunţat şi am părăsit ceva”.
Nu cât dăm noi are preţ în faţa lui Dumnezeu, ci cât ne rămâne. Când Mântuitorul nostru stătea la templu şi se uita la cei care au aruncat darurile în vistierie, spune Cuvântul că mulţi au aruncat acolo din prisosul lor. Mulţi… Dar o văduvă a dat doi bănuţi, tot ce îi mai rămăsese să trăiască. Şi Domnul a zis: „Adevărat vă spun că aceasta a dat mai mult decât toţi ceilalţi”. Pentru că Dumnezeu nu se uită la cât dai, ci la cât îţi mai rămâne. Ei, „ceilalţi”, dădeau din prisosul lor şi le rămăsese de sute de ori mai mult. Ea a dat doi bănuţi, tot ce mai avea ca să trăiască.
Domnul ştie cât avem noi şi cât putem să dăm; şi socoteşte sacrificiul nostru pentru El nu cât dăm, ci cât ne rămâne. Cât dăm noi pentru lume din timpul nostru, din viaţa noastră, cât dăm din gândurile şi din preocupările noastre pentru partea Martei, adică pentru partea stomacului şi a ceea ce este a jumătăţii noastre inferioare? Cât dăm noi din zilele noastre, nu vorbesc din acelea de acasă, ci chiar din zilele noastre de bucurii duhovniceşti? Cât dăm noi pentru Dom¬nul? Şi câtă preocupare avem pentru lucrurile fireşti la care ar trebui atunci nici să nu ne gândim, cum nu S-a gândit Domnul când era vremea mărturisirii Cuvântului şi cum nu s-a gândit Maria când era vremea ascultării acestui Cuvânt.
Vreau să spun un lucru clar şi hotărât. Am discutat aceste lucruri, să ştiţi, nepotrivite duhovniceşte. Le-am discutat cu alţi fraţi – fraţi de răspundere din Lucrare – şi foarte mulţi dintre fraţii noştri au observat acest lucru şi au zis: „Trebuie să se pună capăt acestui fel lumesc în care am ajuns, de a petrece şi noi nunţile noastre ş petrecerile noastre duhovniceşti”. Domnul a adus aceste măsuri foarte înţelepte şi foarte bune din partea conducerii noastre, care a pus rânduială şi chibzuinţă în folosirea hranei. Şi această măsură ne obligă sau ne ajută pe noi să ne revizuim felul cum ne prezentăm noi în adunările noastre şi la nunţile noastre duhovniceşti.
Vine primăvara, vin nunţile frăţeşti. Se va crea o mulţime de probleme pentru cei care au de făcut pasul acesta. Din cauza greutăţii procurării unor anumite alimente, foarte mulţi vor renunţa, spunând: „N-am de unde să procur atâta carne, n-am de unde să procur atâta făină, n-am de unde să procur atâta unt sau ulei, sau zahăr. Renunţ…”.
Ce pagubă pentru noi este faptul că cineva, din cauza acestor lucruri, renunţă la bucuria de a ne întâlni, de a ne împărtăşi Cuvântul lui Dumnezeu, de a cânta împreună, de a ne ajuta să creştem duhovniceşte unii cu alţii. Noi trebuie să preîntâmpinăm astfel de lucruri. Şi fraţii cu răspundere au zis: „Vom sfătui şi vom ruga, în Numele Domnului, pe toţi fraţii care au de făcut nunţi să nu mai dea mâncare gătită la nunţile noastre pe viitor”. Dacă, la urma urmei, la sfârşitul întâlnirii şi petrecerii duhovniceşti, vor pune acolo două, trei coşuri cu pâine sau cu nişte… în sfârşit, ceva colăcei cumpăraţi şi făcuţi şi două, trei mere, e de ajuns.
