Coborarea-de-pe-CruceVorbirea fratelui Moise Velescu (Arad)
la adunarea de la Petrileni – 9 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat, ca să ceară trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat un sutaş şi l a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” (Mc 15, 42-46)

Din cele arătate nouă aici în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, se desprind o mulţime de învăţături care pot folosi şi totdeauna ele au folosit pe drumul vieţii celor care socoteau că în altă parte nu pot să găsească lumina necesară, nici ceva care poate să le ajute mai bine. De aceea noi din toată inima mulţumim lui Dumnezeu când ne putem aduna, când ne putem întâlni şi când, cu ajutorul Domnului, ne putem sfătui din Cuvântul Său, spre a putea trage şi învăţăturile care ne sunt necesare. Atât de necesare, încât nu există pe lumea asta termen de comparaţie.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu.”
De atâtea ori suntem gata să spunem ceva despre cineva, să ne pronunţăm referitor la cineva… Dar e bine să cunoaştem ce este în inimile oamenilor.
Uitaţi, aici, în mijlocul unui sobor de talia aceea, unde mai-mari erau Ana şi Caiafa, se găsea şi un sfetnic cu vază care, după cum spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu… Omul acesta a îndrăznit să meargă la Pilat, să ceară trupul Domnului Iisus.
Puţin mai înainte, dacă răsfoim pagina Cărţii Sfinte, avem să găsim foarte puţini lângă Cruce… Ceilalţi s-au dus de-acolo. Cine ştie în ce situaţii şi la ce meditau ei acolo unde stăteau îngroziţi în urma celor văzute. Că într-adevăr, din ce s-a întâmplat, numai povesteşte cineva câte ceva… Acolo unde în bătaie, în sânge şi moarte, un fior străbătea… A trecut prin starea aceasta şi Iosif din Arimateea, care „aştepta Împărăţia lui Dumnezeu”; şi Sfântul Matei spune că era şi el un ucenic al lui Iisus. Omul ăsta, în inima lui, în sinea lui, cine ştie ce gândea şi el! Că probabil o fi fost şi el cu mulţimea, asistând la răstignire; văzuse ce s-a întâmplat acolo… Nu-i uşor să vezi o asemenea scenă.
Dar ne putem gândi la Maica Domnului, în ce situaţie a fost pusă. Ce a trebuit să vadă ochii ei. Celelalte femei, surorile noastre de atunci, care întotdeauna sunt mai slăbuţe decât bărbaţii, în ce situaţie or fi fost puse şi ele. Probabil – zicând şi de omul acesta, de Iosif – el poate că nu era în uniforma cu care se ducea la serviciu, dar oricum el L-a privit şi L-a văzut…
Dar Domnul era mort acum. Cel despre care auzise atâtea lucruri… Cel care înviase atâţia morţi şi despre care s-a vorbit sigur în Sinedriu. Nici ele, organele înalte, nu ştiu totdeauna ce se petrece sau ce se poate ascunde de ochii lor. Unde au fost aprozii? Unde au fost cei trimişi de ei ca să le aducă informaţiile de care aveau nevoie? Aceştia voiau să vadă mai ales cum se desfăşoară lucrurile şi urmăreau cu atenţie deznodământul.
În ultima săptămână ştim cum S-a purtat Domnul cu ei, cu fariseii! Într ade¬văr, a culminat cu cele opt „vaiuri”, învinovăţindu-i pentru toate acţiunile lor întreprinse în mijlocul poporului aceluia tocmai atunci când El era între ei. Şi chiar pe Ierusalim îl socoteşte vinovat pentru că a avut o vreme când a fost cercetat, dar pe care el nu şi-a cunoscut-o – fapt pentru care ştiţi ce s-a întâmplat cu Ierusalimul.
Dar iată că în mijlocul unor oameni, zic, de talia asta, era cineva care îşi dădea totuşi seama… Şi în situaţia asta, când Domnul era pe Cruce, se duce la Pilat şi îi cere trupul lui Iisus.
