Iubirea mea, Iisuse
era atât de sus,
că soarele ei dulce
părea că n-are-apus,
că cerul ei cel tânăr
pe veci va fi aşa…
– de ce-a putut o clipă
să-i fie-atât de grea?
Ce scump e vasul unic
cât este-ntreg şi sfânt,
dar ce preţ să mai aibă
când zace spart şi frânt?
Priveşti amar la cioburi,
cu sufletul zdrobit…
– de ce-a putut o clipă
să-i pună-aşa sfârşit?
Ce plin mi-era seninul
de aur străveziu
când dulce Porumbelul
venea în zbor zglobiu,
purtând frunzuţa verde
spre unde-L aşteptam…
– de ce-a putut pe-o clipă
să piardă sfântul ram?
O, zbor frumos, cum oare
te-ai frânt deodată-aşa?
O, tânără Lumină,
ce-i noaptea asta grea?
O, unică Iubire,
de ce te-am prăbuşit?
– Mai vindecă-le-odată,
Cuvântule Dorit!
Traian Dorz, Cântările căinţei