Să nu alunecăm şi noi pe partea lumească. Pentru că am să vă mai spun ceva. Au fost cazuri la nunţile din anul trecut când au pregătit atâta mâncare că aproape jumătate s-a şi aruncat. Asta e un mare păcat în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor. În al doilea rând, s-au ivit cazuri când au pregătit prea multă mâncare şi au fost prea puţini fraţi. S-au uitat atunci… Pentru că nu toţi din familie sunt oameni duhovniceşti, sunt unii părinţi necredincioşi, deşi copiii sunt credincioşi, fraţi şi surori; dar părinţii, sau unul, sau amândoi părinţii, sunt oameni lumeşti… Noi facem, cum am făcut, nuntă cu foarte multă hrană – se cheltuieşte enorm de mult. Pe urmă, când se adună, încep să se uite cât dă fiecare. Alt lucru aşa de nepotrivit…
Fraţii noştri ar merge la toate nunţile care se fac. Dar n-au nici unii atât de multă avuţie, încât să-şi permită să dea cu grămada. Mai ales că mulţi merg la cel puţin două nunţi pe lună: cheltuială, drum, întreţinerea familiei… Fraţii muncesc (şi în unele locuri e un singur salar) şi… cheltuielile de drum… nu-şi pot permite să dea prea mult.
Ceea ce se adună după ce se face risipă cu gătirea a trei, patru feluri de mâncare, ceea ce se adună nu acoperă nici jumătate din ceea ce s-a cheltuit. Atunci probleme, atunci nemulţumiri, atunci cârtiri şi alte lucruri la adresa Cuvântului lui Dumnezeu. Oameni duhovniceşti suntem noi când dăm naştere la astfel de lucruri?
Nu demult s-a petrecut aşa un caz. Nişte tineri credincioşi au vrut să facă o nuntă în toamnă. Dar, pentru că părinţii nu erau toţi credincioşi, ei au vrut totuşi să facă faţă, pentru că le era ruşine… „Cum, la alţii a fost mâncare peste mâncare, şi noi să nu facem nimic?…” Erau săraci amândoi şi s-au împrumutat cu bani, ca să poată acoperi cheltuielile, să-şi procure alimente pentru nuntă.
Cheltuielile s-au ridicat la 30.000 de lei, iar veniturile n-au fost decât 16.000 de lei. S-au împrumutat între timp de la altcineva, n-au avut de unde să mai dea. Şi fratele care i-a împrumutat stă acuma şi nu ştie ce să mai facă, căci el a împrumutat, la rândul lui, ca să poată ajuta. Şi stau în condiţii de acestea cu nemulţumiri şi întristări din toate părţile. Bine este lucrul acesta, dragi fraţi şi surori? Aşa că o mulţime de probleme şi de motive ne obligă pe noi să ne întoarcem acolo unde trebuia să ne întoarcem de bunăvoie de la început. Unde nu trebuia să depăşim de la început, de când s-a început cu un singur fel de mâncare gătită, după aceea două, după aceea trei. Şi apoi se ajunge la torte şi la prăjituri. Lucruri lumeşti, care n-au ce să caute într-o lucrare duhovnicească.
Noi vă sfătuim în numele Domnului. Cine vrea să asculte. Gândiţi-vă la aceste lucruri acum. Sunt fraţi care au spus: „Fraţilor, dacă faceţi nuntă, nu gătiţi, că noi vă spunem dinainte că venim la nuntă, dar nu mâncăm la masă. Iar când noi vom face, să ştiţi, noi nu vă pregătim de mâncare. Nu vă dăm”…
Măcar în felul acesta să ne întoarcem acolo de unde nu trebuia să fi plecat de la început, să rămânem la starea şi la mâncarea, şi la partea duhovnicească. Cum ne-a învăţat Domnul şi cum ne învaţă pe noi Sfânta Scriptură.
În condiţiile de acum, aceste lucruri sunt absolut necesare, orice om cu minte le va găsi că sunt chibzuite şi bune, potrivite şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu norma de viaţă chibzuită pe care trebuie să o avem acum şi să o arătăm fiecare dintre noi, în toate privinţele. Mai ales că, dacă se găteşte aşa de mult, aproape jumătate sau mai mult se aruncă. E un păcat şi o pagubă. De ce să nu prevenim noi aceste lucruri? Şi să închinăm Domnului ziua aceea, preocupându-ne numai şi numai de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ajungem la o stare în care, duhovniceşte, să putem depăşi starea de criză şi de slăbiciuni, şi de neputinţe duhovniceşti în care foarte mulţi dintre noi ne găsim acum.