Eu m-am gândit: ducându-se în faţa lui Pilat… poate că faptul aceasta nu era chiar atâta de grav, deşi era posibil să aibă repercusiuni asupra funcţiei şi poziţiei lui când se va fi auzit că nu s-a dus în faţa lui Ana şi a lui Caiafa… Când vor fi auzit şi restul oamenilor, restul marilor preoţi din sânul Sinedriului, desigur, s-ar fi putut găsi cineva în funcţie să se ridice împotriva lui Iosif. Şi loc între ei Iosif n-ar mai fi avut…
În sfârşit, el aşa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu, se duce, are îndrăzneala şi se duce şi cere Trupul Domnului. Pilat îl cheamă – cum i-am zice noi astăzi – pe comandantul plutonului de execuţie, să vadă dacă victima este într-adevăr moartă. Îl cheamă pe sutaş şi se încredinţează de la el, de la omul care lângă Cruce a exclamat cuvintele acelea minunate: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.
Acestea s-au petrecut în casa lui Pilat. Vă închipuiţi o cameră unde cel ce purta vulturul roman era în faţa lui. În poziţie de drepţi stătea căpitanul, cel care comandase execuţia. Acest sutaş venise, iar Iosif din Arimateea, omul din Sinedriu, stătea acolo nu ca şi noi aici, unde stăm acum. Şi discutau nu cum discutăm noi acum… Cine ştie ce bănuiau, mai ales că şi soţia lui Pilat trimisese să-i spună acestuia, când el stătea pe scaun şi-L judeca pe Domnul, să nu aibă nimic a face cu acest Neprihănit. Fiindcă ea văzuse cele ce se petrecuseră în casa lui Iair. Se spune că era prietenie între familia lui Pilat şi a lui Iair, care şi el era un om cu vază în cetatea aceea şi în timpul acela. Şi el L-a văzut. Deci şi în casa lor se vorbea de Domnul Iisus… (Nu numai în adunarea noastră se vorbeşte despre El… Peste tot, aproape două mii de ani s-au discutat aceste lucruri. Acolo şi ei au discutat de asemenea şi nu ştiau ce să creadă despre toate acestea.)
Dar în împrejurarea aceasta, Iosif din Arimateea, un sfetnic de vază al soborului, are curajul să se ducă la Pilat şi să ceară trupul Domnului Iisus când era mort pe Cruce. Ai zice: „Bine…”, şi ai crede cumva că a avut îndrăzneala să meargă după ce a auzit că a înviat, dar nu acuma mort… Răstignit, mort pe Cruce!… Să meargă să ia un mort de pe Cruce!… Ce act de vitejie, ai zice…
Şi totuşi era cel mai mare act de vitejie. Şi, după câte ni se arată aici, Pilat i-a dat trupul Domnului. I-a dat pe Domnul să fie al lui. Că aşa scrie în Evanghelie, că după ce au insistat iudeii, li L-au dat ca să-L răstignească, spun sfinţii evanghelişti. Şi tot aşa i-L dă lui Iosif acum, ca să-l îngroape.
Nepăsător nu a fost Pilat în toată acţiunea asta, nici când a trebuit să accepte să Îl dea să fie răstignit, nici acum când i se cerea să fie luat de pe Cruce.
