„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata.” (Evrei 9, 27)

Stăm iarăşi în pragul noului an. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi şi intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem şi noi.
Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul… Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră este o călătorie. Călătorim cu toţii pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, cărturari, plugari călătorim cu toţii fără răgaz şi fără popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutăţile pe care le am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.
Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se iveşte în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un metru şi adâncă de doi. Dar, orice am face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste asta nu putem trece.
Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrâni, împăraţi, cerşetori… cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruţare, în virtutea poruncii: „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Toţi am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormântul ne primeşte cu aceste cuvinte ale Domnului: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce“.
Dar viaţa şi călătoria noastră nu se gată cu groapa din ograda bisericii. Am fi de plâns de s-ar sfârşi cu atât. Am fi în rând cu dobitoacele. Ne-am naşte ca ele, am trăi ca şi ele şi ne-am preface ţărână. Viaţa noastră trece şi dincolo de mormânt.
Ascultaţi ce zice Apostolul Pavel: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata“. În aceste cuvinte este pus tot rostul vieţii noastre. Auziţi! După moarte vine judecata; vine binecuvântarea sau osânda. „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după fapta sa“ (II Cor. 5, 10).
Moartea corpului nu are însemnătatea ce i-o dau oamenii. Ea este numai o solie ce vine să ne treacă în-tr-o altă viaţă. Moartea vine să ne treacă la fericire sau osândă, aşa după cum au fost faptele şi viaţa noastră. La groapa din cimitir, moartea ne aşteaptă însoţită de doi argaţi: îngerul Domnului şi îngerul iadului; trimisul cerului şi trimisul iadului (aşa cum se vede în imaginea de a-lături). Ea ne dă în seamă unuia sau celuilalt, aşa după cum au fost purtările şi viaţa noastră. „Când a murit săracul Lazăr, a fost dus de îngeri în sânul lui Avra¬am“, iar pe bogat, îngerii cei răi l-au dus în iad (Luca 16, 22).
Fratele meu! Ia seama, unuia din aceşti doi îngeri ne va da şi pe noi moartea. Stă în voia noastră să alegem pe unul sau pe celălalt, prin viaţa şi purtările noastre.
Fratele meu! Stăm în pragul Anului Nou. Să folosim acest prilej nu pentru a ne îmbăta, ci pentru a ne gândi la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gândim îndeosebi că:
1. Viaţa noastră este o călătorie. Noi suntem „că¬lători străini“ în această lume. Noi n-avem casă stătătoare aici pe pământ, ci o avem pe cea făgăduită de Domnul, în Cer (Evrei 13, 14). Viaţa noastră trebuie să se sfârşească după cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit“ (II Tim. 4, 7).
2. Noi nu călătorim numai spre cimitir, ci călătorim spre veşnicie, spre fericire sau osândă, aşa după cum am trăit: o viaţă cu Domnul sau o viaţă fără El.
Vai de cei care trăiesc o viaţă fără Dumnezeu în lume! Vai de cei care aleargă pe calea cea largă a pieirii! (cf. Matei 7, 13).
3. Înfricoşată este moartea! Dar când omul trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. Nu se mai înfricoşează de ea. În acest înţeles striga Apostolul Pavel: Unde este acul tău, o, moarte?
Cel credincios trece îndată din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). El doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos (cf. Filip. 1, 23). Cel credincios moare „în plină viaţă“.
Învredniceşte-mă, Doamne, şi pe mine să mi se scrie pe crucea din cimitir că am murit „în plină viaţă “.

Un om lumesc vorbea, la privegherea unui mort, despre cât de înfricoşată este groapa din cimitir, cât este de rece şi întunecoasă.
„O, fratele meu, – i-a răspuns un ostaş din Oastea Domnului – eu nu mă înfricoşez de groapa din cimitir! Pentru mine mormântul este un cer, de când Domnul meu a intrat în el pentru mine şi mântuirea mea“.
Cuminte răspuns!

* * *

– În noaptea asta voi fi Acasă, şoptea un credincios în clipele morţii.
– Ce vrei să spui cu asta? întrebară cei ai casei.
– Un înger a sosit după mine… – grăi muribundul. Şi plecă Acasă, la Domnul. Ce moarte frumoasă!
Nu aşa mor însă păcătoşii.
„Sărmane suflete al meu, ce va fi cu tine?… Unde mergi?“ Aşa se tânguia un vestit necredincios, pe patul morţii.
Fratele meu! Păşim într-un an nou. Intrăm într-un an nou ce stă în faţa noastră cu semnul întrebării. Cine ar putea şti ce ne aşteaptă în acest an? Cine ar putea şti anul, luna, ziua şi ceasul în care moartea şi cei doi argaţi ne vor opri în drumul vieţii? „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, căci nu ştiţi ziua şi ceasul“ (Marcu 13, 35).
Ah! Ce nebunie este a trăi o viaţă fără să te gândeşti la sfârşitul vieţii!… Ah, ce nebunie este a tot amâna de pe un an pe altul, de pe o zi pe alta, grija mântuirii sufleteşti!
Veşnicia începe după ce intrăm în groapa din cimitir, iar noi trăim ca şi când aici pe pământ ar fi rostul vieţii noastre.
Fratele meu, „numai un pas este între noi şi moarte“ (I Regi 20, 3); într-o clipă moartea ne poate trece în veşnicie.
Un ţăran, care plecase cu carul în munţii Alpi, s-a prăbuşit într-o prăpastie. Pe o stâncă din acel loc i s-a lipit o tablă de aramă pe care se pot citi, până în ziua de azi, următoarele versuri:

Scurtă este calea
Ce duce la veşnicie.
La orele 10 am fost aici,
La orele 11 am fost Acolo.

Cu adevărat, scurtă este calea ce duce la veşnicie. Azi suntem aici, mâine putem fi Acolo. „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul!“
La fiecare pas ce-l facem, să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele Apostolului Pavel: „…rânduit este omului o dată să moară, iar după moarte vine judecata“.
Fratele meu! Eşti tu gata pentru această judecată?
Cu astfel de gânduri să intrăm pe uşa Anului Nou, pentru ca, la sfârşitul lui, să putem culege cât mai multe roade de mântuire. Amin.

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an