Să punem adică apăs mai mult pe hrana duhovnicească şi să renunţăm la această hrană trupească în felul acesta. Întâi şi întâi avantajăm partea duhovnicească, creştem duhovniceşte, pentru că ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu şi renunţăm atunci [la celelalte]. Şi, când renunţi din dragoste pentru Domnul, nici nu-ţi mai e foame. Când renunţi la somn, nu-ţi mai e nici somn. Când renunţi la hrană, nu-ţi mai e foame tot timpul; şi renunţăm, din dragoste pentru Domnul, în ziua aceea.
Aceasta este un avantaj duhovnicesc. Pe urmă mai vine un altfel de avantaj: îi scutim pe fraţii noştri care trebuie să facă astfel de sacrificii de o jertfă care acum e imposibil să o facă. Pe cale normală, nu poţi să procuri, în mod cinstit, atâtea alimente câte ai nevoie pentru astfel de nuntă. Noi nu mergem la o nuntă o sută, două sute; noi mergem două mii, trei mii la o adunare. De ce atunci să-i punem pe fraţii noştri în condiţii atât de grele, încât, pentru lipsa noastră de înfrânate pentru o zi, fraţii să plătească toată viaţa lor, că nu mai scapă de cheltuială şi din sărăcia aceea.
În al doilea rând: fraţii şi surorile noastre nu sunt oameni bogaţi, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Între voi nu sunt oameni bogaţi în felul lumii şi mulţi oameni aleşi”. Au un singur salar, câştigat cinstit, cele mai multe dintre familiile frăţeşti. Dacă în felul acesta se fac nunţile noastre, nu ne vom simţi nici obligaţi să contribuim cu atâta cât nu avem la cheltuielile lor. Pentru că nu vor fi cheltuieli, se vor face cheltuieli mai mici, dar nu aşa de mari. Şi atunci nu vom fi nici obligaţi să ne consideraţi datori să acoperim cu cât nu avem. Iar fraţii care sunt în cauză nu se vor uita cu durere, gândindu-se cu teamă că venitul lor nu o să le acopere cheltuielile şi cine ştie câtă vreme o să trebuiască să se simtă mereu datori.
Câte probleme se rezolvă dintr-o singură hotărâre bună! Noi punem acest aluat, gândul acesta, în frământătura fraţilor şi surorilor noastre. Unii, să ştiţi că au luat această hotărâre – şi bine ar fi să o ia toţi. Aceasta ar dovedi că noi suntem oameni duhovniceşti, în primul rând, şi că nu mergem la nuntă pentru ca să ne îndopăm. Nici nu căutăm avantajele lumii acesteia, ci căutăm hrana noastră duhovnicească. Ce frumos s-ar rezolva toate aceste lucruri, multe dintre necazurile noastre, din această hotărâre frumoasă, dacă ar lua-o toţi – când e vorba de o aniversare, de o sărbătoare ca asta în care o familie se simte obligată să dea o masă celor care vin, pentru că aşa s-a creat un fel de tradiţie – tradiţie care nu i bună.
Am simplifica şi am uşura atât de mult sarcina acestor fraţi care, de bucurie, de dorinţa, de dragostea fraţilor, cheamă şi adună, şi se simt fericiţi să vină cât de mulţi. Dar când ni se pune problema hranei, atunci cum rezolvăm această problemă? Noi spunem: „Frate, nici să nu vă gândiţi la masă”.
I-am spus fratelui Petriţă: „Nici să nu vă gândiţi la masă, la mâncare gătită”. Atâta putem să răbdăm fiecare. Ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi, când se termină adunarea, ne ducem fiecare acasă. Nu punem sarcină pe nimeni. Când va veni vremea, când va trebui să facem şi noi o astfel de bucurie, şi atunci ce simplu şi ce frumos vom putea să rezolvăm problema cum îi ajutăm pe alţii să rezolve, în felul acesta. Renunţând la ceea ce este împovărător şi greu şi pentru unii, şi pentru alţii. În primul rând pentru Cuvântul lui Dumnezeu, după aceea şi pentru familiile care au astfel de prilejuri.