Şi s-a dus Iosif din Arimateea acolo, a cumpărat pânză de in şi L-a luat, spune Sfânta Carte, aşa cum am citit mai înainte. M-am gândit cutremurat: ce scuze o fi trebuit să folosească şi cum o fi trebuit să se poarte el ca să Îl ia pe Domnul de pe Cruce. Grija pe care o fi trebuit să o aibă ca să Îl ia pe Domnul de pe Cruce, cum să umble cu Fiul lui Dumnezeu, pentru că era acolo şi Maica Domnului, şi sfintele femei; şi Sfântul Evanghelist Ioan era de faţă…
În fine, Îl iau de pe Cruce, Îl învelesc şi Îl pun în mormânt nou. În mormânt nou L-au pus. Eu m-am gândit mai departe şi am rămas atât de mişcat după ce am citit în locul acesta din Biblie, că nu mă rabd să nu vă împărtăşesc ce sentiment profund şi ce influenţă a avut asupra mea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu… Ce am simţit? Mi-am zis: a urmat apoi învierea. S-a arătat, aşa cum ştim. Spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate arătările acestea. (Iar fratele Traian arată în meditaţiile sale întâlnirea dintre Mântuitorul şi Sfânta Fecioară, Maica Lui. Într-adevăr, poate n-ai găsi cuvânt [să descrii] sau poate ai profana [încer¬când să descrii oricum] clipa aceea unică a întâlnirii dintre o Mamă şi un Fiu. Acestea sunt întotdeauna curate: iubirea dintre o mamă şi un fiu.) Ce o fi fost în clipa aceea când Mântuitorul S-a arătat Sfintei Fecioare nu scrie nicăieri nimic… Dar [ştim cum] L-au văzut ucenicii!… Dar oare Însuşi Mântuitorul nu Se va fi arătat şi lui Iosif din Arimateea? Scrie Sfântul Apostol Pavel că Mântuitorul, după învierea Sa, S-a arătat deseori multora, timp de 40 de zile. M-ai scrie în altă parte că o dată s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care, spune Sfântul Apostol Pavel că cei mai mulţi sunt vii…
Aci m-am gândit singur, în adunarea aceasta deosebită: ca cerul de pământ, aşa au fost, sunt şi vor fi, cât veacurile, adunările Sinedriului faţă de adunările unde vine Hristos. El este prezent între fraţi. Şi Îl va fi văzut Iosif din Arimateea, zic, poate în prima adunare de felul acesta… când în mijlocul lor a apărut Mântuitorul. Sigur, unii dintre ei s-au întâlnit – şi va fi încercat şi Iosif să vină acolo unde Domnul le-a spus. Ucenicii îi vor fi făcut loc, ca şi Iosif să fie între ei când aveau să-L vadă pe Domnul Iisus.
Şi m-am gândit că Domnul s-o fi dus la Iosif şi va fi pus Mâna Lui după capul său şi după aceea Îl va fi sărutat pe Iosif în faţa lor.
El a avut un curaj pe care puţini mai reuşesc să îl mai aibă. Sunt vremuri în care Domnul este în situaţii grele… Aduceţi-vă aminte cât de cu greu cercetezi casa unui frate în asemenea situaţii. Chiar a celui mai bun prieten. Când el e într-o situaţie în care împrejurările îl fac ca el să fie bănuit că e vinovat. Tu n-ai vrea să ştie cineva că şi tu eşti dintre ai lui… Iosif din Arimateea, el a dovedit-o. Să fii lângă Hristos când El este pe Cruce! Să fii lângă fraţii tăi când ei sunt pe Cruce! Să fii lângă Lucrarea lui Dumnezeu când ea este pe Cruce!
M-am gândit la Sfântul Ioan Gură de Aur, iubiţii mei. De atâtea ori îi aud pe atâţia oameni vorbind aşa impunător şi de sus, lăudându-se cu Sfântul Ioan Gură de Aur… E adevărat, în faţa altarelor noastre stă Sfântul Ioan Gură de Aur; dar oare ne-am gândit, dacă ei s-ar strămuta în cei 31 de ani când Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit să fie dat afară din slujba pe care a avut-o, să fie caterisit, depus? Depus nu înseamnă caterisit. La caterisire se poate reveni, dar atunci când eşti depus nu mai este măsură să poate cineva să intervină, să mai revoce sentinţa adusă. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur a avut asemenea perioade în viaţa lui, dar câţi se vor fi găsit atunci să vorbească despre el.