Noi ne-am obişnuit să nu mergem la o nuntă zece, douăzeci, treizeci; ne am obişnuit să mergem mulţi, pentru că dorim prilejurile acestea. Ni-e dor de fraţi şi de surori, suntem fericiţi când ne vedem unii cu alţii.
Chiar şi acum, aici sunt feţe pe care nu le-am văzut de ani de zile. Şi sunt aşa de fericit când le pot vedea! De ce să punem noi sarcină, cu prilejul acestor bucurii, pe cineva care iubeşte pe fraţi şi doreşte să facă bine? Să-l ajutăm prin înfrânarea şi rugăciunea noastră, că ne ajutăm pe noi înşine.
Dorim din toată inima să vă gândiţi la aceste lucruri. Să vă gândiţi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi în lumina folosului sufletesc pe care-l aveţi fiecare şi pe care trebuie să-l urmăriţi în felul acesta.
Dacă este o mamă cu un copil, îi pune de mâncare la copil de acasă şi apoi, undeva la umbră sau la soare, sau într-un loc liniştit, îi poate da mâncarea. Copilul nu poate răbda, dar cei mari pot. De ce să nu închinăm noi Domnului toată ziua şi să ne bucurăm?
Acestea-s gândurile pe care le-am primit citind Evanghelia de la Ioan, în care Mântuitorul o mustră pe Marta că nu numai că pierdea timpul şi n-asculta nimica – că cei de pe la oale şi de la bucătărie n-au timp să asculte – şi zicea: „Doamne, să vină şi asta”…
Căci ascultarea noastră şi asta ne-o sustrage şi, din ce ai vrea să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, când vezi atâtea cratiţe, umblete, ţipete şi probleme de acestea, te sustrage de la ascultarea cuvântului sfânt al lui Dumnezeu. Te sustrage… Şi cu ce ne-am ales?
Gândiţi-vă şi hotărâţi-vă în inima frăţiilor voastre să renunţaţi, pentru astfel de prilejuri, la hrana trupească. Dumnezeu vă va despăgubi înmiit, cu săturarea aia sufletească ce rămâne. Partea Mariei, care rămâne. Şi Dumnezeu ne va binecuvânta.
În felul acesta va vedea şi stăpânirea ţării noastre că noi am înţeles apelul care s-a făcut la economie, la cumpătare, la chibzuinţă, că nu-i vremea să risipim, că nu-i vremea să ne îmbuibăm, că nu-i vremea să aruncăm… Ci e vremea să fim cu toţii cumpătaţi. Cumpătaţi în vorbire, în mâncare, în umblare. În tot ceea ce priveşte viaţa noastră şi duhovnicească, şi socială, şi morală, şi familială, şi în toate privinţele.
De aceea, vă rugăm din toată inima: gândiţi-vă la aceste lucruri şi rugaţi-vă să ne ajute Domnul pe toţi să gândim că e bine aşa, în toate privinţele.
În primul rând, în ce priveşte dorinţa Domnului de a ne înfăţişa noi înaintea Lui într-o viaţă, într-o stare plăcută voii Lui. Nu ca nişte oameni care umblă după lucrurile firii pământeşti, ci ca nişte oameni care căutăm bunurile duhovniceşti, partea Mariei pe care o cere Domnul şi pe care o dă Domnul oriunde se întâlnesc ai Săi şi unde ei Îl ascultă cu dragoste pe El.
În lumina acestor gânduri am vrut noi să vedem dorinţa Domnului şi felul de purtare al oamenilor credincioşi. În lumina acestor gânduri vedem numai că acolo este felul de viaţă pe care l-au adus părinţii şi înaintaşii noştri duhovniceşti.
Aşa au fost nunţile primilor creştini!…
Aşa au fost stările lor! Aşa ne îndeamnă şi ei pe noi, prin înfrânarea lor, prin evlavia lor, prin umblarea lor frumoasă, să facem şi noi. Că dacă luăm hotărârea aceasta din anul acesta, ca nunţile să se facă aşa, atunci toţi cei înţelepţi vor găsi că e o măsură bună. Şi vor găsi că în felul acesta e cel mai bine aşa. Poate că la primele va fi mai greu, dar după aceea celorlalţi, văzând începutul frumos, le va fi mai uşor. În felul acesta este cel mai bine de urmat.
Mie aşa milă îmi era de multe ori de surorile noastre, mame, soţii, care se gândeau: „Acum ce vom face, cum să ne împărţim cu atâta muncă şi cheltuială?”. Celor care n-au această problemă acuma le e indiferent. Sau li-e uşor. Dar celor care vor avea mâine prilejul acesta le va fi spre bine o hotărâre luată frumos şi ţinută până la sfârşit.
Se va mai putea discuta apoi şi cu privire la alte aspecte ale lucrurilor acestora. Aşa nepotrivită este şi umblarea cu cerşetorie pe la fraţi! Când se va rezolva problema asta, că nu se va mai da mâncare gătită, pregătită, la fraţi, atunci se va aşeza un coş pentru primirea darurilor undeva, acolo la ieşire, şi nu va fi obligat fiecare să dea şi să se uite la fiecare cât dă. Fiecare va pune acolo, în numele Domnului, cât a hotărât în inima lui, fără să facă din aceasta nici paradă, nici publicitate, nici cerşetorie acolo. Acolo, modest, într-un loc, ca să se vadă că noi suntem oameni duhovniceşti şi nu căutăm lucrurile fireşti nici când dăm, nici când primim.
În felul acesta se va rezolva bine şi problema cadourilor. Pe urmă se va mai rezolva bine şi o altă problemă: mai ales în ultimul timp am văzut că la corturile de nuntă ale fraţilor e o întrecere cu covoarele, care să fie aşezate în locul cel mai de frunte. Apoi comentarii şi nemulţumiri… „Acela-i covorul meu, apoi de ce l-ai aşezat mai la urmă, de ce nu la loc de cinste?”… Şi apoi probleme, certuri şi lucruri urâte şi fireşti.
Am ruga pe fraţii şi surorile noastre: când gătesc corturile, să pună acolo un covor, unde e tabloul Mântuitorului, şi apoi altele câteva. Restul să fie foarte simplu – şi în felul acesta să tăiem prilejul diavolului care caută să otrăvească şi să învenineze atmosfera dintre surori pentru întâietatea aceasta şi lupta aceasta de dorinţe şi porniri fireşti şi lumeşti.
Noi trebuie să vedem primejdia, fraţilor, din timp. Nu când vine trenul să punem bariera, ci să punem înainte, până nu a venit trenul. Mai bine să o pui cu un ceas mai devreme, decât cu o secundă mai târziu.
Să vedem de unde vine ispita şi de unde poate veni căderea, durerea şi zavistiile, şi neînţelegerile dintre fraţi!… Din lucruri de-astea mărunte. De ce să nu le prevenim? De ce să nu tăiem buruiana înainte de a face roade şi de a tulbura sufletele fraţilor şi ale surorilor noastre? Gândiţi-vă şi la asta. Şi nu vă întristaţi dacă, atunci când covoarele se vor aşeza, nu le se vor lua pe ale voastre să le aşeze în locurile de frunte, ca să se dea prilejul diavolului să ne îngâmfe firea pământească şi să se laude: „Uite, acela e covorul meu”…
Tot ce vine din firea pământească trebuie să tăiem din rădăcină, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu; să tăiem orice rădăcină, pentru ca să nu dea lăstari. Pentru că aceste rădăcini rele aduc lăstarii nemulţumirii, ai certurilor, ai zavistiilor, clevetire, ură, bârfeală, îndoială şi bănuieli rele în sufletele surorilor şi ale fraţilor noştri.