De aceea creşte inima în mine de bucurie ori de câte ori aud fraţii vorbind despre Părintele Iosif care s-a aflat în aceeaşi situaţie.
Poate că ne complicăm în prea multe lucruri, dar Dumnezeu cunoaşte şi ştie nevinovăţia acestui om şi a acestei Lucrări, al cărei rost atât de puţini oameni îl înţeleg în mijlocul Bisericii noastre şi al neamului nostru.
Rostul Părintelui Iosif şi rostul Lucrării lui Dumnezeu! Mă refer la rostul acelora care îndrăznesc în asemenea situaţii, când e Domnul răstignit pe Cruce, să aibă curajul. Nu-i o îndrăzneală zadarnică. Noi vom vedea. Aceasta a fost o răsplată mică… dacă a fost aşa cum mi-am închipuit eu, că Domnul Iisus S-o fi dus şi-l va fi cuprins cu mâinile pe după cap pe Iosif tot aşa cum Îl va fi luat el pe Domnul de pe Cruce.
Dar va veni o altă zi! Şi ochii noştri vor vedea şi Domnul ne va arăta – acelora ce, prin harul lui Dumnezeu, ne ducem mântuirea până la capăt – slava Lui. Şi vom ajunge slăvita şi binecuvântata zi când vom fi Dincolo. Şi în faţa tuturor celor cu ramuri de finic în mâini, Domnul Iisus va face lucrul acesta.
Cu Mâna cea străpunsă, din care a curs Sângele care a şters păcatele tuturor celor răscumpăraţi din toate veacurile, ne va arăta Domnul mâna lui Iosif, spunând: „Mâna asta a scos piroanele din Mâna care a vărsat sânge, ca să mântuiască păcatele lumii, în vremea când toţi au fugit de lângă Mine.”
Facă Domnul ca, prin mila şi îndurarea Lui, să nu mai fie nimic în stare să ne despartă pe noi de dragostea Lui. Cât de minunat spune Sfântul Apostol Pavel!
Povesteam pe drum, venind încoace, despre felul în care Părintele Iosif căuta să inspire în fraţii din Lucrarea Oastei Domnului curajul. Să nu cedeze în faţa primejdiei, pentru că, în ultimă instanţă, noi nu avem de luptat împotriva cărnii, împotriva lucrurilor din lumea asta. Domnul Însuşi a spus că: „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta”. Şi ceea ce facem noi în lupta declarată de Oastea Domnului e ceea ce a spus Cuvântul lui Dumnezeu: că Domnul Iisus a venit să nimicească lucrările diavolului. Şi Oastea Domnului s-a angajat să lucreze – spunea Părintele Iosif într-un articol odată – tocmai contra satanei.
„Luptăm cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume”… Asta face Oastea Domnului!… Luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume. Întotdeauna! Să nu bănuiască cineva că numai acuma trebuie asta. Când Părintele Iosif a spus lucrurile acestea, nu era atunci o situaţie pe care să nu o poţi compara cu stările pe care le trăim noi astăzi. Totdeauna a fost necesar serviciul oamenilor, să apere drepturile lui Dumnezeu în lume. Şi de aceea Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru Oastea Domnului: să lupte pentru drepturile Lui, nu pentru drepturile lor. Că a lor problemă a rezolvat-o El. Şi ei nu-şi caută drepturile lor, ci vor să ajute Lucrarea lui Dumnezeu, în folosul celorlalţi, care nu au ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu.