Va veni primăvara, vor începe nunţile. Îi rugăm pe toţi fraţii şi surorile noastre care vor avea de făcut acest act binecuvântat (să-i binecuvânteze Dumnezeu!): să puneţi la inimă aceste sfaturi şi rugăminţi pe care le avem, în Numele Domnului, în numele Lucrării, în numele fraţilor, în numele Cuvântului Sfânt, în numele mântuirii celor la care aceasta este ameninţată din cauza asta. Gândiţi-vă la aceste lucruri în felul acesta şi organizaţi nunţile viitoare sau aniversările, sau petrecerile pe care le vom avea lipsite de orice mâncare gătită. În sfârşit, când se va termina, acolo, afară, poate fi un coş sau două coşuri cu pâine sau colăcei, fie tăiaţi bucăţi, fie întregi; apoi mere, dacă vor fi, sau struguri… Dar altceva feriţi-vă, să nu împiedicăm lucrarea Duhului lui Dumnezeu aducând acele lucruri care vin din firea pământească şi împiedică lucrurile Duhului.
Pe lângă toate sfaturile şi îndemnurile pe care le-am primit din partea Cuvântului lui Dumnezeu în această seară, înainte sau după acest cuvânt, până când Domnul va îngădui să putem sta aici, pe lângă aceste învăţături, să ne gândim în inimile noastre la aceste lucruri – care tot din partea lui Dumnezeu vin şi care sunt necesare cu privire la aplicarea practică a Evangheliei în viaţa noastră.
Că degeaba discutăm noi şi vorbim frumos, idealist şi plăcut despre Cuvântul lui Dumnezeu dacă – în lucrurile practice, în lucrurile imediate care trebuie să dovedească că noi am înţeles ceva şi ne-a pătruns ceva din Cuvântul lui Dumnezeu – noi dovedim că am rămas tot fireşti, tot lumeşti, tot pământeşti şi căutăm să rămânem cum nu ar trebui nici să se pomenească despre noi că suntem.
Noi Îl rugăm pe Domnul din toată inima ca să păstreze în inimi şi în suflete toate sfintele cuvinte şi gânduri care ne-au fost în seara asta împărtăşite de fraţi. Dar Îl rugăm din toată inima să-i binecuvânteze Domnul pe toţi acei care, în timpul acestor cuvinte, în timpul acestor împărtăşiri, au luat buna hotărâre al cărui moment a sosit. Să nu-l lăsăm să treacă negândindu-l. E Cuvântul lui Dumnezeu şi gândul cel bun, calea cea bună.
Poate că va fi greu la început. Că orice lucru bun este greu la început, dar după acea se poate vedea cât de potrivit şi cât de chibzuit, şi cât de frumos este în toate privinţele, când nici unii dintre fraţii noştri nu vor mai fi împiedecaţi de grija şi de teama că nu vor putea suporta cheltuielile. Nu vor mai fi împiedecaţi că nu pot face nunţi. Iar noi ne vom putea bucura că vom putea merge la cât mai multe nunţi, pentru că nu se mai pun la cheltuială nici fraţii noştri şi nu ne vom înjuga la cheltuieli pe care nu avem puterea toţi să le suportăm. Pentru că aceasta va fi spre uşurarea şi spre binele nostru.
Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi, odată ce am luat-o, să o ducem până la capăt. Şi vegheaţi, pentru că pe parcurs, în viitor, iar se va ivi ispita; poate va mai fi cineva care iar va dori să facă mâncare gătită. Acest început din nou spre rău, care va începe cu un fel, va continua cu două feluri şi apoi cu trei şi din nou se va ajunge la ceea ce s-a ajuns acum. Să veghem cu grijă!
O hotărâre bună, un gând bun dacă l-aţi luat, să-l duceţi până la capăt. Şi să ascultăm întotdeauna de îndemnul Betaniei, ori de câte ori ne va ispiti gândul să depăşim lucrurile acestea şi să pornim iarăşi după firea pământească. Aduceţi-vă aminte de învăţătura Betaniei, unde Mântuitorul a spus: „În zadar te frămânţi tu, Marto! Astea toate sunt gunoaie şi deşertăciuni. Maria şi-a ales partea cea bună. Alege-ţi şi tu, Marta, partea cea bună”.