În sensul acesta arăta Părintele Iosif într-una din revistele publicate – prin care a căutat să ne formeze după voia lui Dumnezeu – despre Mucius Scevola, sub titlul „A fost şi va mai fi”, unde scria că în timpul romanilor s-a ridicat un popor împotriva acestora, cu scopul de a cuceri Roma. Şi, câţiva dintre ostaşii Romei, o ceată, au spus că ei cu hotărâre se duc şi vor să-l ucidă pe regele care se ridicase la hotar împotriva lor ca să cucerească o parte din imperiu. Împrejurările arată că au fost prinşi şi mai ales unul dintre ei, Mucius Scevola, care se angajase cu jurământ la astfel de acţiune. A fost prins, legat şi dus în faţa împăratului duşman. I se spuse că, în numele legii, va trebui să fie ars. Lângă rege era un altar unde se aduceau jertfe idolului lor.
Scevola a întins mâna deasupra focului şi mâna a început să ardă şi a ars mâna deasupra focului şi el stătea zâmbind, privind la rege. Împăratul l-a scos de acolo şi i-a spus:
– Destul! Să fie eliberat!… Poporul acesta roman nu poate fi înfrânt cu totul, că oamenii ăştia sunt de neînvins. Şi a renunţat să facă război.
Părintele Iosif, pe urmă, arată că creştinismul a avut oameni care l-au depăşit pe Mucius Scevola.
Prin acţiunea lor, prin devotamentul lor, prin eroismul lor, Biserica îşi face înscrişi eroii şi martirii ei. Şi scrie Părintele Iosif undeva că a primit o scrisoare de la Părintele Vasile. Şi Părintele Iosif redă acolo o parte din ea: „Vă scriu, Părinte, cu sângele în gură; că mi s-a rupt plămânul şi gura e plină de sânge; dar nu las steagul!”.
Şi ştiţi că Părintele Vasile aşa a murit, vorbind în marea Catedrală din Bucureşti, din Ghencea, aceea care e ridicată spre slava lui Dumnezeu şi pentru bucuria fraţilor veniţi să se adune. N-a mai putut să vorbească – şi-i scrie Părintelui hotărârea sa de a muri pentru Domnul.
Şi nu numai unul a fost. Sunt şi vor mai fi încă mulţi aşa.

Se mai arată un alt caz de un asemenea eroism, în legătură cu un pusnic coborât în Roma în timpul distracţiilor acelora cu gladiatori. Cum mulţimea mergea în direcţia arenelor, pusnicul s-a dus şi el, să vadă unde merge aşa mare mulţime. A ajuns acolo la arenă şi a văzut ce se petrecea acolo, cum unul dintre cei doi gladiatori, care erau robi, îl învingea pe celălalt. (Se zice că plăcerea cea mai mare a publicului era când unul dintre gladiatori era sub călcâiul celuilalt, iar cel de deasupra înfigea furca în el şi îl dădea gata.) Şi pusnicul nu a mai putut răbda şi, de acolo de unde privea, a sărit în arenă, în mijlocul luptei, şi i-a despărţit pe cei doi gladiatori. Şi de acolo a strigat: „Să înceteze păgânismul!”.
Cum toţi aşteptau clipa în care să se poată bucura, mulţimea a început să murmure şi, în ultimă instanţă, într-un glas, ca în cazul Mântuitorului când strigau să-L răstignească, a strigat şi acum să-l omoare pe cel ce a tulburat bucuria pe care ei aşteptau să o aibă.
Pusnicul şi-a desfăcut frumos cămaşa şi a zis: „Înfigeţi sabia!”.
Şi au înfipt sabia în el.
Era în foaie scris: „Aşa s-a coborât din Munţii Apuseni un pusnic în vremurile noastre, în mijlocul păgânismului anului 1923, şi a strigat: „Să înceteze păgânismul! Să înceteze beţiile! Să înceteze jocurile! Să înceteze desfrânările! Să înceteze minciuna! Să înceteze calomniile! Să înceteze toate! Poporul acesta are nevoie de îmbrăţişarea şi de dragostea lui Dumnezeu!…” „Probabil – scria mai departe în articol – va trebui şi pusnicul zilelor noastre să plătească ce a plătit pusnicul din arena din Roma”.