Ce frumos era pentru Marta să fi făcut şi ea ca Maria! Să stea la picioarele Domnului, să nu se ocupe nici de cratiţe, nici de oale, nici de farfurii, nici de linguri. „Mă ocup numai de Cuvântul lui Dumnezeu şi stau să ascult pe Domnul. N-o deranjez nici pe Maria şi stau şi eu să ascult Cuvântul Sfânt”.
Dar mereu va veni ispita, pentru că Domnul a rânduit toate aceste lucruri şi Evanghelia aceasta, şi acest lucru spre învăţătura noastră şi pentru învăţătura noastră, ca să ne aducem aminte când vom fi din nou ispitiţi, ca să ne întoarcem cu toţii la Cuvântul Domnului, că partea Mariei este aceea care rămâne.
În cartea Părintelui Iosif Călătoria la Ierusalim [Pe urmele Mântuitorului – n.n.], am citit locul [în care descrie momentul] când au ajuns şi la Betania, mergând din loc în loc. Când au ajuns în Betania, ghidul le-a arătat o grămadă de pietre şi le-a zis: „Aici a fost casa Martei”. Părintele Iosif scrie că s-a aşezat pe o piatră şi a început să plângă: „Marto, Marto, pentru multe te-ai ostenit tu şi iată ce a rămas din toată alergarea şi osteneala ta”… Dar Maria a rămas cu un nume veşnic frumos şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa oamenilor.
Şi a spus Părintele Iosif: „Doamne, Iisuse, ajută-mă ca să nu mai caut lucrurile pe care le mănâncă ruina şi rugina, şi molia, şi le fură furii. Ci să caut partea Mariei, care rămâne pentru totdeauna”.
Aceasta să fie rugăciunea noastră de fiecare dată şi să-L rugăm pe Domnul în seara aceasta, cei care suntem aici, să luăm această hotărâre bună şi, după ce ne vom duce mai departe, să le spunem şi celorlalţi fraţi: „Iată ce hotărâre bună am luat. De aci încolo mergem în felul acesta. Dacă e vorba să facem nunţi, nici nu facem cu mâncare gătită, nici nu pretindem la alţii să ne dea. Închinăm această zi Domnului”.
Aşa să ne ajute Domnul!
Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm să binecuvântezi această hotărâre în sufletele noastre, ale tuturor, şi, chiar dacă pare aşa de greu la început, încredinţează-ne că aceasta este voia Ta şi că vom vedea şi noi odată că a fost spre binele nostru.
Dă-ne putere tuturor să putem simţi în inima noastră hotărârea aceasta pentru Tine şi ajută-ne să o ducem credincioşi până la sfârşit. Binecuvântează-i şi pe ceilalţi fraţi ai noştri şi surori ale noastre care au de făcut paşii aceştia cu întâlniri frăţeşti, să nu-i împiedice grijile şi îngrijorarea pentru datoriile şi sarcinile lumeşti. Şi să se bizuiască pe Tine şi pe înţelegerea fraţilor; şi să ne creeze astfel de întâlniri duhovniceşti, ca să ne întâlnim unii cu alţii şi să cântăm cu bucurie, nemaigândindu-ne nici unii la partea Martei şi la lucrurile trecătoare pe care Tu ni le dai şi înainte, şi după. Dar în momentul când Tu eşti între noi şi când fraţii sunt cu noi, să închinăm tot timpul nostru numai hranei duhovniceşti: cântării, ascultării Cuvântului, rugăciunii frăţeşti. Acestor bucurii şi binecuvântări care sunt din partea cea bună, care nu ni se va lua nouă niciodată, ca şi Mariei.
Binecuvântat să fie Numele Tău pentru toate aceste daruri. Ţie ne închi¬năm pentru toate, căci de la Tine am primit îndemnul. Te rugăm, dăruieşte-ne şi dorinţa, şi înfăptuirea, pentru ca prin toate să fie slăvit Numele Tău, iar noi, cu bucurie, să putem vedea Faţa Ta când vei veni Tu la noi sau când vom veni noi la Tine.
Pentru toate, fie slăvit Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.
Slăvit să fie Domnul!