Dar împăratul Romei a dat dispoziţie într-adevăr să înceteze păgânismul. Cu data de mâine-zi a şi încetat. Nu s-a mai petrecut în Roma aşa ceva. Numele împăratului nu îl reţin – îl pomeneşte Părintele Iosif.
Orice biruinţă trebuie pecetluită cu jertfă. În istoria Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, au fost astfel de jertfe.

Pe urmă mai arată o altă pildă. V-o spun şi pe asta şi pe urmă închei: cazul căpitanului Muşat, în luptele de la Mărăşeşti. Părintele Iosif era un om care, prin scrisul lui, într-adevăr ca un general, reuşea să înflăcăreze fronturile, pentru ca să nu cedeze nu în faţa duşmanilor văzuţi de aici, ci în faţa păcatelor care se războiesc cu noi. Fiecare dintre noi ştim ce înseamnă să lupţi cu firea ta cea rea, cu păcatele tale şi cu toate câte se războiesc cu tine. În lupta asta, Părintele vrea să-i antreneze pe fraţi, să lupte ca cei de la Mărăşeşti. Acolo, atunci, duşmanul începea să vină şi lupta se socoti aproape ca fiind pierdută. Dar căpitanul împreună cu cei din compania sa au spus:
– Murim aici! Şi i-a pus să facă jurământ cu legământ şi a făcut fiecare în jurul lui un cerc pe care a scris: „Aici vom muri sau vom învinge!”
Şi cu câtă muniţie au avut, au tras încontinuu şi s-au luptat, au căzut ei acolo şi au murit. Dar duşmanul nu a putu să înainteze. Apoi au venit întăriri din spate şi s-a câştigat biruinţa, ceea ce a adus faima poporului românesc. Şi faima Mărăşeştiului nostru a ajuns până la marginile lumii. Faima sângelui eroilor de la Mărăşeşti.
Spune Părintele Iosif: „Legămintele noastre sunt legămintele lui Muşat de la Mărăşeşti. Murim sau învingem!”
Dacă va trebui, spune el, să nu vedem câştigată biruinţa luptei împotriva păcatului şi a răului, a luptei împotriva păcatelor şi a răutăţilor care se războiesc cu noi, nu-i nimic; o vor vedea urmaşii noştri.
Păcatul macină familia noastră.
Păcatul macină sănătatea noastră.
De unde ne vin bolile? De unde, tot ceea ce aproape că legile statului nu mai pot să oprească? De la păcatele care se războiesc cu noi.
Noi am fost chemaţi să dăm o mână de ajutor în asemenea situaţii, pentru ca într-adevăr poporul nostru să fie un popor sănătos şi să trăiască în condiţiile pe care ni le-a hărăzit Bunul Dumnezeu pe meleagurile astea atât de binecuvântată pentru noi. Numai să ştim să-I mulţumim.
De aceea mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua frumoasă în care ne-a adunat aici. Vor culege alţii, când vor duce la biruinţă lupta începută. Noi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a chemat şi că ne-am putut bucura aici, că într-adevăr în această Lucrarea ne-a ajutat să aflăm mântuirea sufletului nostru. Nu în altă parte. Nu rupându-ne, nu ieşind din cadrele vii ale Bisericii, nici ale tradiţiei noastre strămoşeşti.
Ci aici în mijlocul Biserici noastre şi în mijlocul poporului nostru. Nu vrem să schimbăm nimic, ci doar viaţa noastră şi a celor care trăiesc în păcate şi fărădelegi. Asta trebuie schimbată.
Bunul Dumnezeu să ne ajute pe aceia care până acum am îndrăznit să ascultăm îndemnurile pe care le-am simţit de la mai-mari noştri, să putem să mergem mai departe.
Însă celor care nu au început până acum, Domnul să le ajute să poată începe frumos, îndrăznind spre Acela care ne-a spus: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!”.
Amin.